Mai are nevoie femeia de Sfântul Altar pentru a se mântui?

Mai are nevoie femeia de Sfântul Altar[1] pentru a se mântui?

Nu știu de ce dar aș vrea puțin să scriu despre esența acestei idei. Să vedem ce se va primi. Și dintru început vreau să îmi cer iertare de voi supăra pe cineva scriind aici. Să nu o luați în nume de rău ci vă rog să luați doar ceea ce e ziditor. Deasemenea sper ca acest articol să nu fie un impuls spre cădere pentru femei, care poate vor avea motiv să ajungă în mândrie sau ură.

Nu de puține ori am auzit replici de genul cum că „Biserica ortodoxă discriminează femeia neoferindu-i dreptul de a fi slujitor la Sfântul Altar”. Și foarte multe discuții și frământări a stârnit și în inima femeii noastre creștine.

Pentru face o sincronizare în cele care ne frământă ar fi cel mai bine să vedem ce semnificație are „Sfântul Altar”, originea și proveniența lui dar și menirea sa. Așadar, ce este un „Altar”?

Numele de altar derivă de la cuvântul latin: „altus” ceea ce înseamnă înalt și se înțelege un loc care este puțin mai înalt decât cele care îl înconjoară și este destinat aducerii de jertfă. Deci practic am putea spune că altarul a luat ființă în urma necesității de aducere a jertfei. Primele aduceri de jertvă le avem amintite în Vechiul Testament care încep încă de la Cain și Abel: „Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului”[2]. Aceasta pare a fi prima jertfă adusă lui Dumnezeu din partea omului. Apoi sunt locuri care ne vorbesc despre „aducerea de jertfă” pe mai departe lui Dumnezeu. „Să-Mi faci jertfelnic de pământ şi să aduci pe el arderile de tot ale tale, jertfele de izbăvire, oile şi boii tăi. În tot locul unde voi pune pomenirea numelui Meu, acolo voi veni la tine, ca să te binecuvântez. Iar de-Mi vei face jertfelnic de piatră, să nu-l faci de piatră cioplită; că de vei pune dalta ta pe ea, o vei spurca”[3]. Deci din întregul Vechiul Testament vedem că Altarele sunt parte indispensabilă din închinarea pentru Dumnezeu: Noe a zidit un altar imediat dupa ce a părăsit corabia în care supravieţuise potopului (Facere 8,20). Avraam a zidit altare la Sihem (Facere 12,7), la Betel (Facere 12,8) şi pe muntele Moria (Facere 22,9). Isaac a zidit un altar la Beer-Seba (Facere 26,25). Iacov a înălţat şi el un altar la Betel (Facere 35,7). Moise a zidit un altar la Refidim (Ieşire 17,15) şi altul la Horeb (Facere 24,4). Iosua a înălţat un altar pe muntele Ebal (Iosua 8,30), Ghedeon la Ofra (Jud. 6,24), Samuel la Rama (1 Sam. 7,17), Saul la Micmas (1 Sam. 14,35), Ornan (1 Cron. 21,26), iar profetul Ilie a dres altarul de pe muntele Carmel (1 Regi 18,31-35). În Noul Testament se aminteşte de 21 de ori despre Altar ca loc de aducerea jertfelor de mulţumire: „Deci şi cei dintâi (Aşezământ) avea orânduieli pentru slujba dumnezeiască şi un altar pământesc …”[4].

Deci după cum se vede „Altarul” este locul de aducere a jertfei: jertfă de mulțumire, de preamărire, de laudă, de trebuință. Și care este legătura între „Altarul” jertfei și mântuirea femeii? Este una foarte strânsă. Femeia creștină este chemată la slujirea „altui altar”. Un altar care pare ai oferi însăși împărăția lui Dumnezeu. Sau mai bine de spus ea singură este altarul de aducere a jertfei de mântuire. Doar spus este: „ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie”[5]. Iată altarul la care a primit femeia chemare. Dacă bărbatul are vocația preoției atunci femeia are cea mai frumoasă vocație: „Darul de a da viaţă” este un lucru care face o femeie cu adevărat specială. Această vocație a primit-o doar femeia și bărbatului îi este categoric închisă această șansă. Dacă vocația preoției a fost oferită bărbatului și nu a fost exclusă femeia(existența diaconițelor în Biserica primară). La vocația „a dărui viață” femeia a primit rolul cel mai mare și unic. Ce poate să fie mai frumos și îmbucurător decât faptul să îi o mântuire garantată încă din această lume: „ea se va mântui prin naştere de fii …”.

Dar mântuirea nu se oprește numai la procesul de „naștere”, proces care ar cuprinde 85% din întregul proces de mântuire al femeii. Pe lângă marele dar: „de a naște copiii” femeia se mai poate bucura și de celălalt dar: darul de a fi mamă(celelalte 15 %, o parte i se cuvine și bărbatului, tatălui). Rolul de a fi mamă implică un sacrificiu destul de mare dar pe măsura lui se oferă și răsplata. Și acest rol educator vedem că se cere ca o latură la întregul proces. Însă Apostolul Pavel menționează: unei femei creștine i se cuvine să aibă „mărturie de fapte bune: dacă a crescut copii”[6]. Atunci se vede că o femeie şi-a împlinit misiunea şi şi-a desăvârşit scopul când ai ei copii vor mulţumi lui Dumnezeu pentru mama lor, aşa cum a fost la moartea Sfintei Emilia, când cei doi copii ai săi, Sfântul Vasile şi Sfântul Grigorie de Nazianz, au arătat rolul fundamental pe care l-a avut aceasta în viaţa lor, exclamând: „Mulţumim Doamne pentru că ne-ai dat ca mamă o sfântă”[7]. Purtarea de grijă a mamelor se va reflecta adânc când copiii vor ajunge la maturitate. „Viitorul unui copil este opera mamei sale”, spune Napoleon[8].

Deci un mare secret este ascuns în umbra timpurilor noastre: numai femeia are un acel detaliu exact care poate să o mântuiască, „Nașterea de prunci”. A primit posibilitatea de a se mântui fără să se ajungă cumva la deznădejde întru cele veșnice. Iar preoția pentru o femeie cred că ar fi mai mult: încercări de a o îndepărta de la mântuire. Sunt mulți dintre chemații la acest altar(altarul preoției) care nu vor vedea viața veșnică, cu atât mai mult vor fi impuse acestor riscuri partea blândă(femeia) a omenirii. Așadar acest lucru ar îndepărta mântuirea de la ea. Și anume din aceste considerente, pentru a nu-i deveni un motiv de pierdere a mântuirii care îi este atât de sigură în mâinile ei, femeia a fost îndemnată de apostol: „… se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu. Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită”[9].

Şi în încheiere pentru scumpele noastre femei creştine: Fiţi fericite şi cu siguranţa la mântuire, slujind mereu la altarul la care sunteţi chemate. Pentru că fără această slujire a voastră nu are cum să se răspândească însăşi Dumnezeu. Noi, bărbaţii putem ajunge slujitori la Altarele de jertfă, dar nu înainte ca voi să vă faceţi misiunea altarelor voastre: „a dărui viață„. De aceea vă mulțumim și vă rugăm să rămâneți mai departe slujitoare destoinice al acelor Altare pentru că altfel va fi imposibilă slujirea noastră. Nu vă lasați amăgite de ideile femeilor care se declară „emancipate” și care nu cunosc adevăratul rost al femeii creștine. Prin toate ce se fac de către aceste femei nu se urmărește alceva decât pierderea și distrugerea adevăratului vostru rol: „purtarea de îngeri în pântec, sub inima voastră” și „nașterea de copii”.

Note:

[1] Ne vom referi aici la necesitatea femeii creştine de a fi preot. Necesitatea de Sfântul Altar în sensul: „Necestatea de a deveni preot”.

[2] Facere cap. 4, vers. 1.

[3] Ieşire cap. 20, vers. 24-25.

[4] Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel cap. 9, 1

[5] Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel cap. 2, vers. 15.

[6] Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel cap. 5, vers. 10.

[7] Din cuvântul de la mormântarea Sfintei Emilia, mama Sf. Vasilie şi a Sfântului Grigorie.

[8] La început a fost mama …, din „Mama”, de PS Ioan Suciu.

[9] Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, cap. 2, vers. 10-12.