Bună seara părinte, Hristos a Înviat. Sunt o mamă a unei fetițe de 7 ani, am trăit cu tatăl ei aproximativ 7 ani în concubinaj, fără a fi căsătoriți (cu bune și cu rele), ne-am despărțit în vară. Eu în iarnă, am avut pe altcineva. Tatăl fetiței a aflat și deși eram despărțiți, am avut parte de scandaluri și amenințări și a reușit să mă despartă de cealaltă persoană. Mi-a fost foarte greu să-mi revin, plângeam nopțile, depresii, țipam la fetiță și la toată lumea, nu-mi mai păsa de nimeni. Încă și acum am un nod în gât…Tatăl fetiței pe lângă toate, a încercat să se sinucidă, dar s-a speriat și și-a făcut doar o rană la vena de la o mână. A fost la preot, s-a spovedit, a început să se roage, să se schimbe (cum zice el). Au trecut 4 luni de atunci, în care mă roagă să-l iert, să-i mai dau o șansă familiei, că mă iubește cu adevărat, că mâine se căsătorește la Biserică cu mine (ceea ce în 7 ani nu a vrut nici în ruptul capului). Eu nu știu ce să fac…. ce să fac??? Dacă l-aș accepta, cu căsătorie cu tot, știu că aș face fericiți 2 persoane- pe el și pe fetița noastră. Sunt conștientă că nimeni nu îmi va iubi fetița mai mult decât tatăl ei. Dar nu știu dacă eu aș fi fericită (sau nu prea mai contează asta, nu?). Nu ar fi o minciună în fața Domnului să mă căsătoresc cu cineva pentru care nu am sentimente? Sau poate sentimentele vor veni mai târziu…. sau poate nu contează, căci dragostea dispare cu timpul și nu rămâne decât afecțiunea și respectul… nu știu ce să fac, sunt foarte confuză, aș vrea să fac ce e mai bine pentru ei, dar mi-e frică să nu ajung să-i rănesc mai tare în timp, mă rog Paraclisul Maicii Domnului, dar mintea mea e derutată… nu știu care cale să o iau… Vă rog ajutați-mă să înțeleg… dacă se poate înțelege ceva… Vă mulțumesc.