0
0

La rugăciunea Sfintei Spovedanii, preotul pronunţă cuvinte de genul \” sau sub anatema a căzut\”. În acest sens vă întreb cinstite părinte: poate creştinul prin reaua sa purtare să cadă sub păcatul anatemei? Totodată, dacă este cu putinţă rog să mi se explice, şi mie mai mult de cât toţi păcătosul, cum poate creştinul să cadă sub acest blestem şi cum poate el fi dezlegat de acest blestem. Cel mai mic dintre fraţi Moroi Andrian Ion.

  • Moroi Andrian Ion a întrebat 13 ani ago
  • last edited o săptămână ago
  • You must to post comments
0
0
Vă redau mai pe larg despre: Anatemă, sau blestemul bisericii. 

Din Sfânta Scriptură aflăm că este nefiresc ca din aceeasș gură să iasă binecuvântarea și blestemul (Iacov 3, 10). Tradiția și istoria ne stau însă drept mărturie că blestemul a fost una din formele de manifestare ale autorității bisericești încă din primele veacuri creștine. Unii oameni ar putea spune că Biserica dă dovadă de „fățărnicie” în această situație. Dorim să arătăm pe ce anume se întemeiază acest demers al Bisericii, care deși este unul extrem, nu este nicidecum lipsit de fundament. Dintru început, trebuie să spunem că în Biserică, blestemulMolitfele Sfântului Vasile cel Mare: “Te blestem pe tine, începătorul răutăților și al hulei, căpetenia împotrivirii și urzitorul vicleniei. Te blestem pe tine cel aruncat din lumina cea de sus și surpat pentru mândrie în întunericul adâncului”. A doua situație în care Biserica se folosește de blestem are în vedere erezia, percepută ca un puternic mijloc prin care diavolul caută să aibă o influență asupra Bisericii. În acest sens, cea mai grea pedeapsă pe care o poate da Biserica este anatema. Anatema presupune excomunicare, blestem, afurisanie și reprezintă actul religios prin care Biserica înlătură din rândurile sale pe cei care se fac vinovați de grave încălcări ale doctrinei și dogmei creștine. Excluderea se face pe timp limitat (până la îndreptarea și ispășirea greșelii) sau se face pentru totdeauna. Ea se aplică atât clericilor cât și mirenilor. Acest act se întemeiază pe cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „De-ți va greși ție fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine și el singur. Și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, că din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș.” (Matei 18:15-17). Sinodul IV Ecumenic a hotărât însă ca „nici un om credincios creștin, să nu-și zică anatemă”, deoarece acest drept aparține Bisericii. Se înțelege că, la rândul nostru, trebuie să fim foarte atenți când folosim termenii „erezie” și „eretic”, la adresa semenilor noștri, atât timp cât ne lipsește capacitatea de „a grăi adevărul în iubire” (Efeseni 4, 15) pe care o aveau Sfinții Părinți. este îndreptat către diavol. Acest lucru este evident în rugăciunile întocmite special de către Sfinții Părinți pentru îndepărtarea demonilor și a lucrării acestora. Cel mai cunoscut exemplu sunt

Anatema în Sfânta Scriptură

În Septuaginta, anatema a fost folosit cu două sensuri: (1) ceva care este închinat lui Dumnezeu și (2) ceva care este îndepărtat din cauza păcatului, a răului. În Levitic 27:28 anathema este traducerea ebraicului herem, un termen ce face referire la un ceva interzis, intangibil pentru oameni; căci jertfele aduse lui Dumnezeu nu puteau fi folosite pentru alt scop, erau dincolo de atingerea oamenilor. Astfel, anatema a ajuns să însemne, în timp, mai degrabă ceva separat, exilat, de neatins, decât jerfa propriu-zisă. În Noul Testament anatema avea să însemne îndepărtare, cum ar fi în Faptele Apostolilor 23:12, 23:14, 23:21 sau in Epistola către Galateni 1:8-9.

Anatema în istoria Bisericii

În primele secole creștine, iar mai apoi în definițiile sinodale, anatema avea să însemne o sancțiune severă îndreptată spre cei care profesau comunităților creștine erezii. Dreptul de anatemă din sânul Bisericii creștine a ereticilor și a celor ce nu respectă învățătura morală și dogmatică a fost stabilit de Sinoadele Ecumenice prin formula: “Să fie anatemă”. Primul sinod unde este folosit cuvântul anatemă e Sinodul de la Elvira din anul 306. Un alt exemplu îl reprezintă anatemele Sfântului Chiril al Alexandriei împotriva lui Nestorie din anul 431. Cel mai cunoscut exemplu de anatematizare este cel care a stat la baza separării dintre Biserica creștină din Răsărit și cea din Apus, prin actul de excomunicare (anatemă) dat de papa Nicolae I (858-867), în 863, împotriva lui Fotie, patriarhul de la Constantinopol, deoarece acesta nu recunoaște Filioque. Fotie, la rândul său, excomunică (anatematizează) pe papa Nicolae I într-un sinod ținut la Constantinopol, în 867 și nu-l mai recunoaște ca papă, condamnând în aceslași timp și Biserica Romei, pentru că trimisese misionari catolici în Bulgaria și introdusese și aici, în Simbolul credinței, formula Filioque. Conflictul și anatema reciprocă au persistat până la jumatatea sec. XX, când papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Atenagora au căutat o cale de mediere între cele două biserici. Prin hotărârile Conciliului Vatican II, din decembrie 1965, atât papa, în catedrala Sfântul Petru, cât și patriarhul Atenagora, în catedrala ortodoxă din Constantinopol, în același timp, au ridicat anatema ce plana asupra celor două Biserici din sec. al IX-lea. În unele biserici, s-a păstrat până-n zilele noastre practica de a fi citit de către un ierarh, Sinodiconul Ortodoxiei, în prima duminică a Postului Mare, care proclama anatemele împotriva ereticilor iconoclaști.

Anatematizarea urmărește îndreptarea

Sensul propriu al cuvântului anatemă, în greca veche, desemna ceva care a fost separat spre a fi ridicat. Cuvantul este compus din „ana” – o prepoziție ce indică o mișcare ascendentă -, respectiv „thema” – parte separată. Proclamarea anatemei în Biserică are în vedere pe de-o parte, paza celor dinlăuntrul Bisericii de învățăturile greșite, iar pe de alta, salvarea ereticilor, pocăința și mntuirea lor. Acest aspect este evidențiat și de finalul unui text de anatematizare a unui eretic, din Pravila Bisericească: „Sufletul lui diavolul să-l ia, cu care s-a împrietenit și căruia i-a slujit, ca să-l ducă în focul cel veșnic […] Acolo să se chinuiască în veacul veacului, potrivit cu faptele sale, afară de cazul că se va dezmetici înainte de moarte, scăldându-se și curățindu-se de lacrimile amarei pocăințe, ceea ce și noi dorim s-o facă cât mai curând, căci acesta este scopul pentru care și Dumnezeu îi lungește viața, ca el să înțeleagă și să se pocăiască. Amin!”

Anatema lui Hristos

Tot mai mulți oameni percep anatematizarea ca fiind un act „fundamentalist” al Bisericii. Din contra, noi spunem că reprezintă un act fundamental, care, ca și în cazul unui organism viu, asigură menținerea imunității interioare, păstrarea sănătății. Oricât de neplăcut sau de dur ar suna în urechile omului modern – care și-a luat prostul obicei de a vorbi despre Ortodoxie ca despre ceva greu și plicticos – trebuie să acceptăm realitatea: în Biserică, „mlădița” uscată este tăiată, „smochinul neroditor” este blestemat. Dacă nu în istorie, de către Biserică, atunci, în mod sigur, de către Hristos la Judecata Universală: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Deci cred că ați înțeles că și mirenii pot cădea sub anatemă, și când revin din nou la sfânta Biserică Ortodoxă, la spovedanie preotul se roagă în acea rugăciune pentru iertare de către Hristos și primirea printre mlădițele verzi ale bisericii.

Doamne ajută.

Cu râvnă întru Domnul
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie

  • You must to post comments
Afișare 1 rezultat
Răspunsul tău

Te rog să te mai întâi pentru a trimite.