Despre modul de a prăznui nunta
Acestea nu v-au fost spuse doar aşa, ci ca să nu mai faceţi nunţi şi dânţuiri şi cântări satanice. Ia aminte ce a găsit diavolul. Fiindcă însăşi firea le-a depărtat pe femei de scenă şi de necuviinţele de acolo, [diavolul] a băgat cele de la teatru în apartamentele femeilor, adică pe afemeiaţi şi desfrânate. Această vătămare a introdus-o mai pe urmă legea nunţii. Dar mai bine zis nu legea nunţii – să nu fie! -, ci moleşeala noastră. Ce faci, omule? Nu ştii Ce faci? O iei pe femeie pentru întreagă înţelepciune şi pentru facere de prunci! Deci ce caută desfrânatele?
– Ca să fie veselia mai mare, ar zice [careva].
– Şi nu ţin acestea de nebunie? Batjocoreşti mireasa, batjocoreşti pe cei chemaţi.
Căci dacă prin asemenea lucruri se desfătează, batjocură e acest lucru. Căci dacă a vedea femei desfrânate şi necuviincioase este semn de oarecare cinste, de ce nu o tragi şi pe mireasă ca şi aceea să le vadă? Întru totul necuviincios şi ruşinos lucru este să bagi în casă bărbaţi desfrânaţi şi dansatori şi orice alai satanic [pompe satanike]. „Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele”, zice Pavel (Coloseni 4,18). Lanţ este nunta, lanţ orânduit de la Dumnezeu. Iar dezlegarea lui este desfrâu şi împrăştiere. Este cu putinţă să luminăm nunta şi cu altele, cum ar fi mese bogate şi haine. Nu opresc acestea, ca să nu por că sunt foarte sălbatic5, deşi Rebecăi i-a fost de-ajuns doar voalul, însă nu le opresc. Este cu putinţă [ca nunta] să fie împodobită strălucit cu haine, cu venirea bărbaţilor cu bun-simţ, cu a femeilor cuviincioase. Pentru ce bagi [în casă] „minunăţiile” acelea ce aduc bucuria cea rea? Spune ce auzi de la ei! Te ruşinezi să spui? Tu te ruşinezi şi pe aceia îi sileşti să facă? Dacă e bine [ce fac], de ce nu faci şi tu? Dacă e ruşinos, de ce-l sileşti pe altul? Toate [cele de la nuntă] trebuie să fie pline de întreaga înţelepciune, toate de cinste, toate de cuviinţă. Iar acum văd dimpotrivă: sar ca nişte cămile, ca nişte asini. Fecioarei numai talamusul îi este potrivit.
– „Dar este săracă”, ar zice cineva.
– Tocmai pentru că e săracă, trebuie să fie şi cuviincioasă. Să aibă [bune] deprinderi în loc de bogăţie. Nu are să dea zestre? De ce o mai înjoseşti si în alt chip, făcând-o să se poarte [destrăbălat]? Laud când sunt [la nuntă] fecioare de faţă care cinstesc pe cea deopotrivă cu ele, când sunt femei de faţă care cinstesc pe cea coborâtă între ele. Bine a fost rânduit acest lucru. Căci două sunt aceste cete [choroi], una a fecioarelor şi una a celor căsătorite. Acestea [fecioarele] o predau şi acelea [cele căsătorite] o primesc. Mireasa este între acestea două: nici fecioară, nici femeie. Căci de acolo iese şi în partea aceasta păşeşte. Iar de desfrânate de ce [e nevoie]? Ar trebui ca ele să se ascundă când e nuntă, ar trebui băgate în groapă (căci stricarea nunţii este desfrâul), iar noi le aducem la nuntă.
Când faceţi ceva, ţineţi cont până în amănunt de cele contrare. De pildă, când semeni, când scoţi vinul din butoaie nu îngădui elemente de acreală. Iar aici, unde e întreaga înţelepciune, băgaţi acreală? Că acreală e desfrânata. Când pregătiţi mir nu lăsaţi nimic rău mirositor în vecinătate. Mir este nunta. Pentru ce, dar, introduci răul miros al noroiului în alcătuirea mirului?
– Ce zici?
– Dănţuieşte fecioara şi nu se ruşinează de cea de o vârstă cu ea? Căci ea [fecioara] trebuie să fie mai de cinste decât aceasta [decât mireasa]. Din braţele [mamei] a ieşit, nu de la sala de antrenament. Căci nu trebuie nicidecum să se arate la nuntă fecioara. Nu vezi în palatele împărăteşti că cei cinstiţi sunt înăuntru, în jurul împăratului, pe când cei fără cinste sunt afară? Şi tu, [fecioară], înăuntru vei fi, în jurul miresei, însă rămâi curată în casă. Nu îţi afişa fecioria. Se înfăţişează fiecare ceată: una arătând ce anume dă, iar una că o păzeşte pe aceasta [pe mireasă] . De ce te ruşinezi [fecioară] de feciorie? Iar dacă tu, [fecioară], eşti în acest fel, ceva la fel va bănui mirele şi faţă de aceea [de mireasă].
Dacă vrei, [fecioară], să fii dorită, acestea ţin de vânzătoarele de legume, de bucătărese sau de ceva de felul acesta. Nu sunt acestea de ruşine? Ruşine este să fii necuviincioasă chiar fiică de împărat de ai fi. Nu cumva sărăcia te opreşte [să fii cuviincioasă]? Nu cumva îndeletnicirea ta? Chiar dacă o roabă ar fi fecioară, să rămână în întreaga înţelepciune [feciorie]. Căci în Hristos nu există nici rob, nici liber. Nu cumva teatru [spectacol] este nunta? |Nu, ci] taină [mysterion] este şi simbol [typox] al unei mari realităţi. Şi dacă nu te ruşinezi de ea [de taina nunţii], ruşinează-te de realitatea al cărei simbol [typos] este. „Taina aceasta”, zice, „mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). Simbol [typos] al Bisericii şi al lui Hristos este, şi tu introduci desfrânate?
– „Aşadar”, ar zice [careva], „dacă nici fecioarele nu joacă, nici cele măritate, atunci cine va juca?”.
– Nimeni. Că ce nevoie e de dans? La tainele [misteriile] păgânilor sunt dansuri, dar la ale noastre tăcere şi bunăcuviintă, sfială şi măsură. Se săvârşeşte o taină mare! Afară desfrânatele, afară cei necuraţi [bebeloi]! Cum este taină? Se adună şi se fac cei doi unu. De ce când intră [idolul la misteriile păgâne] nu e dans, nu ţimbale, ci multă tăcere, multă liniştire, iar când [mirii] se unesc, nu făcând un chip neînsufleţit, nici un chip a ceva din cele de pe pământ, ci un chip al lui Dumnezeu însuşi, tu introduci atâta tulburare şi agiţi pe cei ce sunt [acolo] şi faci de ruşine sufletul şi îl tulburi? Mirii vin să devină un singur trup. Iată, iarăşi, taina iubirii [mysterion agapes]! Dacă cei doi nu devin una, nu produc [odrăslesc] mulţi până rămân doi. Dar când vin la unitate [enotes], atunci vor produce.
– Ce învăţăm din aceasta? Că multă e puterea unirii [enosis]. Buna mesteşugire a lui Dumnezeu a împărţit la început pe cel unul în doi; şi vrând să arate că şi după ce l-a împărţit rămâne unu, nu a lăsat să fie îndeajuns unul [singur] pentru a da naştere. Că [fiecare din cei doi] nu este nicidecum unul ci jumătatea lui unu. Şi e limpede că [doar unul singur din ei] nu poate face copii, după cum a fost şi mai înainte [de nuntă].
Ai văzut taina nunţii? A făcut din unul pe unul şi, iarăşi, pe aceştia doi facându-i unu, în acest mod îi face unu, încât şi acum din unul se naşte omul. Căci femeia şi bărbatul nu sunt doi oameni ci un singur om. Şi de aici şi din multe alte locuri [primim] încredinţare pentru [acest] lucru. De pildă, de la Iacov, de la Maria, maica lui Hristos, din zicerea „Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei” (Facerea l , 27). Dacă unul e capul iar altul trupul, cum sunt doi? De aceea ea [femeia] ţine locul [tachis]
ucenicului, iar el al învăţătorului. El al conducătorului, iar ea a celei conduse. Şi din însăşi plăsmuirea trupului va putea vedea cineva că una sunt cei doi, căci din coastă s-a făcut [femeia] şi cei doi sunt ca două jumătăţi tăiate. De aceea şi „ajutor” o numeşte, ca să arate că una sunt [cei doi]. De aceea mai întâi a cinstit împreuna locuire a tatălui şi a mamei, ca să arate că sunt una. Şi tatăl, asemenea [mamei], se bucură şi de fiica şi de fiul care se căsătoresc, ca un trup pornit spre propriul niădular. Şi atâta cheltuială se face şi atâta risipă de bani; şi asta pentru ca nu suferă să-l vadă necăsătorit.
Ca un trup rupt [în două], aşa fiecare [din cei doi, de unul singur], este nedeplin pentru facerea de copii; fiecare, [de unul singur], e nedeplin pentru susţinerea vieţii prezente. De aceea şi proorocul zice: „Rămăşiţă este a duhului tău” (Maleahi 2, 15). Şi cum devin un singur trup? După cum desparţi partea cea mai curată a aurului şi o amesteci cu alt aur, aşa şi aici: primind femeia ceea ce este mai bun din plăcerea cu care se amestecă, îl hrăneşte şi îl încălzeşte şi, punând şi ea cele din partea ei, dă înapoi bărbatului [pe copil]. Un oarecare pod [între cei doi] este copilul, încât cei trei sunt un singur trup, copilul unindu-i din amândouă părţile pe fiecare [dintre cei doi]. Căci după cum dacă sunt două oraşe şi un râu care le desparte, ele devin un singur oraş dacă se atinge un pod de fiecare parte, aşa e şi aici. Ba şi mai mult [în cazul de faţă], căci însuşi podul este din fiinţa fiecăruia din cei doi. Şi prin această raţiune sunt una, precum trupul şi capul sunt un singur trup. Căci se despart prin gât. Dar, mai bine zis, nu se despart [prin gât] ci se unesc. Căci fiind la mijloc, adună pe amândoi. Şi este acelaşi lucru ca în cazul unui cor alcătuit dintr-o parte de aici şi dintr-o parte din dreapta, şi [astfel] devine unul. Căci cei din cor, strângându-se şi întinzând unii altora mâinile, devin una, pentru că mâinile întinse nu îi lasă să fie două [coruri]. De aceea a şi vorbit exact. Căci nu a spus „Vor fi un trup” [mia sarx], ci „într-un trup” [eis sarka mian]; şi e limpede [că a spus aşa], fiind legaţi [uniţi] împreună de copil.
Dar ce, când nu este copil, nu vor fi cei doi şi atunci [un sigur trup]? E limpede [că sunt]. Căci împreunarea produce acest lucru, revărsând [unul spre altul] şi amestecând trupurile amândurora. Şi după cum, punând mir în ulei, întregul [amestec] s-a făcut una, aşa şi aici. Ştiu că mulţi se ruşinează de cele spuse, dar pricina acestui fapt este neînfrânarea şi destrăbălarea. [Tocmai] faptul că aşa se fac nunţile, că sunt stricate, a făcut să fie învinuită [nunta]. „Fiindcă cinstită este nunta şi patul neîntinat” (Evrei 13, 4). De ce să se ruşineze de ceea ce e cinstit? De ce să roşească pentru ceea ce e neîntinat? Acestea sunt ale ereticilor, aceste sunt ale celor ce introduc desfrânate. De aceea vreau să curăţ cu totul nunta, încât să o ridic [anapashein] la nobleţea ei proprie [oikeian eygheneian] şi să astup gurile ereticilor. Este batjocorit darul lui Dumnezeu, rădăcina venirii noastre la fiinţă. Căci mult e gunoiul şi mocirla în jurul rădăcinii.
Aşadar, să curăţăm nunta prin cuvânt. Răbdaţi puţin, fiindcă şi cel ce se bagă în mocirla suferă răul miros. Vreau să dovedesc că nu trebuie să vă ruşinaţi de aceste lucruri, ci de cele pe care le faceţi. Iar tu, lăsând ruşinea pentru acelea [pentru păcatele făcute], te ruşinezi de acestea. Deci nu osândi pe Dumnezeu Cel Ce a rânduit aşa.
Dar să spun cum şi taină a Bisericii este [nunta]. Hristos a venit către Biserică şi S-a născut din Ea şi a intrat laolaltă cu Ea într-o împreună vieţuire duhovnicească [sinusia pneumatike]. „Căci v-am logodit”, zice, „unui singur bărbat fecioară curată” (II Corinteni 11,2). Iar că dintru El suntem, ascultă cum zice: „Din mădularele Lui şi din carnea Lui suntem toţi”. Cugetând toate acestea acestea [ennuntes] , să nu ne ruşinăm de o astfel de taină.
Simbol al venirii lui Hristos este nunta, iar tu te îmbeţi?
Spune-mi, dacă ai vedea chipul împăratului, oare te-ai ruşina de el [de chip]? Nicidecum. Pricepe că nu sunt diferite cele ce se întâmplă în cazul nunţii, ci este pricină de mari rele. Căci toate [la nuntă] sunt pline de fărădelege. „Cuvânt de ruşine şi vorbe nebuneşti şi glume să nu iasă din gura voastră”, Zice [apostolul] (Efeseni 5,4; 4,29). Şi [la nuntă] sunt toate acelea: cuvântul de ruşine şi vorbe nebuneşti şi glume, şi nu doar aşa pur şi simplu [în treacăt], ci se fac mult şi bine. Căci artă a devenit [acest] lucru şi laudă mare pentru cei ce se dedau ei. Păcatele au devenit o artă. Şi nu le urmăm pur şi simplu, ci cu sârguinţă şi cu ştiinţă. Şi mai departe diavolul îşi conduce cetele lui. Căci unde e beţie, e neînfrânare. Unde e vorbă de ruşine, diavolul este de faţă, introducând cele ale sale. Spune-mi, cum săvârşeşti taina lui Hristos când tu întemeiezi [nunta] pe acestea şi chemi pe diavolul?
Poate socotiţi că sunt cam împovărător, însă şi aceasta ţine de multa pervertire [a lucrurilor]; fiindcă şi cel ce ceartă, sever fiind, nu îngăduie râsul. Nu auziţi pe Pavel cum zice: „Tot ce faceţi, fie mâncaţi, fie beţi, fie altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (l Corinteni l0, 31)? Iar voi le faceţi spre ocară şi necinste. Nu auziţi pe proorocul care zice: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” (Psalmi 2, 9). Iar voi vă deşănţaţi. Nu este cu putinţă şi să-ţi faci plăcerile şi să-ţi fie bine. Vrei să auzi de bunătăţile viitoare? Dar mai bine zis nu trebuia să auzi [de cele viitoare], însă fie, mă plec dacă vrei. Nu asculta cele satanice, ci cele duhovniceşti. Vrei să vezi pe cei ce sunt în cor? Priveşte corul îngerilor!
– „Şi cum este cu putinţă să-1 văd?”, ar zice [careva],
– Dacă alungi acestea [lumeşti], va veni şi Hristos la aceste nunţi. Iar dacă Hristos este de faţă, şi corul îngerilor este de faţă. Dacă vrei, şi acum va face minuni ca şi atunci (cf. loan 2, 1). Va face şi acum apa vin. Şi în chip mult mai minunat va întoarce împrăştierea curgătoare şi pofta rece, şi o va schimba în duhovnicească. Aceasta înseamnă să facă din apă vin. Unde sunt flautişti nu e nicidecum Hristos. Însă dacă intră, mai întâi îi scoate afară pe aceştia şi atunci va face minuni.
Ce este mai lipsit de plăcere decât alaiul satanic [pompe satanike] unde toate sunt fără rânduială, toate necuviincioase? Dar şi dacă ar fi ceva cu rânduială, iarăşi toate sunt de ruşine, toate lipsite de plăcere. Nimic nu este mai plăcut decât virtutea, nimic mai dulce decât cuviinţa, nimic mai dorit decât nobleţea.
Să facă cineva nuntă cum spun eu şi va vedea plăcere. Ce fel de nuntă? Luaţi aminte! Mai întâi, să caute pentru fecioară un bărbat care să fie cu adevărat bărbat şi purtător de grijă al ei, ca unul care va fi pus cap peste trup. Că nu vreo slugă, ci pe fiica sa i-o va da. Dacă vrea ca fiica lui să vieţuiască cu plăcere, să nu caute [la acel bărbat] bani, nici strălucirea neamului, nici faima patriei, că toate sunt de prisos- ci evlavia sufletului, blândeţea, adevărata înţelepciune, frica lui Dumnezeu.
Căci de vei căuta unul mai bogat, nu numai că nu vei folosi pe fiica ta, dar o vei şi vătăma, lăsând-o roabă în loc de liberă. Căci nu odrăsleşte atâta plăcere din aur, câtă neplăcere din robie.
Însă nu căuta acestea, ci, mai cu seamă, pe unul de aceeaşi cinste. Iar dacă nu e cu putinţă, mai degrabă să fie mai sărac decât mai bogat, numai dacă nu cumva vrei să-ţi dai fiica nu unui bărbat, ci unui stăpân. Iar când cercetezi cu deamănuntul virtutea bărbatului şi ai de gând să i-o dai, roagă pe Hristos să fie de faţă, căci nu Se va ruşina. Este taina venirii Lui. Deci, mai cu seamă atunci roagă-L ca să-ţi dea un astfel de peţitor.
Nu fi mai rău decât sluga lui Avraam care, fiind trimis în aşa călătorie [depărtată], ştia unde trebuie să scape. De aceea a şi avut parte de toate. Când te ostenţi şi cauţi un bărbat [pentru fiica ta], roagă-te. Spune-I lui Dumnezeu: „Pe care vrei Tu rânduieşte-l”. Încredinţează-I Lui lucrul şi, fiind [El] cinstit cu aceasta cinste din partea ta, îţi va răsplăti. Două lucruri trebuie să faci: să-i încredinţezi Lui [problema] şi să cauţi un astfel de bărbat în felul în care El vrea: cuviincios şi întreg la minte.
Deci, când faci nuntă, nu înconjura casele nici nu te folosi de oglinzi şi haine. Căci nu spre fală este evenimentul, nici nu o duci pe fiica ta în alai [pompe] [păgânesc]. Ci, luminându-ţi casa cu lucruri simple, cheamă pe vecini şi pe prieteni, şi pe rudenii. Şi câţi ştii că sunt blânzi, pe aceştia cheamă-i şi îndeamnă-i să se îndestuleze cu cele ce sunt. Nimeni din cei de pe scenă [orchestra] să nu fie prezent. Căci acolo [la teatru] e cheltuială de prisos şi necuviincioasă. Cheamă pe Hristos mai întâi de toţi ceilalţi. Ştii prin cine îl chemi? „Cel care face unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-a făcut” (Matei 25, 40). Nu socoti că e lucru nepotrivit să chemi pe săraci pentru Hristos. Nepotrivit este să chemi desfrânate. Căci a chema pe săraci, aceasta este pricină de îmbogăţire, pe când aceea, de răsturnare [a caselor]. Împodobeşte pe mireasă nu cu aceste podoabe de aur, ci cu blândeţea şi cu sfiala, şi cu haine obişnuite, iar în loc de orice podoabă de aur şi împletituri ale părului, atârnă-i ruşinarea şi sfielnicia, şi a nu le căuta pe acelea.
Să nu fie nici o agitaţie, nici o tulburare. Să fie chemat mirele, să fie primită fecioara. Masa de prânz şi cina să nu fie pline de beţie, ci de desfătare duhovnicească. Căci mii vor fi bunătăţile de pe urma unei astfel de nunţi şi cele ce ţin de viaţa [aceasta] vor fi în siguranţă. Pe când din nunţile ce se fac acum (pe care nu nunţi, ci alaiuri [pompe] [păgâneşti] trebuie să le numim), ia aminte câte rele! Se termină petrecerea de nuntă şi îndată [apar] grija şi frica: nu cumva s-au pierdut ceva din cele folosite; şi întristarea nesuferită urmează plăcerii, însă această supărare ţine de părinţi. Dar, mai degrabă, nici mireasa nu este scutită de aceasta. Ci toate [necazurile] de după acestea sunt ale miresei. Căci a vedea că toate s-au terminat este pricină de întristare, iar a vedea casa pustie este prilej de tristeţe. Acolo Hristos, aici Satana. Acolo bucurie, aici griji. Acolo plăcere, aici tristeţe. Acolo cheltuială, aici nimic de acest fel. Acolo simplitate [lipsă de podoabă], aici împodobire. Acolo invidie, aici nici urmă de invidie. Acolo beţie, aici trezvie, aici mântuire, aici întreagă înţelepciune.
Cugetând toate acestea, să oprim răul la nuntă ca să plăcem lui Dumnezeu şi să ne învrednicim a ne împărtăşi de bunătăţile făgăduite celor ce îl iubesc pe El, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
