Pentru purtarea de grijă de muieri; Și pentru supunerea şi cinstea muierii către bărbat.

Încă şi dintru început se vede Dumnezeu cu multă purtare de grijă a făcut pentru însoţirea aceasta şi ca pentru unul, vorbind pentru amândoi, astfel zicea: „Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei!” şi iarăşi: „Nu este bărbat şi femeie!” Nu este a bărbatului către bărbat atâta apropierea şi înjunarea, câtă este a femeii către bărbat. De va fi cineva însoţit, precum se cuvine! Pentru aceasta şi un fericit bărbat arătând dragostea cea mare şi plângând pe oarecare din prietenii săi şi care era de un suflet cu el, nu a zis pe tată, nu pe mamă, nu pe fiu, nu pe frate, nu pe prieten. Dar ce? „A căzut peste mine dragostea ta – zice – ca dragostea muierilor!” Fiindcă cu adevărat, dragostea aceasta, cu adevărat este mai tirană decât toată tirania. Că celelalte sunt tari, iar pofta aceasta are şi tăria şi nevestejirea. Că se află oarecare dragoste încuibată în fire şi tăinuindu-se de noi uneşte trupurile acestea. Pentru aceasta şi dintru început din bărbat – muierea, şi după aceea din bărbat şi din muiere: bărbat şi muiere!

Vezi legătură şi împreunare? Că nimic nu amăgeşte aşa viaţa noastră, precum dragostea bărbatului şi a muierii! Pentru aceasta mulţi pun şi arme, pentru aceasta îşi dau sufletul. Fiindcă nu simplu, nici în zadar multă osârdie a făcut pentru lucrul acesta Pavel, zicând: „Femei plecaţi-vă bărbaţilor voştri , ca Domnului!” Pentru ce? Că de vor fi aceştia întru unire, şi copiii se hrănesc bine, slugile sunt cu bună rânduială şi vecinii se îndulcesc de bună mireasmă şi prietenii şi rudele. Iar dacă dimpotrivă, toate s-au răsturnat şi s-au amestecat. Şi precum când voievozii au pace între dânşii, toate urmează bine, iarăşi când se turbură aceia, toate se întorc cu susul în jos – aşa şi acum. Pentru aceasta zice: „Plecaţi-vă bărbaţilor voştri, ca Domnului!”

Când te supui bărbatului, socoteşte că te pleci ca şi cum ai sluji Domnului. Că dacă cel ce se împotriveşte stăpânitorilor politici acestora laici, se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu, cu mult mai vârtos ceea ce nu se pleacă bărbatului. Deci precum Biserica se supune lui Hristos – anume bărbaţii şi muierile – aşa şi muierile supuneţi-vă bărbaţilor ca lui Dumnezeu. Bărbaţi, iubiţi-vă muierile voastre, precum şi Hristos a iubit Biserica!

Ai auzit mărimea supunerii, ai lăudat şi te-ai minunat de Pavel, ca de cela ce întăreşte viaţa noastră ca un bărbat minunat şi Duhovnicesc. Bine. Dar ascultă şi cele ce cere de la tine, pentru că iarăşi aceeaşi pildă întrebuinţează. „Bărbaţi, iubiţi-vă – zice – muierile voastre, precum şi Hristos a iubit Biserica!”

Văzut-ai măsură a supunerii?

Ascultă şi măsură a dragostei!

Voieşti să ţi se supună ţie femeia, ca lui Hristos Biserica? Poartă de grijă şi tu pentru dânsa, precum Hristos pentru Biserică. Şi de va trebui să dai şi sufletul pentru dânsa, chiar să te zdruncini de nenumărate ori, fie să suferi să pătimeşti orice, să nu te lepezi. Şi de vei pătimi acestea, nimic încă nu ai făcut, precum Hristos. Că tu după ce te-ai unit acum cu dânsa faci acestea, iar Acela pentru ceea ce se întorcea de către El şi Îl ura. Deci precum El pe ceea ce se întorcea de către Dânsul şi Îl ura şi Îl scuipa şi Îl defăima a adus-o la picioarele sale cu multă purtare de grijă, nu cu îngroziri, nici cu ocări, nici cu frică, nici cu alt chip ca acesta. Aşa să te afli şi tu către soţia ta! Şi măcar de o vei vedea pe dânsa că te trece cu vederea, măcar de te va defăima, vei putea să o aduci pe dânsa sub picioarele tale cu multă purtare de grijă către dânsa, cu dragostea, cu iubirea! Că nimic decât legăturile acestea nu este mai tiran, şi mai vârtos la bărbat şi la femeie. Că pe slugă va putea cineva să-l lege cu frica – mai bine zis nici pe acela, că degrab fugind se va duce – iar pe tovarăşa vieţii, pe maica copiilor, pe pricina a toată veselia, nu cu frică şi cu îngroziri trebuie să o legi, ci cu dragoste şi cu iubire. Căci care însoţire este când soţia tremură de bărbat? Şi care dulceaţă va dobândi bărbatul, când locuieşte cu soţia ca şi cu o slujnică, şi nu ca şi cu o slobodă?

Şi de vei pătimi ceva pentru dânsa, să nu o ocărăşti. Pentru că nici Hristos n-a făcut aceasta şi pe Sine – zice – S-a dat Hristos pentru Biserică, ca pe ea să o sfinţească curăţind-o. Aşadar era necurată, avea prihană, era urâtă, era proastă. Orice fel de muiere vei lua, nu vei lua astfel de mireasă, precum Hristos Biserica; nici care atâta de departe să fie de tine pe cât Biserica de Hristos; Însă nu s-a îngreţoşat, nici n-a urât-o pentru multa urâciune. Deci şi tu ne te întoarce de către muierea ta pentru urâciune. Ascultă pe Scriptură zicând: „Mică este între cele zburătoare albina, şi începutul dulceţilor rodul ei!” A lui Dumnezeu este zidire, nu ocărăsc pe aceea, ci pe cel ce o a făcut pe ea.

Ce va face muierea? Nu o lăuda pe ea pentru frumuseţe. A sufletelor celor desfrânate este şi lauda şi urâciunea aceea, şi dragostea aceasta. Caută frumuseţea sufletului! Mirelui Bisericii urmează! Frumuseţea cea de afară este plină de multă trufie şi mândrie şi aruncă în râvnire şi te face lucrul a bănui de multe ori necuvioase.

Dar are dulceaţă? Până la o lună, două sau mai mult la un an şi de-aici înainte nu mai are şi de obicei se vestejeşte minunea. Iar relele cele ce se fac pentru frumuseţe rămân: trufia, mândria şi defăimarea! Dar la ceea ce nu este întru acest fel, nimic ca de acestea. Ci cu cuviinţă începându-se dragostea stă tare, pentru că este a frumuseţii sufletului, nu a trupului.

Ce este mai bun decât Cerul, spune-mi? Ce este mai bun decât stelele? Orice trup vei zice nu este aşa de alb. Orice ochi vei zice, nu sunt aşa strălucitori. Pentru că acestea făcându-se şi Îngerii s-au minunat, şi noi acum ne minunăm, dar nu asemenea ca la început. Că astfel de lucru este obiceiul. Nu asemenea spăimântează, cu cât mai vărstos la muiere! Iar de va veni şi vreo boală, îndată au zburat toate.

Dragoste să cerem de la femeie, smerenie, blândeţe. Acestea sunt semnele frumuseţii. Iar frumuseţea trupului să nu cerem, nici să n-o vinuim pe ea pentru acestea care nu sunt în stăpânirea ei; mai bine zis nicidecum să n-o vinuim. Fiindcă lucrul acesta este al celor obraznici. Nici să ne necăjim şi să ne supărăm. Au nu vedeţi câţi au muieri frumoase locuind, cu ticăloşie şi-au prăpădit viaţa? Şi câţi nu cu foarte chipeşe cu mult dulceaţă au ajuns la bătrâneţe cele mai de pe urmă?

Întinăciunea cea dinăuntru să o spălăm, zbârciturile cele dinăuntru să le smulgem, prihănirile cele din suflet să le lepădăm. Astfel de frumuseţe caută Dumnezeu. Lui Dumnezeu, nu nouă, să o facem pe ea frumoasă.

Să nu căutăm bani, nici blagorodia cea de afară, ci blagorodia sufletului. Nimeni să nu aştepte să se îmbogăţească de la muiere, că urâtă şi de ocară este bogăţia aceasta. Nici să nu caute cineva câtuşi de cât să se îmbogăţească de aici. Că cei ce vor să se îmbogăţească – zice – cad în ispită şi în pofte fără de socoteală şi vătămătoare şi în curse şi în pierzare şi pieire.

Deci să nu cauţi de la soţie avuţie de bani, şi toate celelalte le vei afla cu lesnire. Cine – spune-mi – lăsând pe cele mai adevărate, va griji de cele mai de jos?

Dar, vai mie, pretutindenea aceasta pătimim! Şi copil de vom dobândi, nu ne silim cum să se facă bun, ci cum să-i luăm lui muiere bogată. Nu cum să fie cu bune năravuri, ci cum să fie îndestulat cu avuţie. Şi vreun meşteşug de vom întrebuinţa, nu cum să fie izbăvit de păcate, ci cum să ne aducă nouă mare dobândă. Şi toate s-au întors în bani. pentru aceasta toate s-au stricat, pentru că ne stăpâneşte pe noi pofta aceea.

„Aşa sunt datori bărbaţii – zice – să-şi iubească soţiile lor, ca şi trupurile lor. Că nimeni niciodată nu şi-a urât trupul său, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte pe el!” Aşa sunt datori. Că nu este lucrul acesta dar, ci datorie. Şi după ce a zis: ca şi trupurile lor – a adaus: Că nimeni niciodată nu şi-a urât trupul său, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte pe el, adică cu multă silinţă îl caută.

Dar cum este ea trup al lui?

Ascultă: „Aceasta acum este os din oasele mele – zice Adam – şi trup din trupul meu”. Şi nu numai aceasta, ci „şi vor fi un trup. Că pentru aceea va lăsa omul – zice – pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facere 2,21 şi urm.)

Şi să nu-mi zici că ea – aşa şi aşa… Oare nu vezi că şi în trupul nostru multe neajunsuri avem? Că unul este şchiop, altul are picioarele strâmbe, altul are mâinile uscate, altul alt mădular slăbănog. Însă nu se scârbeşte, nici nu-l taie, ci şi de multe ori îl protimiseşte pe el mai mult decât altul. Cu cuviinţă că al lui este. Deci câtă dragoste are fiecare către sine, atâta voieşte să avem noi către muiere. Nu pentru că suntem părtaşi de o fire, ci mai multă avem noi dreptatea aceasta către muiere, pentru că nu mai sunt două trupuri, ci unul, el fiind cap iar ea trup. „Taina aceasta mare este – zice – iar eu zic de Hristos şi de Biserică!„

Deci dar li voi fiecare aşa să-şi iubească pe muierea sa ca pe sine. Iar muierea să se teamă de bărbat.

Cu adevărat Taină este – şi mare Taină – că lăsând pe cel ce l-a născut, pe cel ce l-a crescut, pe acela care l-a purtat în pântece, carea s-a ticăloşit pentru dânsul, pe cei ce i-au făcut atâtea faceri de bine, pe cei ce erau obişnuiţi lui, se lipeşte de ceea ce nici n-a fost văzută de el, nici a avut ceva de obşte către el, şi o protimiseşte pe ea decât toţi. Taină cu adevărat este. Iar părinţii când se fac acestea nu se scârbesc, ci mai vârtos când nu se fac; şi bani cheltuindu-se, şi cheltuială făcându-se, se bucură. Cu adevărat mare Tină negrăită oarecare înţelepciune având.

Aceasta dintru început proorocind Moisi însemna; aceasta şi acum strigă Pavel zicând: „De Hristos şi de Biserică”. Însă nu pentru dânsul numai s-a zis aceasta, ci şi pentru muiere ca să o încălzească pe ea ca pe trupul său, precum şi Hristos Biserica.

„Iar muierea să se teamă de bărbat!” Nu mai pune numai cele ce sunt ale dragostei. Dar ce? Să se teamă de bărbat. A doua stăpână este muierea. Deci nici ea să nu ceară cinstea cea deopotrivă – că este sub cap – nici acela să nu o defaime ca pe ceea ce este supusă. Că trup este, şi de va defăima capul pe trup, şi el împreună se prăpădeşte. Ci să aducă dragostea deopotrivă cu supunerea. Precum capul aşa şi trupul. Trupul dând capului spre slujbă, mâinile, picioarele şi toate celelalte mădulari. Iar capul purtând grija de trup, fiindcă are întru sine toată simţirea. Nimic nu este mai bun decât însoţirea aceasta.

Ce dar voi face dacă nu se va teme muierea? Zice.

Tu iubeşte-o, împlineşte datoria ta. Că şi de nu vor urma cele ce se cer de la ceilalţi, cele ce se cer de la noi trebuie să urmeze. Adică spre pildă: „Plecaţi-vă – zice – unul altuia întru frica lui Hristos!” Ce dar dacă nu se va pleca celălalt? Tu supune-te Legii lui Dumnezeu! Aşa şi aici.

Deci muierea deşi nu va fi în dragostea lui, însă să se teamă, ca nimic să nu se facă despre ea!
Şi bărbatul, de nu se va teme muierea, însă să o iubească, ca întru nimic să nu aibă el lipsă. Că fiecare a luat ceea ce este a sa.

Dar pentru ce nu a zis şi pentru muiere „că se va lipi de bărbatul ei”?

Pentru ce? Pentru că vorbea cu bărbatul. Că cu aceea vorbind pentru frică zice: „Bărbatul este cap muierii! şi iarăşi: „Că şi Hristos este Cap Bisericii”. Iar pentru dragoste cu bărbatul vorbeşte şi lui i-a încredinţat cele ce privesc la dânsa, şi pentru dragoste către el a grăit, strângându-l pe el şi lipindu-l. Că cel ce a lăsat pe tatăl pentru muiere, şi pe ea iarăşi o lasă şi o părăseşte, de care iertare va fi vrednic? Oare nu vezi câtă cinste voieşte Dumnezeu ca să dobândească ea, că depărtându-te pe tine de la tatăl, te-a pironit la dânsa. Ce dar se vor face de la noi cele ce sunt de făcut – zice – iar aceea nu va urma?

„Iar de se desparte cel necredincios, despartă-se. Că nu este robit fratele sau sora întru unele ca acestea!” iar când auzi frică, cere frica cea cuviincioasă muierii celei slobode, nu precum de la slujnică. Că este trup al tău. Fiindcă de vei face aceasta, pe tine te ocărăşti, necinstind trupul tău.

Şi care este frica? Ca să nu grăiască împotrivă, ca să nu se scoale asupră, ca să nu poftească să fie ea întâi. De ajuns este până la acestea să stea frica. Iar de vei iubi, precum ţi s-a poruncit şi mai mari vei face. Iar mai vârtos nu cu frica vei mai face aceasta, ci şi singură dragostea va face ceva.

Mai slab oarecum este neamul, având trebuinţă de mult ajutor, de multă pogorâre. Deci cum bine se vor iconomisi lucrurile muierii şi ale bărbatului cu deadinsul a spus Apostolul Pavel, sfătuind-o pe ea ca să se teamă ca de un cap, iar pe el să o iubească ca pe o muiere.

Dar cum se vor face acestea? zice.

Cum că trebuie a arătat; iar cum – eu vă voi spune vouă! Dacă vom defăima banii, dacă la una numai vom căuta, adică la fapta bună a sufletului, dacă vom avea frica lui Dumnezeu înaintea ochilor. Că ceea ce zicea când vorbea pentru slugi ca orice bine sau rău va face fiecare aceea va lua de la Dumnezeu – aceasta şi aici. Deci nu pentru aceea atâta, cât pentru Hristos trebuie să o iubeşti pe ea. Că aceasta şi a însemnat Apostolul zicând: „Ca Domnului!” Deci ca Domnului plecându-te şi pentru Dânsul toate făcând, aşa lucrează toate. Aceasta este de ajuns a îndemna şi a pleca, şi a nu lăsa să fie vreo prigonire şi vrajbă.

Nimeni să nu fie credincios năpăstuind la muiere pe bărbatul, dar nici bărbatul prost şi fără de luare aminte să creadă asupra muierii, nici muierea prost să iscodească intrările şi ieşirile. Nici iarăşi bărbatul să nu se dea pe sine vrednic de vreun presupus.

Deoarece pentru ce – spune-mi – toată ziua te dai pe tine prietenilor, iar muierii seara? Şi nici aşa nu poţi să o încredinţezi pe ea şi să o faci fără de presupus?

Şi de te va vinui şi va cârti muierea, să nu te necăjeşti. A dragostei este aceasta, nu a mândriei; ale dragostei celei fierbinţi sunt vinurile şi ale iubirii celei înfocate şi ale temerii. Pentru că se teme nu cumva cineva i-a furat patul ei, nu cumva cineva a păgubit-o pe ea la capul bunătăţilor, nu cumva cineva i-a luat capul ei, nu cumva cineva i-a stricat patul.

Este şi altă pricină de vrajbă. Nimeni peste măsură să nu ţie de slugi, nici bărbatul de copilă, nici muierea de slujbă. Că acestea sunt de ajuns a naşte presupus.

Nimeni să nu ocărască pe aproapele pentru sărăcie, nimeni să nu poftească bani şi toate s-au dezlegat.

Nici să nu zică muierea către bărbat: Molatecule şi fricosule! Plinule de trândăvire şi de lenevire şi de somn mult! Cutarele prost şi din proşti născut, luând asupră primejdii şi ducându-se în călătorii, a făcut multă avuţie, şi muierea lui este îmbrăcată cu fir şi se poartă în trăsură cu asini albi, se plimbă pretutindenea, are cirezi de slugi şi mulţime de castraţi, iar tu eşti speriat şi în zadar trăieşti! Să nu zică muierea acestea, şi cele asemenea acestora. Că trup este, nu ca să stăpânească şi să poruncească capului, ci ca să se plece şi să se supună.

Cum dar va suferi sărăcia? De unde va afla mângâiere?

Să aleagă ea pe cele mai sărace decât dânsa! Să socotescă iarăşi câte fete blagorodnice şi din blagorodnici născute, nu numai nu au luat nimic de la bărbaţi şi ci şi au dat, şi toate ale lor au cheltuit. Să pună în minte primejdiile cele ce se nasc dintru acest fel de bogăţie şi va îmbrăţişa viaţa cea fără de pricini. Şi, în scurt, de se va afla către bărbat cu dragoste, nimic ca de acest fel nu va grăi, ci va alege să-l aibă aproape de dânsa nimic aducând, decât zece mii de talanţi de aur cu grijă şi cu frică care se naşte totdeauna la muieri din călătoriile bărbaţilor. Dar nici bărbatul acestea auzind, ca cel ce are stăpânire, să se pornească la ocări şi la bătăi, ci să o înveţe, să o sfătuiască, ca pe ceea ce nu este desăvârşit cu socotele să o plece, mâinile asupra ei niciodată să nu-şi întondă, departe sunt acestea de suflet slobod, ci nici ocări, nici înjurători, nici proboziri să nu aducă asupră-i. Ci ca pe ceea ce se află mai fără de socoteală să o pună la rânduială şi să o îndrepteze.

Dar de unde va fi aceasta?

De se va învăţa şi va cunoaşte bogăţia cea adevărată, filosofia cea de Sus, nimic din darul acela nu va vinui nici va cârti. Să o înveţe pe ea cum ă sărăcia nu este nici un rău. Să o înveţe nu numai prin cele ce zice, ci şi prin cele ce face. Să o înveţe să defaime slava, şi nimic ca de acest fel nici nu va zice muierea, nici nu va pofti. Ca o icoană primind-o, aşa din seara aceea în care o va primi în cămara cea de mire să o înveţe întreaga înţelepciune, blândeţea, cum să trăiască cinstit, dintru început îndată şi din însăşi intrările cele dintâi surpându-i pofta banilor. Şi filosofia să o înveţe şi să o sfătuiască să nu fie la dânsa scule de aur spânzurate de urechi, şi de obraz, şi împrejurul gâtului, nici puse în cămara cea de mire, nici haine de fir şi scumpe aşezate acolo. Ci să fie podoaba luminată, dar luminarea să nu cadă la ocară. Ci acestea lăsându-le la cei de la clup, tu împodobeşte casa cu multe cinste şi cu cuviinţă care să sufle întreagă înţelepciune mai vârtos, decât altă bună mireasmă.

Pentru că două lucruri bune, chiar trei, vor fi dintru aceasta:

Întâi, anume nu se va mâhni mireasa, când se vor slobozi cămările de nuntă şi se vor trimite fiecăruia şi hainele şi sculele cele de aur şi vasele cele de argint.

A doua, nu va griji mirele pentru pierzarea şi păzirea celor adunate.

A treia, iarăşi lângă acestea – care este capul bunătăţilor – dintru însăşi acestea va arăta socoteala sa, cum că adică de nici una dintru acestea nu se bucură, şi cum că şi celelalte toate le va strica şi nici jocuri, nici cântece necinstite nu va lăsa cândva să se facă.

Ştiu cu adevărat că poate mă voi părea unora a fi de râs legiuind unele ca acestea. Însă de vă veţi pleca mie, trecând vremea şi dobândind voi folosul cel din lucru, atuncea veţi cunoaşte dobânda. Râsul va trece şi veţi râde de obiceiul cel de acum, şi veţi vedea că cele ce se fac acum sunt lucruri ale copiilor celor nebuni şi ale bărbaţilor celor beţi; iar cele ce sfătuiesc sunt ale întregii înţelepciuni şi ale curăţeniei, ale filosofiei şi ale petrecerii celei de Sus.

Ce dar zic că trebuie? Toate cântările cele de ocară, cele sataniceşti, cântecele cele necinstite, adunările tinerilor celor desfrânaţi ridică-le de la nuntă, şi acestea vor putea să înţelepţească pe mireasă. Fiindcă îndată ea singură va socoti – o, minune – ce fel este bărbatul acesta? – filosof este, nimic nu socoteşte viaţa aceasta, pentru facerea şi creşterea de copii m-a adus în casa sa, pentru păzirea casei.

Dar greţoase sunt acestea miresei?

Până în ziua dintâi şi la a doua, iar după aceea nu, ci şi prea mare dulceaţă va dobândi, izbăvindu-se pe sine pe tot presupusul. Că cel ce nu suferă nici fluiere, nici zicători, nici cântece dezmierdătoare – şi mai ales în vremea nunţii – cu mult mai vârtos acesta nu va suferi cândva să facă sau să grăiască ceva de ocară. Iar după aceasta, când toate acestea le vei ridica de la nuntă, luând-o pe ea, plăzmuieşte-o bine, ruşinarea ei la multă vreme întinzând-o şi nerisipind-o degrab. Că măcar şi mai neruşinoasă de va fi fata, dar ştie să tacă până la o vreme cucernicindu-se de bărbat şi spăimântându-se de lucruri. Deci tu această ruşinare nu o risipi degarb, care lucru fac bărbaţii cei desfrânaţi, ci întinde-o la multă vreme. Că mare folos îţi va fi ţie aceasta. Nu va cârti deodată, nu va prihăni pentru cele ce tu vei rândui şi vei sfătui.

Deci toate legiuieşte în vremea aceea, întru care ruşinea, ca un frâu stând peste suflet, nu îl lasă să prihănească nimic, nici să cârtească pentru cele ce se fac. Căci când va lua îndrăzneală, cu multă slobozenie toate le răstoarnă şi le turbură. Prin urmare, când este altă vreme aşa de îndemânatică spre a formălui lui muierea, precum aceea, întru care se cucerniceşte de bărbat, şi încă se teme şi se ruşinează, atuncea pune-i ei toate legile şi negreşit se va supune şi vrând şi nevrând. Dar cum vei dezlega ruşinea? Când te vei arăta şi tu că nimic mai puţin decât dânsa te ruşinezi, puţine vorbind, şi pe acestea cu multă statornicie şi luare aminte. Atuncea pune ei cuvintele cele pentru filosofie. Că le primeşte sufletul. La deprinderea cea mai bună aşează-o pe ea, la ruşine zic. Iar de voiţi, şi spre pildă voi spune ce cuvinte trebuie să grăiţi către dânsa. Că dacă Pavel nu s-a lepădat a zice: „Să nu opriţi datoria unul altuia!” şi ale aducătoarei de mirese cuvinte a grăit – iar mai vârtos nu ale aducătoarei de mirese, ci ale sufletului celui duhovnicesc – cu mult mai vârtos noi nu ne vom lepăda a grăi.

Deci ce trebuie a vorbi către dânsa?

Cu mult har trebuie a zice ei: Noi, o, copilă te-am luat tovarăsă a vieţii, şi te-am adus ca să fii părtaşă nouă întru cele mai de cinste şi mai de nevoie, adică întru facerea de copii şi întru purtarea de grijă şi ocârmuirea casei.

Ce dar te rugăm? – dar mai ales mai înainte de aceasta vorbeşte-i cele ce privesc spre dragoste. Că nimic aşa nu foloseşte spre a pleca pe ascultător să primească cele ce se grăiesc, precum a şti cum că cu multă dragoste se grăiesc.

Deci cum vei arăta dragostea? Dacă vei zice: Fiind cu putinţă a lua multe şi mai bogate şi de ne-am strălucit, nu am ales pe acelea, ci te-am îndrăgit pe tine şi petrecerea ta, pe cinstita purtare, pe blândeţe, pe înfrânare şi curăţenie.

Apoi de la acestea îndată găteşte cale a cuvintelor celor pentru filosofie şi prihăneşte bogăţia cu oarecare înconjurare şi împleticire. Că dacă curat vei întinde cuvântul numai asupra bogăţiei, vei fi greu şi însărcinător, iar de vei lua pricină de la dânsa, toate le vei săvârşi. Că te vei părea că faci aceasta spre îndreptare şi dezvinovăţire, u ca un aspru oarecarele şi fără de har şi scump, ci când vei lua pricina din cele ale ei, şi se va bucura. Deci vei zice – pentru că e de nevoia iarăşi să repetăm cuvântul – că fiind cu putinţă să iau muiere bogată şi îndestulată, nu am suferit. Pentru ce? Nu prost, nici în zadar, ci m-am învăţat eu bine, că bogăţia nu este nici o avere, ci un lucru lesne defăimat, care se află şi la tâlhari, şi la muieri curve, şi la spărgători de mormânturi. Pentru aceea lăsându-le am venit la fapta bună a sufletului tău pe care îl cinstesc mai mult decât tot aurul. Căci copilă tânără şi pricepută şi slobodă şi purtătoare de grijă de evlavie, în loc de toată lumea este vrednică. Deci pentru acestea şi te-am iubit şi te iubesc, şi mai mult decât sufletul meu de protimisesc. Că nimic nu este viaţa aceasta. Şi poftesc, mă rog şi toate fac, ca noi aşa să ne învrednicim să trecem această viaţă, cât să putem şi acolo în veacul ce va să fie u multă slobozenie să fim împreună. Că vremea aceasta este scurtă şi trecătoare, iar de ne vom învrednici ca bine plăcând lui dumnezeu aşa să petrecem viaţa aceasta, totdeauna vom fi, şi cu Hristos şi împreună cu noi cu mai multă dulceaţă. Eu pe dragostea ta o protimisesc mai mult decât pe toate, şi nimic nu-mi este mie aşa greu, nici supărăcios, precum a mă certa vreodată cu tine. Măcar de va trebui toate să le pierd, măcar decât Iru să mă fac mai sărac, măcar primejdiile cele mai de pe urmă să sufăr, măcar orice să pătimesc, mie toate îmi sunt suferite, până când mă aflu bine cu tine. Şi copiii atuncea şi tu acestea să faci.

Apoi amestecă şi cuvintele Apostolice, că aşa voieşte Dumnezeu să fie dragostea întărită între noi. Fiindcă ascultă pe Scriptură ce zice: „Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de muierea sa. Nici o pricină de împuţinare de suflet să nu fie între noi. Prăpădescă-se banii şi mulţimea robilor şi cinstele celor de afară. La mine decât toate, aceasta este mai de cinste! Decât aur, decât vistierii nu vor fi muierii mai poftite aceste cuvinte!

Să nu te temi cumva fiind iubită se va mândri asupra ta, ci cum că o iubeşti mărturiseşte. Deoarece curvele acum împreunându-se cu acesta, şi acum cu acela, cu cuviinţă se ridică asupra ibovnicilor, când aud unele cuvinte ca acestea. iar femeile slobodă şi copilă blagorodnică nu se va înălţa cândva de aceste cuvinte, ci mult mai vârtos se va pleca.

Arată că pe petrecerea împreună cu ea o socoteşti de mare lucru, şi că voieşti mai bine să fii acasă pentru dânsa decât în târg.

Şi decât toţi prietenii protimiseşte-o , şi decât copiii cei născuţi dintr-însa, încă şi pe aceştia pentru dânsa iubeşte-i.

Dacă va face ceva bun, laud-o şi te minunează. Dacă – ceva necuviincios şi precum se întâmplă celor tinere, sfătuieşte-o şi adu-i aminte. În sus şi în jos prihăneşte banii şi multa cheltuială, şi arată-i ei podoaba care se face din buna cuviinţă şi din cinstita petrecere, şi învaţ-o cele de folos.

Rugăciuni comune să se facă de voi. Fiecare să meargă la Biserică; şi a celor ce se grăiesc şi a celor ce se citesc acolo, şi bărbatul să ceară de la muiere acasă partea şi aceea de la bărbat.

De supără vreo sărăcie, adu-i în mijloc pe Sfinţii bărbaţi – pe Pavel, pe Petru – carii întru mai mare slavă au fost decât toţi împăraţii şi bogaţii, şi cum în foamete şi în sete au petrecut viaţa.

Învaţ-o pe ea că nimic din viaţa aceasta nu este înfricoşat, fără numai a greşi lui Dumnezeu.

Dacă aşa se va însura cineva, dacă pentru acestea, nu va fi mai jos decât monahii, nici decât cei neînsuraţi cel însurat!

De voieşti să faci şi prânzuri şi să săvârşeşti ospăţuri, pe nici unul necinstit, pe nici unul fără de rânduială, ci de vei afla vreun sfânt sărac, care să poată să vă blagoslovească casa voastră, care să poată împreună cu călcarea picioarelor să aducă înăuntru toată blagoslovenia lui Dumnezeu, pe acesta cheamă-l!

Să zic încă şi alta: Nimeni din voi să nu se sârguiască să ia muiere mai bogată, ci mai ales mult mai săracă. Că nu va intra aducând atâta pricină de dulceaţă de la bani pe câtă greaţă de la ocări, de la a cere mai multe decât cele ce a adus, de la sudălmi de la cheltuiala cea mare, de la cuvintele cele grele şi însărcinătoare. Că va zice poate: Încă nu am cheltuit nimic dintru ale tale, încă ale mele port, din cele ce mi-au dăruit mie părinţii.

Ce zici, o. Muiere? Încă ale tale porţi? Ce poate fi mai ticălos decât cuvântul acesta? trup nu mai ai al tău dar bani ai ai tăi? Nu mai sunteţi două trupuri după nuntă, ci v-aţi făcut unul, dar averile două, şi nu una?!?! O, poftă a banilor! Un om, o jivină v-aţi făcut amândoi şi încă mai zici: „ale mele”? Cuvântul acesta blestemat şi spurcat de la diavolul s-a adus înăuntru. Pe toate ale noastre comune le-a făcut Dumnezeu, care sunt mai de nevoie decât acestea, iar acestea nu sunt comune? Nu este a zice: Lumina mea, Soarele meu, apa mea. Toate ne sunt nouă comune cele mai mari, iar banii nu sunt de obşte? Să se prăpădească banii de mii de ori, iar mai vârtos nu banii, ci voinţele cele ce nu ştiu să întrebuinţeze banii, ci mai mult decât pe toate îi protimisesc pe ei.

Şi aceasta împreună cu cele alte învaţ-o pe ea, dar cu mult har. Pentru că ea singură sfătuirea faptei bune are multă întristare şi mai ales către o copilă blândă şi tânără, când se grăiesc cuvinte pentru filosofie să socoteşti şi să aflu mult har.

Şi aceasta mai vârtos să izgoneşti din sufletul acela: „a mea” şi „a ta”. De va zice „ale mele” zi-i ei: „care ale tale” zici? Că nici ştiu, nimic nu am al meu, cum dar zici „ale mele” când toate sunt „ale tale”? Dăruieşte-i ei acest cuvânt.

Oare nu vezi că la copii aceasta facem? Când noi ţinând ceva copilul va prihăni, şi va voi iarăşi să ia şi cealaltă, lăsăm şi zicem: Da, cu adevărat, a ta este şi aceasta şi aceea. Aceasta să facem şi la muiere. Că mai copilărească este mintea ei. Şi de va zice „ale mele” zi-i: „Toate sunt ale tale! Şi eu sunt al tău!” Nu este cuvântul acesta al măgulirii ci al înţelepciunii celei multe. Aşa vei putea să potoleşti mânia ei şi să stingi scârba. Că măgulire este când cineva pentru vreun rău face vreun lucru necuviincios şi prost, dar cuvântul acesta este prea mare filosofie. Deci zi-i ei: „Şi eu sunt al tău, o, copilă! Aceasta m-a sfătuit Pavel zicând: Bărbatul trupul său nu şi-l stăpâneşte, ci muierea. Dacă peste trupul meu nu am eu stăpânire, ci tu, cu mult mai vârtos peste bani!”. Ai odihnit-o pe ea grăind acestea, ai stins flacăra, ai ruşinat pe diavolul, roabă o ai făcut mai vârtos decât ceea ce este cumpărată cu bani, cu cuvintele acestea ai legat-o pe ea. Pentru aceea din cele ce tu grăieşti, învaţ-o pe ea niciodată să nu zică: „a mea” şi „a ta”. Şi niciodată să n-o chemi pe ea simplu, ci cu măgulire, adică cu cuvinte dulci, cu cinste, cu multă dragoste.

Cinsteşte-o pe ea şi nu va avea trebuinţă de cinstea cea de la alţii, nu va avea trebuinţă de slava cea de la alţii, dacă va dobândi cea de la tine.

Mai mult decât toţi protimiseşte-o pe ea, pentru toate, şi pentru frumuseţe şi pentru înţelepciune şi laud-o! Aşa o vei pleca pe ea să nu ia aminte la nimeni din cei de afară, ci de toţi ceilalţi să râdă.

Învaţ-o frica lui Dumnezeu şi toate ca dintr-un izvor vor curge. Şi va fi casa plină de nenumărate bunătăţi. De vom căuta cele nestricăcioase şi acestea vor veni. „Căci căutaţi întâi Împărăţia lui Dumnezeu – zice – şi acestea toate se vor adăuga vouă!”

Ce fel trebuie să socotim că sunt copiii unor astfel de părinţi?

Ce fel – slugile unor astfel de stăpâni?

Ce fel – ceilalţi toţi carii se apropie de dânşii? Oare nu se va întâmpla să fie şi ei plini de nenumărate bunătăţi? Că de mai multe ori după stăpânitori îşi îndreptează năravurile şi slugile, şi cu poftele şi socotelile acelora se aseamănă, aceleaşi poftesc, care se şi învaţă; aceleaşi grăiesc, întru aceleaşi petrec.

Dacă aşa ne vom pune la rânduială pe noi înşine, şi vom lua aminte la Scripturi, cele mai multe dintru acelea ne vom învăţa. Şi aşa vom putea să plăcem lui Dumnezeu, şi toată viaţa noastră aceasta cu fapte bune să o petrecem, şi bunătăţile cele făgăduite celor ce îl iubesc pe el să le dobândim, de care fia ca noi toţi să ne învrednicim, cu Darul şi cu Iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care împreună Tatălui şi Sfântului Duh – Slava, Stăpânirea, Cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sf.Ioan Gură de Aur