Țiganca Zamfira, chip al pocăinței noastre

Din această cauză, eu nu pot să fiu permanent acolo, nici nu pot săvârşi Sfânta Liturghie duminica şi în sărbători, dar ajung săptămânal – de obicei, miercurea şi vinerea. Mă ajută voluntari veniţi chiar din rândul condamnaţilor, care îi ajută să se pregătească pe cei care vor să participe la slujbe, le dau cu o seară înainte să citească ori dintr-un Ceaslov, ori din ce avem noi la îndemână atunci în mica bibliotecă a bisericii.

Dar mai întâi trebuie spus că întâmplarea pe care vreau să o povestesc s-a petrecut în toamna anului 2008.

Instituţia noastră este unicul penitenciar spital unde sunt internaţi atât bărbaţi, cât şi femei. Şi, într-o celulă de femei din secţia Chirurgie, a fost şi o ţigancă – Zamfira. Când unul din voluntari a venit cu o seară înainte să întrebe cine va veni la slujbă, Zamfira i-a spus: „N-am nevoie de carte, dar vreau să vin mâine la biserică”. Era o ţigancă în jur de 36 de ani – o ţigancă frumoasă, care era şi uşuratică, din câte     am înţeles. De la 16 ani era condamnată pentru ucidere: îşi omorâse copilul, şi mai făcuse şi multe altele. Aşadar, a doua zi, Zamfira a venit la biserică. 

În acea zi am citit Canonul de Pocăinţă, Paraclisul Maicii Domnului şi Rugăciunile de mărturisire. Dânsa însă îşi bătea joc de rugăciune în spatele paraclisului: răspundea la „Amin” şi făcea tot felul de gesturi neplăcute. Bineînţeles că m-a deranjat şi pe mine, şi pe ceilalţi condamnaţi care se aflau atunci la slujbă – în jur de 30-35 de persoane, bărbaţi şi femei. Totuşi, nimeni nu îndrăznea s-o pună la punct, pentru că avea o anumită autoritate în lumea interlopă. Chiar dacă avea numai 36 de ani, la penitenciar sunt foarte bine clasificate gradele acestea de ierarhie unul faţă de celălalt şi sunt foarte bine respectate. Ea se dădea în spectacol, îi amuza pe toţi – şi, pentru unii, asta era plăcut. I-am dat pace, i-am zis o dată: „Cum te numeşti?” Mi-a răspuns: „Zamfira”. „Zamfira”, îi zic, „hai de te linişteşte”. Ea îmi zice: „Foarte bine!” – dar se purta în continuare la fel ca până atunci. 

După ce s-a încheiat slujba, i-am spovedit pe toţi. Unei femei, colegă de celulă cu Zamfira, i-am spus: „Nu te pot împărtăşi acuma, dar peste două săptămâni să vii pregătită, să faci următorul canon şi după aceea te împărtăşeşti”… Numai Zamfira rămăsese nespovedită. Atunci am întrebat-o: „Tu te spovedeşti?”„Nu, nu mă spovedesc – că dacă mă spovedesc, Părinte, ţi se topeşte părul din nas!” Vorbea în jargonul lor banditesc. Şi-atunci o întreb: „Şi de ce-ai venit la biserică, dacă nu te spovedeşti, nu te rogi, nu asculţi slujba? La ce-ai venit – să te plimbi?” „Nu, am venit să văd cât de frumos eşti!” Răspundea destul de brutal. Şi-mi zic: „Fie voia Domnului” 

Peste două săptămâni, îl rog pe unul din voluntari să meargă la femeia căreia îi dădusem canonul, care era colegă de celulă cu Zamfira, să-i aducă aminte că se va împărtăşi şi să se pregătească. Merge de cu seară şi-i spune: „Părintele vă roagă să vă citiţi rugăciunile înainte de Sfânta Împărtăşanie”. Şi i-a dat un Ceaslov. Imediat, sare şi Zamfira: „Merg şi eu la biserică!” Acesta îi spune: „Tu ai fost o dată şi ai deranjat, nu te mai putem lua a doua oară”. „Hai, te rog, vreau să merg! Şi dă-mi şi-o carte să citesc!” Aşa că i-a dat Psaltirea. A citit din Psaltire – nu ştiu ce-a citit, cât a citit, că a doua zi, când a venit la sfânta biserică, una dintre colegele ei de celulă mi-a zis: „Părinte, fii atent că Zamfira şi-a ieşit din minţi!” Zic: „Cum aşa?” Zice: „Toată noaptea a plâns. A citit şi-a plâns. Nu ştiu ce-a citit, dar a plâns foarte mult”. Zic: „Să vedem…” După ce i-am spovedit pe toţi, mă îndrept către Zamfira. Stătea îngenuncheată într-un colţ – se vedea că era plânsă; nici un cuvânt nu scosese, absolut nimic. Şi o întreb: „Zamfira, te spovedeşti?” „Da, mă spovedesc, Părinte – dar nu mă spovedesc aşa, ca toată lumea, eu în alt fel vreau să mă spovedesc”. Îi zic: „Spune-mi cum vrei”. „Uite, eu vreau să mă spovedesc cu voce tare şi cu faţa către toţi”. Şi, cum eram eu (spovedeam lângă altar, în faţa icoanei Mântuitorului), s-a întors cu spatele către altar şi cu faţa spre toţi condamnaţii, şi-a început să se spovedească public.

S-a spovedit vreo 45 de minute. La fiecare păcat plângea şi făcea câte o închinăciune, şi zicea: „Rog să fiu iertată…” La multele şi grelele păcate îmi era şi milă de ea, şi totodată îmi doream foarte mult s-o ajut. Şi, la urmă, îmi zic: „Ce să fac, s-o împărtăşesc?” După canoanele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, trebuia să o opresc vreo 300 de ani de la împărtăşanie, la ce păcate avea! Doar atât am aflat, că a fost botezată de mic copil de bunica ei, dar niciodată nu s-a împărtăşit, ceea ce însemna că pentru prima oară trebuia să fie împărtăşită – mai mult de atât, dimineaţa trăsese două fumuri de ţigară.

De mâncat nu mâncase nimic. Atunci m-am gândit ce-ar face Hristos, văzând aşa o spovedanie… Şi aşa m-am hotărât să o împărtăşesc, să-i dau Sfintele Taine, rugându-mă: „Doamne, dacă o împărtăşesc cu nevrednicie, dă-mi mie păcatul, să-l duc eu”. Şi am împărtăşit-o. După ce am împărtăşit-o, dânsa radia de bucurie. Era foarte bucuroasă, cânta „Aliluia”, era într-o stare rar întâlnită chiar şi printre creştinii ce trăiesc în libertate.

Seara, mă sună unul din ofiţerii de serviciu: „Părinte, uite că a murit Zamfira!” „Cum, a murit Zamfira?!” „A murit”. La ora 9 ajung la penitenciar şi o întreb pe doamna care se împărtăşise cu ea, în ziua aceea, ce s-a întâmplat. Zice: „Părinte, era foarte bucuroasă că s-a împărtăşit. Tot timpul Îl lăuda pe Dumnezeu, se ruga la Dumnezeu, îmi vorbea despre Dumnezeu, despre pocăinţă şi despre credinţă, despre dragoste, îşi plângea păcatele sale – şi ajunge aşa, pe la vreo 8 seara, şi zice: «Eu mă simt rău, nu mă simt bine, am ceva, o boală». Şi a mers la baie, s-a spălat bine, s-a îmbrăcat în hainele cele mai curate şi zice: «Eu am să mor acum – daţi-mi o lumânare, ceva». I-au adus din biserică o lumânare, iar ea s-a întors cu faţa spre perete, şi aşa a murit!”

A doua zi a fost un consiliu în închisoare, pentru că medicii nu-şi puteau explica faptul. Ea trebuia să fie operată de hernie, o boală care nu urgentează moartea. Şi uitaţi-vă că medicii nu au găsit nici o explicaţie! Eu mi-am zis că Dumnezeu pe fiecare îl aşteaptă să se întoarcă şi, când vede că e mai aproape de El, atunci îl ia, ca să-l ia curat şi să-l pună lângă El. Sunt sigur că Dumnezeu a mântuit-o.

Preot Viorel Cojocaru, Chişinău

Sursă text: Familia Ortodoxă, nr. 39, aprilie 2012