Pentru ca revoluţia sexuală să poată propune, fără a întâmpina mari reacţii din partea societăţii, un program de educaţie sexuală, de fapt de pervertire sexuală, trebuia nu numai să fie impus erotismul şi pornografia în viaţa societăţii, dar şi să convingi mulţimile sau măcar să oferi argumente factorilor de decizie în privința faptului că educaţia sexuală este indispensabilă. Aşa a debutat unul dintre cele mai odioase experimente așa-zis ştiinţifice din istoria umanităţii. Prin el, Kinsey – şi, în spatele lui, toţi susţinătorii acestei revoluţii sexuale – doreau să demonstreze importanţa oricărei experienţe sexuale în dezvoltarea psihosomatică a copiilor.
De asemenea, pentru a cauţiona importanţa acestei educaţii, programul de cercetare al lui Kinsey a mai scos în evidenţă o idee care nu trecuse prin cap niciunuia dintre cei mai mari teoreticieni ai educaţiei: faptul că orice copil, indiferent de vârstă, chiar de la numai câteva luni , are nevoie să fie implicat în activităţi sexuale, pe care le poate presta cu succes (Kinsey, 1953, 121). În această perspectivă, a-i lipsi pe prunci sau pe copii de aceste experienţe sexuale este dovada, după Kinsey, a celei mai grave iresponsabilităţi din partea părinţilor.
După cum reiese din cele două cărţi publicate de Kinsey în 1948 şi 1954, „Comportamentul sexual la bărbaţi” şi „Comportamentul sexual la femei”, pentru a ajunge la concluziile de mai sus, acesta susţine că a iniţiat un vast experiment, așa-zis „ştiinţific”, în care au fost implicaţi peste 2000 de copii cu vârstele între câteva luni şi 15 ani. Dotaţi cu cronometre, oamenii lui Kinsey – care, în condiţiile unei mentalităţi „retrograde”, puteau fi numiţi pedofili – au aplicat cu multă fidelitate instrucţiunile „marelui” profesor, abuzând sexual, nu ştim cum, pe toţi aceşti copilaşi, până când aceştia intrau în adevărate convulsii, pe care ei le numeau cu cinism „climax”. Şi, pentru că „cercetarea” urmărea să studieze exhaustiv toate manifestările așa-zis sexuale care puteau apărea pe parcursul acestor sesiuni, Kinsey a cerut ca micuţii să fie supuşi acestui program – care în trecutul primitiv şi retrograd al omenirii ar fi fost numit tortură – până la 24 de ore în continuu (Kinsey, 1948, 121).
Datele acestui experiment publicat în cele două volume sunt cu totul şocante. Nu credem că în cuprinsul istoriei lumii s-a putut petrece un lucru mai monstruos decât aceste experimente care au marcat definitoriu viaţa acestor copii. Nu vom da aici mai multe detalii, căci murdăresc nu numai hârtia, ci şi imaginaţia cititorului. Dar ceea ce trebuie să înţelegem este că pe astfel de „experimente” se întemeiază viziunea modernă privind sexualitatea umană. Acestea au fost îmbrăţişate de marea parte a psihiatriei şi psihologiei sexuale mondiale, fiind aplicate în chiar tratarea pacienţilor din toată lumea zis civilizată. Tot ele sunt puse la temelia viziunii privind educaţia sexuală în şcoli, precum şi în programele de mediatizare a temelor sexuale în societate.
Cine au fost operatorii acestui experiment?
Nu ştim însă de ce psihiatrii noştri nu se întreabă cum a reușit Kinsey să facă celebrele sale experimente. Cine au fost operatorii acestui experiment, în afară de el şi de colaboratorii săi apropiaţi, Pomeroy, Martin Clide şi Paul Gebhard? Se pare că Kinsey întreţinea legătura cu mai mulţi pedofili, între care se afla şi Rex King, care abuzase sexual nu mai puţin de 800 de copii. King a colaborat cu Kinsey, punându-şi toată abnegaţia în slujba „ştiinţei” care îi conferea, desigur, şi o mare protecţie în faţa legii. În anul 1944, Kinsey îi scrie lui King: „Mă bucur de tot ceea ce-mi trimiţi, fiindcă astfel am certitudinea că mult mai mult din materialul tău va fi folosit în scopuri ştiinţifice” (Jones, 1997). John Bancroft (fost director al Institutului Kinsey) a descoperit în 1994 că marea parte a datelor citate în cartea „Comportamentul sexual la bărbaţi” erau obţinute în urma violurilor comise de Rex King.
De fapt, principala resursă de informare a lui Kinsey au fost oamenii certaţi cu legea. În studiul privind comportamentul sexual al bărbaţilor, acesta include peste 1920 de puşcăriaşi, din care 1400 erau închişi pentru delicte sexuale şi 200 erau psihopaţi sexual. Aceasta din ceea ce recunoaşte colaboratorul şi semnatarul volumului „Comportamentul sexual la bărbaţi”, Pomeroy însuşi. La aceştia se pot adăuga 300 de proxeneţi, 630 de homosexuali, 317 elevi dintre cei care fuseseră sodomizaţi în experienţele sale şi alţi 350 de elevi anormali din mai multe şcoli, care fuseseră intervievaţi de către profesorul Glenn Ramsey. Astfel, din cei 4120 de bărbaţi albi intervievaţi, 3526, adică 86% erau cu deviaţii sexuale. Acesta trebuie să fi fost „eşantionul reprezentativ” pentru Statele Unite din care Kinsey şi-a extras concluziile.
În condiţii normale, Alfred Kinsey ar fi trebuit să fie arestat şi condamnat potrivit legilor Americii, căci el a contribuit direct la organizarea „ştiinţifică” a abuzului sexual a sute de băieţi şi fetiţe pe perioada „studiilor” sale (Reisman, 1998), însă astfel ar fi fost probabil întârziată mult declanşarea revoluţiei sexuale. Așa că artizanii acestei revoluţii sexuale au jucat totul pe o carte, riscând pentru a câştiga, în condiţiile în care factorii de putere erau de partea lor.
Concluzia principală a întregului demers kinseyian, aşa cum reiese din cele două cărţi ale sale, dar şi din poziţiile ulterioare ale Institutului care îi va purta numele, este aceea că omul este prin excelenţă o fiinţă sexuală, un organism sexual sau, cu alte cuvinte, pur şi simplu, un organ sexual, actul sexual reprezentând cel mai important deziderat al existenţei umane, după Kinsey, singurul comportament, exceptând funcţiile fiziologice precum hrănirea şi excreţia, de care omul este capabil din primele luni de viaţă şi până la moartea sa.
De asemenea, din constatările „ştiinţifice” pe care le face cu ajutorul pedofililor, Kinsey şi colaboratorii trag concluzia că, în măsura în care copiii ar avea posibilitatea, majoritatea ar putea avea o viaţă sexuală încă din primii ani de viaţă şi până la adolescenţă, la fel ca un om adult.
Această constatare, coroborată cu alte observaţii – tot „ştiinţifice” – ale lui Kinsey, îl îndreptăţesc să afirme că actele sexuale, mai cu seamă onania, sunt recomandate din primii ani de viaţă, iar în privinţa efectelor negative ale acestora pentru sănătatea copiilor şi a viitorului adolescent şi adult nu trebuie să ne facem griji, pentru că acestea sunt, în viziunea lui Kinsey, minore, dacă părinţii şi societatea nu ar mai face atâta caz, înfricoşând copiii şi alarmându-i că cine ştie ce s-ar putea întâmpla în urma unui abuz.
Dezincriminarea abuzurilor sexuale
Atât în cazul băieţilor, cât şi al fetelor, Kinsey observă, de data aceasta în mod corect, că, în ceea ce priveşte comportamentul sexual al adulţilor, acesta este puternic influenţat de experienţele – sau, cum le numeşte el, „jocurile” – sexuale prin care a trecut în perioada copilăriei. Chiar şi experienţele homosexuale vor fi repetate la maturitate dacă au fost suferite în copilărie. Din studiul lui rezultă că 42% le vor avea şi la maturitate, însă astăzi se ştie că până la 60% dintre cei care au suferit abuzuri homosexuale în copilărie vor avea comportament homosexual la maturitate.
Orice experienţă sexuală avută în copilărie este văzută însă necesară de către Kinsey, pentru că, astfel, de pildă, fetele învaţă „cum să răspundă la contactele socio-sexuale. Anumite contacte sexuale în copilărie (ceea ce noi numim acum abuz sexual, n.n.), condiţionează femeile să accepte mai târziu activităţile sexuale”.
Aşadar, dacă părinţii intervin şi interzic, moral vorbind, astfel de experienţe, susţine Kinsey, femeile adulte „vor fi împiedicate să accepte în mod liber relaţiile sexuale în viaţa conjugală”. Dacă însă părinţii nu vor interveni în dezvoltarea „jocurilor” sexuale, atunci fetele nu vor suferi nici o vătămare la maturitate în privinţa vieţii sexuale. Cu alte cuvinte, Kinsey recomandă – ceea ce astăzi aflăm ca program impus de O.M.S. – ca, de la vârsta copilăriei, copiii să fie îndemnaţi să experimenteze diferite jocuri sexuale pentru a putea avea o viaţă sexuală normală la maturitate.
În cadrele acestor constatări, ne putem pune întrebarea: oare părinţii, bunicii şi străbunicii noştri nu au avut o viaţă sexuală normală? Dacă luăm în considerare onania şi onania mutuală care sunt recomandate de O.M.S. astăzi, ca şi toate celelalte perversiuni prezentate ca dezirabile şi recomandate în cursurile de educaţie sexuală din America şi Europa, atunci putem spune că strămoşii noştri nu au avut „parte” de o sexualitate „normală”, kinseyan vorbind, căci cei mai mulţi dintre ei nici măcar nu auziseră de existența unor astfel de practici.
În privinţa a ceea ce numim astăzi abuz sexual, Kinsey are cu totul o altă părere. El susţine că „relaţiile sexuale cu adulţi ale fetiţelor adesea implică multă afectivitate, ceea ce face ca multe dintre femeile adulte să afirme că relaţiile sexuale din copilărie au avut o contribuţie favorabilă la dezvoltarea lor socio-sexuală de mai târziu”.
Iar dacă, totuşi, copiii sunt speriaţi sau şocaţi în urma unor abuzuri sexuale, atunci, susţine iarăşi Kinsey, acest lucru nu se datorează naturii abuzului, ci „condiţionărilor culturale”. Şi, chiar mai mult, Kinsey susţine ca normal abuzul împotriva copilului, cu alte cuvinte dezincriminarea lui: „Unii dintre cei care sunt mai experimentaţi în studierea problemelor juvenile au ajuns să creadă că reacţiile emoţionale ale părinţilor, poliţiştilor şi ale altor adulţi după ce au aflat despre copil că a avut un astfel de contact pot tulbura copilul mai mult decât a făcut-o contactul sexual în sine. Este foarte probabil ca actuala isterie legată de delincvenţii sexuali să aibă efecte grave asupra abilităţii multora dintre aceşti copii de a se adapta ulterior la viaţa sexuală din cadrul căsătoriei”.
După ce contestă caracterul obiectiv al vătămărilor psihologice suferite în urma abuzurilor sexuale, Kinsey susţine că nici afecţiunile fizice în urma unei astfel de relaţii sexuale cu un adult nu sunt semnificative în majoritatea cazurilor.
Aşadar, toată literatura ştiinţifică privitoare la gravele afecţiuni fizice şi psihologice determinate de abuzul sexual în copilărie este contrazisă de Kinsey – Kinsey însă rămânând de referinţă pentru actualele recomandări ale O.M.S….
Cui folosește promovarea educaţiei sexuale?
Mesajul general al celor două volume ale lui Kinsey şi colaboratorii nu este altul decât faptul că unul dintre sensurile centrale ale existenţei umane este acela de a dezvolta încă din primii ani de viaţă o activitate sexuală – dacă nu relaţii cu alte persoane, măcar masturbarea timpurie în prima copilărie şi folosirea acestui mijloc de „descărcare” cât de des în viaţă (Reisman, 1998, 35). Aceasta în condiţiile în care majoritatea studiilor demonstrează că astfel de experienţe traumatizante cresc rata depresiilor şi a sinuciderilor, afectează major dezvoltarea şi funcţionarea abilităţilor mentale superioare, scad succesul şcolar şi performanţele de orice fel în viaţă.
Cine oare ne poate răspunde la întrebarea: cui folosea în anii ʼ40 promovarea necesităţii educaţiei sexuale din primii ani de viaţă ai copilului? Cum de s-a reuşit ca aceste teorii, fundamentate pe abuz, pe torturile cele mai monstruoase, să fie îmbrăţişate de întreaga societate modernă, cel puţin la nivelul conducătorilor ei?
Virgiliu Gheorghe
Sursa: revista ”Familia ortodoxă”, octombrie, nr. 10 (81) 2015, pag. 54-58
