“Deznădejdea noastră este bucuria desăvârşită a vrăjmaşului”
“Să fii cu milă şi bunătate faţă de fraţi: să fii ca o mamă şi nu ca un tată faţă de fraţi…”
Uneori chiar se revărsa din el destul de vizibil ca o lumină extraordinară care-i arunca în extaz pe cei care se învredniceau de o astfel de vedere. Şi au fost numeroşi martori – cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Bropkina, Aksakova, Melinkov, Tihonov, precum şi multe dintre maicile sale. Ce altceva să mai pomenim în legătură cu îndrumările sale către mireni.
Desigur, e uşor să scrii toate acestea şi este şi mai uşor să vorbeşti de mântuirea altuia. Dar, în realitate toţi ştiu, fie monahi, fie mireni, că este greu să dobândeşti mântuirea, că fiecare trebuie să-şi poarte crucea toată viaţa. Iar omul lui Dumnezeu le amintea adesea celorlalţi de acest lucru şi doar încerca să le uşureze povara.
Odată, un profesor de seminar, însoţit de un preot, veni la dânsul şi dori să ia binecuvântarea sa spre a deveni monah. Dar părintele vorbea tot timpul cu preotul şi nu acorda nici cea mai mică atenţie învăţătorului teolog. Apoi întrebă ca din întâmplare:
“Mai are el şi altceva de învăţat pentru a-şi completa studiile?“.
Părintele explică faptul că profesorul cunoştea bine diferitele ramuri ale teologiei.
“Ştiu că este talentat în compunerea predicilor. A-i învăţa pe alţii este tot atât de uşor de parcă ai arunca pietre din vârful Bisericii noastre, dar a pune în practică ceea ce-i înveţi pe alţii este ca şi cum ai căra pietrele tu însuţi în vârful Bisericii. Aceasta este diferenţa între a-i învăţa pe alţii şi a face lucrurile respective tu însuţi”.
În concluzie, el îl povăţui pe profesor să citească viaţa Sfântului şi învăţătorului Ioan Damaschin, unde se spune printre alte lucruri, cum acestui teolog îi fusese interzis de către duhovnicul său să compună imne sfinte. Şi când, din compasiune pentru fratele unui monah decedat, el a compus cântări de înmormântare, Bătrânul a vrut la început să-l alunge din mănăstire. Apoi, la cererea monahilor, el a fost de acord să-l lase să rămână în continuare, dar i-a poruncit teologului vinovat de neascultare să spele WC-urile. Şi numai după această umilinţă şi-o arătare cu totul aparte a Maicii Domnului către Bătrân, au fost dezlegate buzele scriitorului de imne bisericeşti. Da, mântuirea nu este uşor de dobândit. Iar ascetul de la Sarov cunoştea acest lucru din propria sa experienţă extrem de vastă. De aceea, el îi avertiza pe pelerinii pământeşti că vor întâmpina numeroase necazuri în calea lor.
“După cuvântul Mântuitorului“, îi spuse el căpitanului Karataiev, “noi trebuie să intrăm prin poarta cea strâmtă în împărăţia lui Dumnezeu“ (Matei 7:13-14). “Toţi Sfinţii au avut ispite“, spuse el, “dar precum aurul care, cu cât mai mult este ţinut în foc, cu atât mai mult se lămureşte, la fel şi Sfinţii deveneau mai iscusiţi prin încercări. Prin răbdarea lor ei îmbunau dreptatea Creatorului şi se apropiau de Hristos întru al Cărui nume şi pentru a Cărui dragoste ei pătimeau“.
Uneori se referea la sine însuşi pentru a-i convinge şi mângâia pe cei ce pătimeau.
Soţul unei femei se îmbolnăvi grav. Întrucât el avea o mare consideraţie pentru omul lui Dumnezeu, îşi trimise soţia la Sarov. Sfântul nu primea pe nimeni atunci, dar văzând în duh suferinţa omenească, a deschis uşa brusc şi deodată se întoarse către femeia neliniştită.
“Fiică Agripina“, spuse el, “vino repede la mine, fiindcă trebuie să te grăbeşti să ajungi acasă“.
Apoi, luându-i mâna, i-o puse pe umărul său, acolo unde ea simţi o cruce mare.
“Acolo, fiica mea“, spuse Bătrânul, “la început a fost foarte greu de purtat aceasta, dar acum e tare plăcut. Grăbeşte-te acum şi adu-ţi aminte de povara mea. La revedere!”.
Soţul ei era încă în viaţă, luă puţin vin, anafura şi aghiasmă pe care părintele i le trimisese, îşi binecuvântă copiii şi în pace plecă la Domnul.
Dar, în acelaşi timp Sfântul îi încuraja pe toţi să nu deznădăjduiască. El le amintea oamenilor de cuvântul Mântuitorului însuşi Care spune că deşi împlinirea poruncilor Sale este o povară, totuşi această povară este uşoară (Mt 11, 30). Dar părintele Serafim îi mângâia mai ales pe cei necăjiţi prin a-i face să nădăjduiască într-o fericire viitoare pentru aceia care erau vrednici de ea.
Unei tinere văduve, A. P. Eropkina, el îi vorbea cu un entuziasm extraordinar despre împărăţia Iui Dumnezeu.
“Nu pot reda acum exact nici toate cuvintele sale, nici impresia care mi-a făcut-o pe vremea aceea“, scrie ea în amintirile ei.
“Înfăţişarea chipului său era extraordinară. Prin pielea sa strălucea o lumină suprafireasca. Nu-mi pot aminti totul, dar ştiu că îmi vorbea de cei trei Sfinţi Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Hrisostom – şi de slava de care se bucură ei acolo. El descrise în cuvinte vii şi în amănunţime frumuseţea şi slava Sfintei Fevronia şi a multor altor mucenici. În toată viaţa mea n-am auzit vreodată povestiri atât de frumoase şi vii. Dar parcă mi se părea că nu poate să-mi spună totul atunci şi adăugă în concluzie: «Oh, bucuria mea. E atâta fericire şi frumuseţe acolo încât e imposibil să le descrii»”.
Odată a fost întrebat:
“Poate un om care s-a aflat într-o stare de har să se ridice din nou prin pocăinţă după o cădere?“
“Da, poate“, răspunse el, “după cuvântul: “împingându-mă, m-au împins să cad, dar Domnul m-a sprijinit” (Ps. 117, 13). Atunci când Sfântul prooroc Natan l-a dojenit pe David pentru păcatul său, acesta s-a pocăit şi de îndată a primit iertarea (II Regi 12, 13). Când noi ne căim sincer pentru păcatele noastre la Domnul Iisus Hristos din toată inima, El se bucură pentru noi, face praznic mare şi-i cheamă la un loc pe îngerii săi (iubitele Sale Puteri) şi le arată drahma pe care El a aflat-o din nou, adică chipul şi asemănarea Sa împărătească. Aşezând oaia cea pierdută pe umerii Săi, El o duce Tatălui Său în locaşurile tuturor celor ce se bucură. Dumnezeu aşază sufletul păcătosului care se pocăieşte împreună cu cei care niciodată nu s-au depărtat de El“.
Atunci când dorea să încurajeze păcătoşi deznădăjduiţi, părintele Serafim obişnuia printre altele, să citeze un episod străvechi relatat în „Proloage”. Un pustnic a pornit la drum ca să aducă apă şi pe drum a căzut în păcat. În timp ce se întorcea la mănăstirea sa, vrăjmaşul a început să-l tulbure cu gânduri de deznădejde, înfăţişându-i gravitatea păcatului şi neputinţa iertării şi a îndreptării. Dar ostaşul lui Hristos respinse atacurile duhului celui rău şi se hotărî să ispăşească ceea ce făcuse prin pocăinţă. Dumnezeu îi arătă aceasta unui anume Părinte cu viaţă sfinţită şi-i spuse să-l laude pe fratele care căzuse în păcat pentru izbânda asupra vrăjmaşului şi pentru că nu s-a lăsat pradă deznădejdii.
„Şi astfel“, citim în îndrumările părintelui Serafim înregistrate de către fiii săi duhovniceşti, „să nu uităm să ne întoarcem de îndată faţa către preamilostivul nostru Dumnezeu si să nu ne lăsăm pradă nepăsării şi deznădejdii din pricina gravelor şi nenumăratelor noastre păcate. Deznădejdea noastră este bucuria desăvârşită a vrăjmaşului. Este „un păcat de moarte” aşa cum spune Sfânta Scriptură (I Ioan 5, 16). «Dacă nu laşi loc deznădejdii şi nepăsării», spune Varsanufie cel Mare, «va trebui să te miri şi să-L slăveşti pe Dumnezeu atunci când vezi felul în care El te aduce de la nefiinţă la fiinţă (adică te preschimbă dintr-un păcătos într-un om drept)“ (răspunsul 114).
Părintele Serafim îi povăţuia mai ales pe păcătoşii ce se căiau de păcatele lor să se roage cu cuvintele rugăciunii Sfântului Antioh[ie] cel Mare [Sfantul Cuvios Antioh Pandectul, din Palestina – n.n.], cuvinte pline de căinţă şi încredere.
„A te pocăi de păcatele tale înseamnă, printre altele, de a nu le mai repeta.“
„Deznădejdea“, după Sfântul Ioan Scărarul, „se naşte fie din conştientizarea mulţimii păcatelor noastre, deznădejde a conştiinţei şi o insuportabilă tristeţe, sau din mândrie şi trufie, atunci când cineva crede că nu merita să fi făcut păcatul în care a căzut” (adică, e surprins de păcatul sau, căci el se crede că nu este atât de rău la urma urmelor).
„Prima se vindecă prin înfrânare şi nădejde bine întemeiată, iar cea de-a doua prin smerenie şi neosândirea aproapelui.“
„Domnul are grijă de mântuirea noastră. Dar vrăjmaşul ucigaş de oameni încearcă să aducă omul la deznădejde. Un suflet tare şi nobil nu deznădăjduieşte în necazuri, oricare ar fi acestea. Iuda trădătorul a fost laş şi nepriceput în războiul duhovnicesc; şi, de aceea, vrăjmaşul, văzându-i deznădejdea, l-a atacat şi l-a făcut să se spânzure. Dar Petru, piatra cea tare, fiind dibaci în războiul duhovnicesc, nu a deznădăjduit şi nu s-a pierdut cu firea atunci când a căzut în păcat, ci a vărsat lacrimi amare dintr-o inimă fierbinte. Şi, văzându-i lacrimile, ochii vrăjmaşului au fost arşi ca de foc şi s-a depărtat de el cu un vaiet dureros.“
„Prin urmare, fraţilor“ ne învaţă Sfântul Antiohie, „atunci când ne atacă deznădejdea, să nu ne lăsăm pradă ei, ci fiind întăriţi şi acoperiţi de lumina credinţei, să-i spunem cu curaj duhului celui rău:
«Ce avem noi de împărţit cu tine, cel care eşti înstrăinat de Dumnezeu, un alungat din Cer şi un rob viclean? Să nu îndrăzneşti să ne răneşti cumva! Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are putere atât asupra noastră, cât şi asupra a tot ce există pretutindenea. Împotriva Lui am păcătuit şi înaintea feţei Lui ne vom cere iertare. Dar tu, duh vătămător, să pleci de la noi! Întăriţi de scumpa Sa Cruce, noi îţi strivim capul tău de şarpe».
Dar, deşi noi trebuie în fel şi chip să alungăm deznădejdea, e nevoie să trăim în pocăinţă, aşa precum Biserica se roagă:
„Sfârşit creştinesc vieţii noastre, în pace şi întru pocăinţă, Domnului să ne rugăm.”
Un creştin ortodox trebuie să-şi amintească mereu de acest lucru şi să se roage pentru împlinirea lui. Sfânta Ortodoxie, totuşi, cu toată încrederea ei în mila Mântuitorului, încearcă mai presus de orice să-şi pregătească şi să-şi înveţe copiii sa se pocăiască.
Iată de ce starea normală, obişnuită, atât a asceţilor, cât şi a mirenilor care caută să se mântuiască este duhul unei inimi înfrânte şi smerite, şi uneori lacrimile, iar rugăciunile lor cele mai bune sunt: „Doamne miluieşte-mă” şi rugăciunea lui Iisus. Însăşi pregătirea Sfântului Serafim de-a lungul întregii sale vieţi monahale a constat mai ales în căinţă şi rugăciune. El îi povăţuia pe oameni să spună măcar rugăciunea „Doamne miluieşte-mă” chiar atunci când îngrijeau un prunc, aşa încât aceste cuvinte să poată fi auzite chiar de către un copil nevinovat. Cât de minunat şi ziditor este acest lucru! Cu adevărat strâmtă este poarta către împărăţia lui Dumnezeu. Şi nu există altă cale decât cea a căinţei, a unei permanente osteneli şi a rugăciunii neîncetate pentru a primi har. Dar toate ostenelile şi eforturile noastre trebuie să fie pătrunse de duhul credinţei şi al dragostei. Prin urmare, părintele Serafim nu numai că-i învăţa pe cei ce veneau la el să se încreadă în mila lui Dumnezeu, dar le şi vorbea despre Cruce şi îi învăţa rugăciuni de pocăinţă. Şi, printre altele, el recomanda, în mod special două rugăciuni.
„Neîndoielnic să ajungi la pocăinţă şi ea va mijloci la Dumnezeu pentru tine. Pururea să spui această rugăciune a Sfântului Antioh:
„Încrezându-mă, o, Doamne, în adâncul nemărginit al bunătăţii şi iubirii Tale, îţi închin această rugăciune din gură spurcată şi din buze necurate: Adu-Ţi aminte de mine pentru Sfânt Numele Tău, Tu cel ce m-ai răscumpărat cu Prea Sfânt Sângele Tău, Tu cel ce m-ai pecetluit cu Duhul Tău cel Sfânt şi care m-ai scos din adâncul păcatelor mele spre a nu fi înghiţit de vrăjmaşul sufletelor noastre.
O, Doamne Iisuse Hristoase, apără-mă şi fii scut de nădejde în luptă, căci eu sunt rob al patimilor care neîncetat mă atacă. Ci Tu, Doamne nu mă lăsa rob al păcatului şi nu mă osândi după faptele mele. Slobozeşte-mă, Doamne, de tirania stăpânitorului acestei lumi şi fă-mă, Dumnezeul meu, să fiu cu totul al Tău şi să umblu întru poruncile tale. Chipul Tău cel Sfânt este toată dorirea mea. Hristoase al meu şi lumina ochilor mei. O, Dumnezeule, Stăpâne şi Doamne, să nu mă laşi pradă dorinţelor mele ticăloase şi alungă de la mine toată pofta cea trupească. Apără-mă cu braţul Tău cel Sfânt. Nu mă lăsă în voile mele cele rele şi-mi fă nedefăimată calea mea cea către Tine.
Fie ca lumina Duhului Tău să strălucească întru mine, Dumnezeul meu, ca nu cumva să mă cuprindă întunericul şi să fiu răpit de cei ce umblă în întunericul nopţii. Să nu laşi pradă fiarelor celor nevăzute, o, Doamne, sufletul ce se mărturiseşte Ţie. Să nu laşi pe robul tău Doamne, în gheara câinilor celor vrăjmaşi. Fă-mă pe mine locaş al Duhului Tău, şi casă a Hristosului Tău, Sfinte Părinte. 0, Călăuză a celor pierduţi, călăuzeşte-mă să nu mă înstrăinez de la Faţa Ta. Toată dorirea mea este chipul Tău cel sfânt. Dumnezeule, călăuzeşte-mă cu lumina feţei Tale. Dăruieşte robului Tău o mare de lacrimi şi învredniceşte-mă pe mine cel ce sunt lucrul mâinilor Tale de roua Sfântului Tău Duh, ca nu cumva să mă veştejesc precum smochinul pe care Tu l-ai blestemat; lacrimile să-mi fie mie băutură şi rugăciunea hrană. Preschimbă-mi, Tu, Doamne, întristarea întru veselie şi primeşte-mă în veşnicele Tale locaşuri. Mila Ta să mă acopere, O, Doamne al meu, iar bunătatea Ta să mă înconjoare şi iartă-mi toate păcatele mele, căci Tu eşti Dumnezeul cel adevărat Carele ierţi greşelile noastre. Şi nu îngădui, 0, Doamne, ca lucrul mâinilor Tale să se piardă din pricina mulţimii păcatelor mele, ci milostiveşte-Te spre mine, Dumnezeule, prin Cel Unul născut Fiul Tău şi Mântuitorul nostru. Şi ridică-mă pe mine, cel culcat cu faţa la pământ precum vameşul Levi şi înviază-mă pe mine cel omorât de mulţimea păcatelor mele, precum pe fiul văduvei. Căci Tu singur eşti învierea celor morţi şi Ţie se cuvine slavă în veci. Amin.”
Ce duh smerit şi plin de pocăinţă respiră această rugăciune! Iar Sfântul ne porunceşte s-o spunem „permanent”. Şi iată şi o altă rugăciune, încă şi mai smerită şi cu duh de profundă căinţă, pe care părintele Serafim o oferă oamenilor spre a o spune în clipe de deznădejde, ca un antidot împotriva acesteia:
„Stăpâne şi Doamne al Cerului şi al pământului şi Împărate al tuturor veacurilor! Binevoieşte a-mi deschide uşile pocăinţei, căci întru întristarea inimii mă rog Ţie, adevăratul nostru Dumnezeu, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, Lumina lumii. Nu mă trece cu vederea în marea Ta bunătate şi primeşte-mi rugăciunea. Apleacă-ţi urechea la rugăciunea mea şi iartă-mi tot răul pe care l-am făcut din propria mea voie. Iată, caut odihna, şi totuşi nu o aflu căci n-am dobândit iertarea şi pacea conştiinţei. Insetez după pace, dar nu o aflu în mine, în adâncul greşelilor mele. Auzi, o, Doamne, o inimă care ai lacrimi Te caută pe Tine. Să nu te uiţi la faptele mele rele, ci grăbeşte-Te să mă tămăduieşti căci sunt adânc rănit. Cu harul iubirii Tale de oameni dăruieşte-mi vreme de pocăinţă şi scoate-mă din adâncul faptelor mele celor rele. Să nu-mi răsplăteşti după dreptatea Ta şi nici după mulţimea păcatelor mele, căci astfel sunt pierdut, o, Doamne. Auzi-ma, Doamne, la ceasul deznădejdii mele.
Iată, lipseşte dintru mine duhul meu şi orice gând de îndreptare. De aceea, milostiveşte-te spre mine, cel căzut şi osândit din pricina păcatelor mele. O, Doamne, scapă-mă pe mine cel robit de faptele mele cele rele, încătuşat în lanţurile greşelilor mele. Tu singur ştii cum săi slobozeşti pe cei robiţi; şi Tu Cel ce ştii cele ascunse ale mele, vindecă-mi rănile cele nevăzute, dar ştiute doar de Tine. Deci, chinuit fiind în fel şi chip de durerile cele amare, alerg numai la Tine, Doctorul tuturor celor ce sunt îndureraţi. Uşa celor ce bat de afară, Calea celor pierduţi, Lumina celor aflaţi în întuneric, Răscumpărătorul celor aflaţi în legături, Care pururea eşti răbdător faţă de păcatele noastre şi Care dai vreme de pocăinţă prin marea Ta iubire de oameni. O, Tu cel pururea milostiv şi zăbavnic la mânie, străluceşte asupra mea, cel ce rău am căzut în laţul păcatelor mele, lumina Feţei Tale, o, Doamne. Şi, în nemărginită Ta dragoste, întinde-ţi mâna către mine şi ridică-mă din adâncul greşelilor mele. Căci numai Tu singur eşti Dumnezeul nostru, Carele nu te bucuri de moartea păcătoşilor, şi nu-Ţi întorci faţa Ta de la cei ce strigă către Tine cu lacrimi. Auzi, Doamne, glasul robului Tău celui ce strigă către Tine şi străluceşte asupra mea celui ce sunt întru întuneric, Lumina Ta cea sfântă. Şi dăruieşte-mi harul Tău, căci sunt lipsit de orice nădejde, ca astfel să mă îndrept cu totul spre ajutorul şi tăria ce vin doar de la Tine.
Preschimbă-mi întristarea întru bucurie şi încinge-mă cu veselia ce vine de la Tine. Şi dăruieşte-mi să mă lepăd de faptele mele cele întunecate şi să mă bucur de pacea aleşilor Tai, o, Doamne, în locul de unde au dispărut toată durerea, suspinul şi întristarea. Deschide-mi uşa împărăţiei Tale ca să pot intra împreună cu cei ce se bucură de lumina Feţei Tale, Doamne şi ca să dobândesc viaţa cea veşnică întru Hristos Iisus, Dumnezeul nostru. Amin.”
Acesta este strigătul de pocăinţă pe care „veselul” Serafim îi îndemna pe oameni să-l dăruiască lui Dumnezeu! Aceasta ne ajută să înţelegem unul dintre cuvintele sale arareori citat de biografii săi.
„Trebuie“, spune el, „să alungăm de la noi orice bucurie pământească după învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos care spune: «Dacă nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri» (Luca 10:20).”
Aceasta spunea el în legătură cu veneraţia acordată lui de către cei ce beneficiaseră de îndrumările sale. Si dacă el însuşi nu-şi îngăduia această bucurie firească, ce să mai spunem despre noi, păcătoşii? Dar, pe lângă aceasta, aflăm că el a oferi şi îndrumări directe cu privire la căinţă şi lacrimi.
„Toţi sfinţii si monahii care s-au lepădat de lume, au plâns toată viaţa lor în aşteptarea veşnicei mângâieri, după cuvântul Mântuitorului lumii: «Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia» (Matei 5:4). Deci, şi noi trebuie să plângem spre a dobândi iertarea păcatelor noastre. Fie ca aceste cuvinte ale Proorocului să ne convingă: „Mergând, mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor, dar venind vor veni cu bucurie, ridicând snopii lor” (Ps. 125:6), ca şi cuvintele lui Isaac Sirul: «Umezeşte-ţi obrajii cu lacrimile ochilor tăi, pentru ca Duhul Sfânt să se poată odihni asupra ta şi ca să-ţi poţi curaţi murdăria faptelor celor rele. Îmbunează pe Domnul tău cu lacrimi ca El să poată veni la tine» (Cap. 68). Cel ce varsă lacrimi de căinţă are inima luminată de razele Soarelui Credincioşiei, Hristos Dumnezeul nostru.“
Dar atunci cum să împăcăm noi oare această atitudine de căinţă, bucuria strălucitoare a părintelui Serafim şi cuvintele sale pline de veselie adresate oaspeţilor săi: „bucuria mea”, „comoara mea” şi altele asemenea acestora?
Trebuie să ne oprim aici o clipă şi să acordăm acestui lucru o atenţie cu totul aparte. Iată şi motivul. In minţile multora a încolţit o părere greşită în ceea ce priveşte înfăţişarea părintelui Serafim. Şi această interpretare unilaterală s-a răspândit în Creştinism. Creştinismul experimentat de părintele Serafim, afirmă aceştia, pare diferit de cel al altor sfinţi ortodocşi. Forma de creştinism a acelora este mai riguroasă, ascetică, mai plină de duhul pocăinţei, dar cea a părintelui Serafim este plină de mângâiere, bucurie, încurajare, dacă nu chiar plină de veselie. Si atunci, fără a merge pe calea pocăinţei, oamenii încearcă să trăiască în deplină bucurie, şi cad. Noi trebuie să corectăm această părere greşită care este destul de răspândită printre creştinii cultivaţi. Dacă înfăţişarea şi calea urmată de părintele Serafim ar fi într-adevăr diferită de cea a altor Sfinţi Ortodocşi, doar acest singur lucru ar trebui să ne pună pe gânduri, pe noi cei credincioşi Ortodoxiei, şi să ne întrebăm: „Este dreaptă calea urmată de Sfânt?” Dar cum nimeni nu se îndoieşte de acest lucru, trebuie să punem la îndoială judecata contemporanilor noştri. Pentru mântuirea lumii păcătoase nu există altă cale în afara pocăinţei şi a unei lupte susţinute. Aceasta este legea inevitabilă valabilă pentru toţi creştinii. Iar părintele Serafim a mers pe această cale până la capăt.
Trebuie doar să ne amintim de cele 1000 de zile şi nopţi petrcute pe o piatră şi de strigătul său neîncetat de pocăinţă: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul“. Dar chiar dacă el ar fi urmat o cale mai uşoară, mai puţin anevoioasă (viaţa lăuntrică a sfinţilor ne este cu totul ascunsă), cei care veneau la el erau oameni simpli cu toate neputinţele lor, aşa cum au fost din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, când după cuvintele Adevărului însuşi, „împărăţia Cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11:12). Şi dacă lucrurile stau aşa, ei aveau nevoie de calea pocăinţei care este comună tuturor. Părintele Serafim nu le putea arăta o altă cale decât aceea ce ducea prin poarta cea strâmtă. El nu i-ar fi convins să meargă „pe calea cea largă şi lată“, calea cea uşoară şi plăcută „care duce la pieire“, şi pe care din nefericire, mulţi dintre noi deja mergem (Matei 7:13). După o lectură atentă a vieţii sfântului ne va fi foarte limpede de înţeles faptul că el a mers pe calea cea strâmtă, pe calea Crucii, aşa încât este adesea dureros să scrii, să citeşti sau să auzi lucruri legate de nevoinţele sale. Şi ce ştim noi despre ele? O picătură, doar o minusculă parte din ele. Este suficient să citim despre ispita lui Motovilov cu privire la torturile iadului (vezi cap. IX) pentru a te îngrozi. Şi Sfântul Serafim însuşi a trebuit să ducă o luptă crudă cu puterile întunericului. Au fost de fapt tot felul de ispite şi încercări, şi posturi de necrezut şi nevoinţe până la epuizare.
După ce a străbătut calea Crucii, Sfântul ascet a ajuns, fiind încă pe pământ, la acea stare binecuvântată care este pregătită de Tatăl în împărăţia Cerurilor celor care-L iubesc pe El. Şi, deşi el nu a deznădăjduit vreodată, fiind curat cu inima şi pururea s-a bucurat de pacea sufletului ca unul care păstrase harul Botezului neîntinat, totuşi nu trebuie să uităm că părintele Serafim a ajuns la starea de totală bucurie doar spre sfârşitul vieţii sale ascetice. Numai Dumnezeu ştie cât timp şi nevoinţe petrecuse el mai înainte în mănăstire, la schit, în linişte şi însingurare. Dar atunci când un creştin ajunge la măsura sfinţeniei, atunci el îşi revarsă bucuria, precum soarele, asupra tuturor fără deosebire, atât asupra celor buni, cât şi asupra celor răi, asupra celor drepţi şi asupra celor nedrepţi (Matei 5:45). Aceasta poate explica, printre alte lucruri, bunătatea sa faţă de fratele Ivan Tihonov care mai târziu avea să producă multe necazuri orfanelor sale şi al cărui suflet el îl văzuse cu mult timp mai înainte.
Pe lângă aceasta, toată lumea ştie că adevărata bucurie este roadă şi însoţitoarea Crucii şi în pocăinţă noi simţim întotdeauna mângâierea harului. De fapt, fără el e numai moarte şi rătăcire. Dar noi trebuie să acordăm o atenţie aparte scopului celui bun pe care-l avea în vedere omul lui Dumnezeu atunci când îşi primea oaspeţii cu atâta bucurie. Majoritatea celor care veneau la el se aflau în necazuri, în deznădejde, bolnavi sufleteşte sau trupeşte, adesea trăind în păcat. Şi toţi aceştia aveau nevoie de încurajare, bunătate, pace, bucurie. Ei aveau într-adevăr prea multă suferinţă, adesea, pe umerii lor. Ceea ce le lipsea era căldura lui Dumnezeu. Acest har fusese dăruit omului lui Dumnezeu de către Mângâietorul, Duhul Adevărului, iar el îl răspândea asupra tuturor celor din jurul sau. Mângâierea şi încurajarea sunt mai ales necesare la începutul vieţii duhovniceşti, şi, mai ales, în cazul celor slabi şi păcătoşi, pentru a aprinde râvna în ei. Numai după ce vor fi fost întăriţi, pot ei să trăiască cu hrana cea tare a lacrimilor şi a frângerii de inimă. Pe lângă aceasta, bucuria nespusă pe care o primeau de la Sfântul Serafim reprezenta de obicei începutul unor nevoinţe ulterioare şi a unei vieţi de pocăinţă, a unei dorinţe de a scăpa de vechile păcate, de a se naşte din nou în Duhul Sfânt. Câţi oameni n-am văzut noi părăsind chilia sau sihăstria „bietului” Serafim scăldaţi în lacrimi! Câte mărturisiri profunde n-au auzit pereţii chiliei sfântului Serafim! Iar toate acestea se întâmplau ca o urmare a dragostei pline de bucurie şi de înţelegere a Părintelui întru care se sălăşluieşte Hristos. Nu degeaba, luându-şi rămas bun de la părintele Antonie, viitorul stareţ al mănăstirii Sfintei Treimi şi a Sfântului Serghie, colaborator apropiat al severului mitropolit Filaret al Moscovei, Sfântul Serafim îi dădu următoarea poruncă:
„Să te supui în toate voinţei Domnului, să fii râvnitor la rugăciune, să-ţi îndeplineşti toate îndatoririle cu rigurozitate, să fii cu milă şi bunătate faţă de fraţi: să fii ca o mamă şi nu ca un tată faţă de fraţi,“, spuse el, „şi, în general, fii milostiv cu toţi şi smerit. Smerenia şi măsura în toate înfrumuseţează toate virtuţile“.
Să fii ca o mamă, nu ca un tată. El însuşi era ca o astfel de mamă plină de tandreţe, mai ales faţă de „micile sale orfane” de la Diveiev. „Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Cor. 4:15), obişnuia să le spună adesea. Şi ar fi trebuit să le vezi cum renăşteau ele prin acea dragoste plină de bucurii.
Voi pomeni de o întâmplare mişcătoare şi apoi voi încheia acest capitol.
„Odată am început să mă plâng despre mine însămi”, povesteşte Xenia Vasilievna, una dintre surorile de la Diveiev care era cea mai apropiată de sfânt, „de temperamentul meu iute şi de caracterul meu intempestiv, dar părintele spuse:
«Despre ce tot vorbeşti acolo, maică? Despre ce tot vorbeşti? Dumneata ai cel mai blând şi mai frumos caracter, maică, caracterul cel mai plăcut, smerit şi liniştit».
Şi spuse toate acestea cu un ton atât de plin de seninătate şi smerenie, încât cuvintele sale „blând şi smerit” mi se păreau mai rele decât orice dojana. Iar eu m-am simţit atât de ruşinată încât nu ştiam în ce parte să mă uit. Şi uite aşa am început să-mi îmblânzesc firea mea iute încetul cu încetul. Fusesem întotdeauna severă şi riguroasă. Părintele îmi interzise sa mai fiu atât de riguroasă în relaţiile mele cu tinerele surori. Dimpotrivă, îmi porunci să le încurajez.
Şi chiar daca nu îngăduia discuţiile inutile sau cleveteala, el nu interzicea vreodată nimănui ca să-şi exprime veselia. El mă întrebă de exemplu:
„Spune-mi, maică, iei tu masa împreună cu surorile?”
„Nu, părinte“, răspunsei eu.
„Cum aşa, maică? Nu bucuria mea, dacă nu vrei să mănânci, nu mânca, dar să stai întotdeauna la masă cu ele. Ştii, ele or să vină obosite şi deprimate uneori, dar când te-or vedea stând printre ele, plină de dragoste şi veselie se vor simţi şi ele înveselite şi pline de bucurie, şi vor lua masa cu mai multă plăcere şi bucurie. Veselia nu este un păcat, maică. Ea alungă plictiseala care aduce deznădejdea. Şi nimic nu-i mai rău decât aceasta. A spune un cuvânt blând, prietenos, vesel aşa încât toţi să se afle dinaintea Domnului într-un duh plin de bucurie şi nu de întristare, nu înseamnă în nici un caz că păcătuieşti, maică.”
Arhim. Lazarus Moore – “Sfantul Serafim de Sarov – o biografie spirituala”:
Indrumător de suflete, plin de bucurie duhovnicească.