“Altă dată maica a spus: Nu te întrista pentru că nu vezi în tine nimic bun, chiar nici nu căuta nimic bun în tine. Binele omenesc este urâciune în faţa lui Dumnezeu. Bucură-te de neputinţa şi de slăbiciunea ta. Adevăratul bine este Dumnezeu, El este înţelepciunea, El este şi puterea. Roagă-te ca El să-ţi umple inima, ca El, ca o lumină adevărată, să-ţi lumineze mintea, ca El să fie puterea ce lucrează în tine, ca El să domnească în tine. Iar tot ce este al tău va rămâne pentru totdeauna neputincios şi slab. Să te rogi aşa: facă-se voia Ta în mine, Doamne, fie puterea Ta în mine, care biruieste toate si înfricoşează toate. Toată viaţa ta să fie o năzuinţă către Dumnezeu. In timpul ispitelor şi al bolii, în orice stare s-ar afla sufletul tău, printr-un singur cuvânt îndreaptă-ţi gândurile către Dumnezeu. Trebuie să treci prin toate neputinţele fireşti şi să tinzi către Dumnezeu. Tu eşti călugăr, iar cinul călugăresc de aceea se şi numeşte îngeresc, pentru că monahul, asemenea îngerului, trebuie să tindă către Dumnezeu”.
… Din ce pricină simţi durere şi chin în inimă? Fireşte, din pricina patimilor. Unde este Duhul Domnului acolo este libertate (2 Cor. 3, 7). Iar eu voi spune: unde este patimă, acolo este strâmtorare şi suferinţă. Faptul că patimile trăiesc în inima noastră este un lucru neîndoielnic, însă ele nu îşi arată greutatea chinuitoare atunci când nu le conştientizăm şi le împlinim. Ele nu ne chinuie nici atunci când, conştientizându-le, nu ne împotrivim lor. Insă când le conştientizăm în sine şi nu dorim să ne împotrivim lor din toate puterile, când noi cu o parte din suflet le respingem, iar cu cealaltă plecăm urechea la vorbele lor dulci, când ne ferim de mustrări, când ni se face milă de noi înşine si nu ne hotărâm să urmăm drumul crucii după Purtătorul de Cruce, învăţătorul nostru, atunci, neîndoielnic, vom simţi chin si durere. Domnul, Care a luat asupra Sa păcatele şi neputinţele noastre, prin Sine ne-a arătat pilda luptei voinţei. In grădina Ghetsimani, El S-a chinuit atâta timp, până când voia Sa a acceptat să primească suferinta. Incearcă-ti inima si vei vedea că ea conţine multe contradicţii. Trebuie o dată pentru totdeauna să ne lăsăm sufletul sub îndrumarea voii dumnezeieşti, urmării poruncilor Lui şi îndrumării regulilor severe ale călugăriei. Când sufletul va accepta, atunci va fi uşor. Imi place la tine capacitatea de a te înflăcăra şi de a admira tot ce este sfânt şi bun, însă nu uita că lepădarea călugărească este cea mai bună şi mai folositoare din toate. „Fugi de lume şi te vei mântui.” La fel să fugi şi tu de tot în adâncul inimii tale, pentru a fi acolo împreună cu Dumnezeu. Să te păzească Dumnezeu! Lui mă rog pentru tine şi Lui I te încredinţez.
Cred pe deplin că voia lui Dumnezeu se descoperă în împrejurările ce ne înconjoară şi văd că adevăratele împrejurările de faţă sunt din cele în care trebuie să „fugim în munţi”, dar cu toate acestea văd că pentru mine acest semn nu este îndestulător în situaţiile care mă înconjoară… Pentru mine viaţa este dorită puternic, întru totul ruptă de ceea ce este pământesc si, de aceea, sufletul meu tinde către ea uneori năvalnic si mi-e frică să nu fiu stăpânită de acest simţământ năvalnic, ca să nu iau înainte de timpul cuvenit ceea ce poate fi bun… Zilele acestea am primit de la A.V. volumul 5. Cât de bine ati făcut că ati alăturat la acest volum portretul Vlădicăi – episcopul Ignatie! Dumnezeu v-a înţelepţit. Si cât de reuşit este acest portret! Acum citesc din acest volum şi, ca înv ăţăturile Sfinţilor Părinţi, portretul Vlădicăi lucrează neobişnuit de bine asupra mea. Te simţi mai adunat atunci când contempli această imagine, îţi aduni gândurile şi descoperi toate abaterile inimii atunci când te privesc până în adâncul sufletului aceşti ochi adânci.
Grea este calea mântuirii, greu poate fi şi cuvântul care vorbeşte despre ea, ca o sabie cu două tăişuri care ne taie patimile, senzualitatea, iar împreună cu ele produce durere inimii din care răsar. Va veni oare timpul când sabia nu va mai avea de lucru în inima noastră? Nu, la aceasta nu se va ajunge niciodată. Curăţiei duhovniceşti nu este sfârşit şi în fiecare inimă se va găsi o părticică necurată care trebuie curăţată. Atunci când inima mea încetează să mai doară şi să mai lupte, recunosc în mine un semn al nepăsării. Este un semn de tulburare puternică.Insă atunci când acest întuneric este risipit de cuvântul lui Dumnezeu, inima doare, dar fără durere este cu neputinţă luminarea sufletului – aceasta va fi numai visare.
Mă bucur si îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit, pe mine nevrednica să vă predanisesc cuvântul maicii mele Ardaliona, cuvântul care dă viaţă sufletului meu. Impreună cu Pafnutia nu încetăm să ne minunăm de interesul pe care am văzut că îl arătaţi faţă de cuvântul maicii. Puterea adevărului este puterea vie care, împărtăşindu-se sufletelor, le închipuie într-un singur chip. Dumnezeu să ne întărească şi să ne ajute să stăruim în Adevăr, care este El însuşi, iar drumul spre El trece în noi prin neputinţa noastră, prin recunoaşterea păcătoşeniei noastre. Da, acesta nu este un drum mincinos, născocit, ci însuşi Dumnezeu a spus să nu-L căutăm nicăieri, în nici un fel de „stări”, că El va veni Singur. Intr-adevăr, vine, aducând pace, putere, lumină în sufletul pierdut, neputincios, întunecat. Atunci când vom încerca să alergăm după „stări”, vom prinde doar un vis. Sunt neputincioasă, dar niciodată nu deznădăjduiesc şi, după cercarea mea, am înţeles că atunci când neputinţa ajunge în suflet la măsura cea mai de pe urmă, încât nu mai rămâne nici o nădejde în nici o lucrare, în nici o cugetare, în acea clipă şi numai în acea clipă simţi duhovniceşte ajutorul lui Dumnezeu sau, mai curând, cunoaşterea Lui si puterea Lui în suflet. Eu nu iau putere de niciunde, de frică să nu înviez în mine eul, de frica acestei otrăvi, revărsate în orice bine omenesc si de aceea, câteodată, ajung la capătul puterilor din pricina neputinţei mele. Insă tocmai această neputinţă îmi mijloceşte Puterea vie, singura pe care o doreste sufletul meu. Intr-o astfel de stare, o frică mare cuprinde sufletul meu; pieirea este în el şi în tot ce mă înconjoară, iar mântuirea este în acea Voie, pe care el încearcă să o înţeleagă. Frica îl cuprinde până în adâncurile sale.
Dumnezeu ne trimite suferinţe si aceste suferinţe ne rup de pământ sau, mai bine zis, de împătimirile de prisos faţă de tot ce este pământesc, înseamnă că si suferinţele sunt un dar de la Dumnezeu. De ce atunci să nu le primim cu recunoştinţă, la fel cum primim bucuriile? Oare nu din pricina păcătoşeniei inimii noastre neînstare să se rupă de tot şi să caute doar voia lui Dumnezeu?
[…] nu doar cu mintea trebuie să ne închinăm în aceste clipe şi chiar zile şi săptămâni de neputinţă, ci trebuie s-o închidem înăuntrul nostru pentru a simţi strâmtorare, pieirea sufletului nostru, care nu are putere să iasă din această stare. Numai atunci este cu putinţă credinţa vie în Dumnezeu Mântuitorul.
Ati mai scris că simţiţi în sine starea de păcătoşenie, contemplând cu închipuirea patimile şi păcatele pe care le asemănaţi cu şerpi şi care sunt în număr foarte mare. Nu, acestea nu se contemplă cu închipuirea, ci se descoperă în inimă, pe măsura nevoinţei. Afirmaţiile dvs. şi cuvintele Vlădicăi despre numele Domnului Iisus sunt corecte si m-au înduioşat. Insă cunoaşterea acestui nume, precum şi cunoaşterea lui Dumnezeu Care S-a făcut om constituie revelaţia supremă si ea pătrunde în suflet la timpul cuvenit, în sufletul care şi-a însuşit poruncile evanghelice, care a atins o oarecare desăvârşire. Despre descoperirile dumnezeieşti nu îndrăznesc să vorbesc, însă chiar şi în virtuţile noastre duhovniceşti trebuie să fie o oarecare ordine, pentru a ne vedea si pe noi într-o lumină adevărată şi nu ne repezi cu credinţă la acea înălţime deasupra căreia se află o perdea de nepătruns.
Voia lui Dumnezeu trebuie nu doar sa fie primita, ci trebuie sa fie lucrata, iar pentru aceasta, mai intai de toate, trebuie s-o cunoastem. Ea se cunoaste cu sufletul, atunci cand Dumnezeu descopera sufletului voia Sa. El o descopera sufletului cand acesta merge in fata Lui pe cararea cea dreapta. Aceasta dreptate consta in intentia sincera a implinirii voii lui Dumnezeu, in hotararea ferma de a se dezice de a sa proprie, si fara cracnire sa primesti tot ce-ti trimite Dumnezeu, fara niciun rationament si autoindreptatire.
(din: Maica Arsenia, Calea spre vindecarea inimii, Editura Sophia)

Învățături ale Maicii Arsenia în calea spre vindecarea inimii

– “Altă dată maica a spus: Nu te întrista pentru că nu vezi în tine nimic bun, chiar nici nu căuta nimic bun în tine. Binele omenesc este urâciune în faţa lui Dumnezeu. Bucură-te de neputinţa şi de slăbiciunea ta. Adevăratul bine este Dumnezeu, El este înţelepciunea, El este şi puterea. Roagă-te ca El să-ţi umple inima, ca El, ca o lumină adevărată, să-ţi lumineze mintea, ca El să fie puterea ce lucrează în tine, ca El să domnească în tine. Iar tot ce este al tău va rămâne pentru totdeauna neputincios şi slab. Să te rogi aşa: facă-se voia Ta în mine, Doamne, fie puterea Ta în mine, care biruieste toate si înfricoşează toate. Toată viaţa ta să fie o năzuinţă către Dumnezeu. In timpul ispitelor şi al bolii, în orice stare s-ar afla sufletul tău, printr-un singur cuvânt îndreaptă-ţi gândurile către Dumnezeu. Trebuie să treci prin toate neputinţele fireşti şi să tinzi către Dumnezeu. Tu eşti călugăr, iar cinul călugăresc de aceea se şi numeşte îngeresc, pentru că monahul, asemenea îngerului, trebuie să tindă către Dumnezeu”.…

Din ce pricină simţi durere şi chin în inimă? Fireşte, din pricina patimilor. Unde este Duhul Domnului acolo este libertate (2 Cor. 3, 7). Iar eu voi spune: unde este patimă, acolo este strâmtorare şi suferinţă. Faptul că patimile trăiesc în inima noastră este un lucru neîndoielnic, însă ele nu îşi arată greutatea chinuitoare atunci când nu le conştientizăm şi le împlinim. Ele nu ne chinuie nici atunci când, conştientizându-le, nu ne împotrivim lor. Insă când le conştientizăm în sine şi nu dorim să ne împotrivim lor din toate puterile, când noi cu o parte din suflet le respingem, iar cu cealaltă plecăm urechea la vorbele lor dulci, când ne ferim de mustrări, când ni se face milă de noi înşine si nu ne hotărâm să urmăm drumul crucii după Purtătorul de Cruce, învăţătorul nostru, atunci, neîndoielnic, vom simţi chin si durere. Domnul, Care a luat asupra Sa păcatele şi neputinţele noastre, prin Sine ne-a arătat pilda luptei voinţei. In grădina Ghetsimani, El S-a chinuit atâta timp, până când voia Sa a acceptat să primească suferinta. Incearcă-ti inima si vei vedea că ea conţine multe contradicţii. Trebuie o dată pentru totdeauna să ne lăsăm sufletul sub îndrumarea voii dumnezeieşti, urmării poruncilor Lui şi îndrumării regulilor severe ale călugăriei. Când sufletul va accepta, atunci va fi uşor. Imi place la tine capacitatea de a te înflăcăra şi de a admira tot ce este sfânt şi bun, însă nu uita că lepădarea călugărească este cea mai bună şi mai folositoare din toate. „Fugi de lume şi te vei mântui.” La fel să fugi şi tu de tot în adâncul inimii tale, pentru a fi acolo împreună cu Dumnezeu. Să te păzească Dumnezeu! Lui mă rog pentru tine şi Lui I te încredinţez.

Cred pe deplin că voia lui Dumnezeu se descoperă în împrejurările ce ne înconjoară şi văd că adevăratele împrejurările de faţă sunt din cele în care trebuie să „fugim în munţi”, dar cu toate acestea văd că pentru mine acest semn nu este îndestulător în situaţiile care mă înconjoară… Pentru mine viaţa este dorită puternic, întru totul ruptă de ceea ce este pământesc si, de aceea, sufletul meu tinde către ea uneori năvalnic si mi-e frică să nu fiu stăpânită de acest simţământ năvalnic, ca să nu iau înainte de timpul cuvenit ceea ce poate fi bun… Zilele acestea am primit de la A.V. volumul 5. Cât de bine ati făcut că ati alăturat la acest volum portretul Vlădicăi – episcopul Ignatie! Dumnezeu v-a înţelepţit. Si cât de reuşit este acest portret! Acum citesc din acest volum şi, ca înv ăţăturile Sfinţilor Părinţi, portretul Vlădicăi lucrează neobişnuit de bine asupra mea. Te simţi mai adunat atunci când contempli această imagine, îţi aduni gândurile şi descoperi toate abaterile inimii atunci când te privesc până în adâncul sufletului aceşti ochi adânci.

Grea este calea mântuirii, greu poate fi şi cuvântul care vorbeşte despre ea, ca o sabie cu două tăişuri care ne taie patimile, senzualitatea, iar împreună cu ele produce durere inimii din care răsar. Va veni oare timpul când sabia nu va mai avea de lucru în inima noastră? Nu, la aceasta nu se va ajunge niciodată. Curăţiei duhovniceşti nu este sfârşit şi în fiecare inimă se va găsi o părticică necurată care trebuie curăţată. Atunci când inima mea încetează să mai doară şi să mai lupte, recunosc în mine un semn al nepăsării. Este un semn de tulburare puternică.Insă atunci când acest întuneric este risipit de cuvântul lui Dumnezeu, inima doare, dar fără durere este cu neputinţă luminarea sufletului – aceasta va fi numai visare.

Mă bucur si îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit, pe mine nevrednica să vă predanisesc cuvântul maicii mele Ardaliona, cuvântul care dă viaţă sufletului meu. Impreună cu Pafnutia nu încetăm să ne minunăm de interesul pe care am văzut că îl arătaţi faţă de cuvântul maicii. Puterea adevărului este puterea vie care, împărtăşindu-se sufletelor, le închipuie într-un singur chip. Dumnezeu să ne întărească şi să ne ajute să stăruim în Adevăr, care este El însuşi, iar drumul spre El trece în noi prin neputinţa noastră, prin recunoaşterea păcătoşeniei noastre. Da, acesta nu este un drum mincinos, născocit, ci însuşi Dumnezeu a spus să nu-L căutăm nicăieri, în nici un fel de „stări”, că El va veni Singur. Intr-adevăr, vine, aducând pace, putere, lumină în sufletul pierdut, neputincios, întunecat. Atunci când vom încerca să alergăm după „stări”, vom prinde doar un vis. Sunt neputincioasă, dar niciodată nu deznădăjduiesc şi, după cercarea mea, am înţeles că atunci când neputinţa ajunge în suflet la măsura cea mai de pe urmă, încât nu mai rămâne nici o nădejde în nici o lucrare, în nici o cugetare, în acea clipă şi numai în acea clipă simţi duhovniceşte ajutorul lui Dumnezeu sau, mai curând, cunoaşterea Lui si puterea Lui în suflet. Eu nu iau putere de niciunde, de frică să nu înviez în mine eul, de frica acestei otrăvi, revărsate în orice bine omenesc si de aceea, câteodată, ajung la capătul puterilor din pricina neputinţei mele. Insă tocmai această neputinţă îmi mijloceşte Puterea vie, singura pe care o doreste sufletul meu. Intr-o astfel de stare, o frică mare cuprinde sufletul meu; pieirea este în el şi în tot ce mă înconjoară, iar mântuirea este în acea Voie, pe care el încearcă să o înţeleagă. Frica îl cuprinde până în adâncurile sale.

Dumnezeu ne trimite suferinţe si aceste suferinţe ne rup de pământ sau, mai bine zis, de împătimirile de prisos faţă de tot ce este pământesc, înseamnă că si suferinţele sunt un dar de la Dumnezeu. De ce atunci să nu le primim cu recunoştinţă, la fel cum primim bucuriile? Oare nu din pricina păcătoşeniei inimii noastre neînstare să se rupă de tot şi să caute doar voia lui Dumnezeu?

– […] nu doar cu mintea trebuie să ne închinăm în aceste clipe şi chiar zile şi săptămâni de neputinţă, ci trebuie s-o închidem înăuntrul nostru pentru a simţi strâmtorare, pieirea sufletului nostru, care nu are putere să iasă din această stare. Numai atunci este cu putinţă credinţa vie în Dumnezeu Mântuitorul.

– Ati mai scris că simţiţi în sine starea de păcătoşenie, contemplând cu închipuirea patimile şi păcatele pe care le asemănaţi cu şerpi şi care sunt în număr foarte mare. Nu, acestea nu se contemplă cu închipuirea, ci se descoperă în inimă, pe măsura nevoinţei. Afirmaţiile dvs. şi cuvintele Vlădicăi despre numele Domnului Iisus sunt corecte si m-au înduioşat. Insă cunoaşterea acestui nume, precum şi cunoaşterea lui Dumnezeu Care S-a făcut om constituie revelaţia supremă si ea pătrunde în suflet la timpul cuvenit, în sufletul care şi-a însuşit poruncile evanghelice, care a atins o oarecare desăvârşire. Despre descoperirile dumnezeieşti nu îndrăznesc să vorbesc, însă chiar şi în virtuţile noastre duhovniceşti trebuie să fie o oarecare ordine, pentru a ne vedea si pe noi într-o lumină adevărată şi nu ne repezi cu credinţă la acea înălţime deasupra căreia se află o perdea de nepătruns.

Voia lui Dumnezeu trebuie nu doar sa fie primita, ci trebuie sa fie lucrata, iar pentru aceasta, mai intai de toate, trebuie s-o cunoastem. Ea se cunoaste cu sufletul, atunci cand Dumnezeu descopera sufletului voia Sa. El o descopera sufletului cand acesta merge in fata Lui pe cararea cea dreapta. Aceasta dreptate consta in intentia sincera a implinirii voii lui Dumnezeu, in hotararea ferma de a se dezice de a sa proprie, si fara cracnire sa primesti tot ce-ti trimite Dumnezeu, fara niciun rationament si autoindreptatire.

Fragmente extrase din cartea: ”Maica Arsenia, Calea spre vindecarea inimii”, seria Materikon