Cuviosul Părintele nostru Iacob, cel din Nisibe

Moise, dătătorul de lege care a trecut pe israeliţi prin mare ca pe uscat, iar în pustie a adăpat pe popor prin minune, şi care multe alte minuni a făcut, a scris faptele cele de mai înainte, nu cu înţelepciunea luată de la egipteni, ci cu darul cel dat din cer.

Pentru că de unde putea el să ştie fapta cea bună a lui Abel, iubirea de Dumnezeu a lui Hristos, dreptatea lui Noe, binecuvîntata preoţie a lui Melchisedec, chemarea lui Avraam, credinţa, bărbăţia, iubirea de străini şi jerfa fiului său, Isaac? Şi, pe scurt, vestea despre nevoinţele altor bărbaţi dumnezeieşti, de unde ar fi putut să le ştie, de n-ar fi luat lumină de la dumnezeiescul Duh? De un ajutor ca acesta (zice Teodorit) am şi eu nevoie în lucrarea de faţă, pentru a scrie Vieţile Sfinţilor care au fost cu puţină vreme înainte de noi şi care au strălucit chiar în vremurile noastre; ca după aceea, să le pun ca pe o lege înaintea celor ce doresc să le urmeze. Deci, mi se cade ca să încep povestirea chemînd în ajutor rugăciunile acelor sfinţi.

Nisibe este o cetate, care a fost într-o vreme între hotarele stăpînirii Romei şi ale Persiei, care pe atunci dădea dajdie romanilor. În această cetate s-a născut Sfîntul Iacob şi şi-a ales deosebita petrecere în pustie, şi şălăşluindu-se acolo, vieţuia prin munţii cei înalţi.

Deci, în timp de vară şi de toamnă locuia prin dumbrăvi, avînd cerul ca acoperămînt; iar în timpul iernii intra într-o peşteră, unde se apăra de ger. Hrana lui nu era nici din ceea ce se seamănă pe cîmp, nici din lucru, ci numai din ceea ce singur pămîntul producea. El aduna poame din copacii de prin pădure şi ierburi ca cele de prin grădini, cu care îşi întărea trupul, atît numai ca să-şi poată ţine zilele. Foc pentru fierberea mîncării nu-i trebuia niciodată, pentru că se hrănea numai cu verdeţuri crude; şi nici de lînă nu avea trebuinţă pentru haine, căci se acoperea cu piei de capre.

Astfel omorîndu-şi trupul, cu duhovnicească hrană îşi întărea sufletul; iar gîndul său îl pregătea spre dumnezeiască vedenie, făcîndu-l oglindă a Sfîntului Duh – precum grăieşte Apostolul -, şi privind mărirea Domnului, se urca spre desăvîrşire. De acolo i se înmulţea în toate zilele îndrăzneala către Dumnezeu, de la Care cerea şi căpăta tot ce avea de trebuinţă; şi înainte vedea şi proorocea cele ce erau să fie; căci i se dăduse de la Sfîntul Duh darul facerii de minuni. Să povestim credincioşilor cîteva minuni ale lui şi astfel vom arăta raza strălucirii lui apostoleşti, ca urmare a darului ce avea.

În acea vreme oamenii cei fără de minte se închinau idolilor celor neînsufleţiţi şi le făceau dumnezeiască cinste; iar cinstirea cea cu adevărat dumnezeiască era defăimată de cei mulţi şi erau prigoniţi cei ce nu se amestecau în sălbăticia lor; căci fiind desăvîrşiţi în faptele cele bune, ştiau adevărul, şi păzindu-se de închinarea idolească, se închinau Ziditorului a toate.

Sfîntul Iacob lăsînd pustia, s-a dus în Persia, vrînd să vadă odrasla cea nouă a sfintei credinţe şi pe cît se putea să ajute la înmulţirea ei. Trecînd un pîrîu ce se întîmpla în calea lui, a văzut cîteva fecioare spălîndu-şi hainele şi, dezvelindu-şi picioarele aproape de tot, priveau la dînsul ca la un străin care purta o îmbrăcăminte neobişnuită, măsurîndu-l cu ochi îndrăzneţi, neruşinîndu-se nici de cinstea lui, nici de goliciunea lor; ci stăteau cu necuviinţă, fără a-şi acoperi capetele lor.

Atunci sfîntul s-a mîniat pentru această neruşinare a lor şi vrînd ca să arate puterea lui Dumnezeu, spre învăţătura acelora, şi apoi să se izbăvească de închinarea idolească, cînd vor vedea acea minune, a blestemat izvorul din care curgea pîrîul, şi îndată s-a uscat izvorul acela, încît nici o picătură de apă nu s-a mai aflat într-însul. Asemenea a blestemat şi pe acele fecioare neruşinate ca să îmbătrînească deodată. Şi s-a împlinit cuvîntul sfîntului, căci părul cel negru al capetelor lor îndată s-a încărunţit şi s-a făcut ca frunzele de toamnă, cînd cade bruma peste ele.

Văzînd aceasta fecioarele (căci şi apa se uscase şi toate fiind cărunte, priveau una la alta), s-au înspăimîntat, şi alergînd în cetate, au spus către toţi cele întîmplate. Cetăţenii, văzînd minunea ce se făcuse, au mers la Sfîntul Iacob, marele făcător de minuni, şi l-au rugat cu dinadinsul ca să-şi îmblînzească mînia şi să întoarcă iarăşi apa în rîu.

Sfîntul milostivindu-se, degrabă a făcut rugăciune către Domnul, şi a curs izvorul ca şi mai înainte şi pîrîul s-a umplut de apă. Apoi oamenii rugau pe sfînt ca să dea şi fetelor tinereţea de mai înainte. Sfîntul voia să facă aceasta, dar cînd a întrebat unde sînt, fetele nu s-au mai aflat, nici nu au venit la pocăinţă; pentru aceasta le-a pedepsit ca să rămînă astfel, spre neuitată aducere aminte de puterile minunate ale lui Dumnezeu, ca astfel şi ceilalţi să se înveţe curăţenia vieţii şi buna rînduială.

Aceasta a fost minunea acestui nou Moise, pe care a făcut-o nu prin lovirea toiagului, ci prin semnul Sfintei Cruci. Iar eu mai mult de aceasta mă minunez, adică de blîndeţea lui, căci n-a făcut ceea ce într-o vreme a făcut Marele prooroc Elisei şi n-a trimis nişte ursoaice ca să sfîşie pe fecioarele fără de ruşine, ci printr-o pedeapsă mică le-a învăţat spre bune obiceiuri şi temerea de Dumnezeu. Încă o zic aceasta, nu prihănind mînia proorocului, ci arătînd că Sfîntul Iacob, avînd aceeaşi putere în facerea de minuni pe care o avea şi proorocul, a făcut cele cuviincioase bunătăţii lui Hristos şi Noului Aşezămînt.

Acest Sfînt Iacob, văzînd odată pe judecătorul Persiei făcînd o judecată nedreaptă unui om nevinovat, s-a mîhnit de această nedreptate şi a poruncit unei pietre mari ce era aproape, ca să se sfărîme şi să se răspîndească ca ţărîna, mustrînd pe judecător de această nedreptate.

Cei ce erau acolo, văzînd acest lucru, s-au înfricoşat; ba încă s-a temut şi judecătorul nedrept şi, cunoscîndu-şi păcatul, s-a căit; apoi, schimbînd judecata cea dintîi, a hotărît alta dreaptă. Şi aici făcătorul de minuni a urmat Domnului său, Care vrînd să arate că de voie merge la patimă şi cum că, cu înlesnire – de ar fi voit -, ar fi pierdut pe ucigaşii Săi, totuşi nu i-a pierdut, ci smochinul cel neînsufleţit l-a uscat cu cuvîntul, arătîndu-Şi puterea Sa.

Acelei bunătăţi a Domnului a urmat Sfîntul Iacob; n-a adus pedeapsa asupra nedreptului judecător, ci a sfărîmat piatra şi prin aceasta a învăţat pe judecător dreapta judecată. Pentru aceste faceri de minuni, şi făcîndu-se iubit şi mărit înaintea tuturor, s-a ridicat fără de voie la episcopat, în patria sa, cetatea Nisibe, deşi se lepăda şi fugea de o dregătorie ca aceasta.

Schimbîndu-şi petrecerea vieţii singuratice şi sălăşluindu-se cu cetăţenii, nu şi-a schimbat nici hrana, nici hainele, ci numai locul era altul, iar rînduiala vieţii aceeaşi; însă ostenelile erau mai multe ca cele dintîi, căci prin post, prin culcare pe jos, prin purtarea rasei, i s-a adăugat grija de popor, de sărmani, de văduve, ca să sprijinească pe cei năpăstuiţi şi să ajute tuturor, povăţuindu-i pe toţi la fapte bune.

Însă ce trebuinţă este a număra cu amănuntul ostenelile şi îngrijirile pentru popor, care se cuvin unei dregătorii ca aceasta? Cei ce şi-au luat asupra lor acest jug ştiu aceasta şi, mai ales cei ce iubesc şi se tem de Stăpînul, Care le-a încredinţat păstoria oilor celor cuvîntătoare. Deci, sfîntul, ostenindu-se mai mult în dregătoria episcopiei şi săvîrşind bunătăţi, şi-a adăugat mai multe daruri ale Sfîntului Duh.

Într-o vreme, mergînd sfîntul la un sat, s-au apropiat în calea sa nişte săraci, care cereau de la dînsul milostenie pentru îngroparea unui mort, care se afla zăcînd chiar în acea cale. Iar omul acela nu era cu adevărat mort, ci se prefăcea; căci acei săraci văzînd de departe pe episcop venind, au poruncit unuia dintre dînşii ca să se prefacă că este mort, să capete cu un meşteşug ca acesta mai multă milostenie de la episcop.

Deci arhiereul le-a dat cuvincioasa milostenie şi pentru cel mort s-a rugat ca să i se ierte păcatele şi sufletul lui să se rînduiască cu cei drepţi; apoi s-a dus în calea sa. Depărtîndu-se sfîntul, prietenii celui prefăcut mort îi ziceau să se scoale, iar el nu se scula; căci acum murise cu adevărat şi zăcea fără suflet.

Văzînd săracii cum că minciuna lor s-a adeverit, au alergat după sfînt, şi ajungîndu-l, au căzut la picioarele lui, mărturisîndu-şi păcatul şi aruncînd pricina asupra sărăciei; deci, se rugau ca să-i ierte şi să întoarcă în trup sufletul mortului. Iar făcătorul de minuni, asemănîndu-se Domnului cel mult îndurat, i-a ascultat; şi cu rugăciunea ce a făcut a întors sufletul şi a înviat mortul.

Aceasta, precum mi se pare, se aseamănă cu minunea Sfîntului Petru, care a dat morţii celei năpraznice pe Anania şi pe Safira, care se sfătuiseră să mintă împotriva Duhului Sfînt şi să ascundă din preţul ţarinei; pentru că şi acest Sfînt Iacob, celui ce şi-a tăinuit duhul său şi cu minciună se prefăcuse mort, i-a luat sufletul.

Sfîntul Petru, cunoscînd furtişagul, descoperindu-i aceasta Sfîntul Duh, a dat pedeapsa de moarte asupra celor ce furaseră; Iacob, neştiind vicleşugul, căci cu minciună se prefăcuse mort săracul acela, prin rugăciune i-a luat viaţa. Petru, pe Anania şi pe Safira, care muriseră, nu i-a izbăvit, pentru că atunci era trebuinţă de asprime, ca şi ceilalţi să aibă frică; iar Iacob avînd darul apostolesc, prin moarte a pedepsit cîtva timp, apoi iarăşi a mîngîiat prin întoarcerea vieţii acelui om.

După aceasta, cînd Arie, întîiul hulitor al Fiului lui Dumnezeu şi al Sfîntului Duh, şi-a ascuţit limba sa asupra Făcătorului său şi a tulburat tot Egiptul, iar mai marele între împăraţi Constantin, care, ca alt Zorobabel, a izbăvit lumea din robia închinării la idoli şi bisericile cele dumnezeieşti răsturnate la pămînt le-a ridicat şi le-a înălţat, a adunat întîiul sobor de sfinţi părinţi a toată lumea, în Niceea, arhiereul lui Dumnezeu, Iacob, episcopul Nisibei, era acolo în mijlocul soborului sfinţilor părinţi, apărînd dreapta credinţă, iar pe Arie l-a depărtat de la Biserică.

În acea vreme, Nisibe era sub stăpînirea împăraţilor Romei, iar marele Constantin murind, Saporie, împăratul Persiei, a venit cu toată puterea oştilor sale, înconjurînd cetatea aceasta, vrînd s-o ia; dar cu rugăciunile Sfîntului episcop Iacob, cetatea rămînea nebiruită. Atunci Saporie a oprit cu pietre şi cu pămînt rîul care curgea prin cetate, şi adunîndu-se apă multă, îndată i-a dat drumul asupra cetăţii, încît au căzut zidurile ei de pornirea rîului şi de puterea apei, apoi mare parte a cetăţii a întunecat-o, aducînd multă frică cetăţenilor dintr-însa şi multă bucurie perşilor, cărora li se părea că au în mîini cetatea; însă nu s-au apropiat ca să intre, fiindcă apele îi opreau, ci au amînat pînă a doua zi, ca să se pornească cu toată puterea asupra cetăţii.

Iar noaptea, sosind tot poporul cetăţii, s-a apucat de lucru, prin îndemnarea episcopului şi, cu ajutorul rugăciunilor lui, au îndreptat zidurile cetăţii, încît nici călăreţii, nici pedestraşii nu puteau să intre înăuntru fără scări; dar cetatea putea să fie luată cu înlesnire de n-ar fi căutat cetăţenii ajutorul Celui Preaînalt. Si au rugat toţi pe Sfîntul Iacob, episcopul lor, ca să se suie pe zidurile cetăţii şi să risipească puterea potrivnicilor.

Deci, s-a suit Sfîntul Iacob, şi văzînd nenumăratele cete ale oştirii persane, s-a rugat lui Dumnezeu să trimită asupra lor ţînţari şi muşte cîineşti, ca ei să cunoască puterea lui Dumnezeu şi să plece de la cetate. Şi a ascultat Dumnezeu rugăciunea robului Său, căci a adus îndată asupra cetelor persane un nor de ţînţari şi de muşte, a căror muşcare era atît de cumplită, încît caii şi elefanţii neputînd-o suferi, rupeau zăbalele şi frîiele şi fugeau încoace şi încolo neopriţi. Si nu numai celor necuvîntătoare, ci chiar şi perşilor le erau nesuferiţi ţînţarii aceia şi muştele, ce erau mai cumplite decît mii de ostaşi înarmaţi.

Văzînd păgînul împărat că ostenelile lui erau în deşert, căci puterea oştii lui se biruia de ţînţari şi de muşte, era în nepricepere şi în mare tulburare. Apoi, cînd a văzut umblînd pe zidurile cetăţii pe acel om dumnezeiesc, adică pe Iacob episcopul, şi i se părea că acela este împărat, pentru că avea porfiră împărătească, cu coroană pe cap foarte strălucită, s-a mîniat pe ai săi, care spuseseră că nu este împărat în cetate şi i-a pedepsit cu moarte; drept aceea, depărtîndu-se de cetate, a fugit în pămîntul său, izgonit de muşte şi de ţînţari.

O minune ca aceasta a făcut Dumnezeu prin rugăciunile plăcutului Său, care n-a cerut să cadă foc din cer asupra vrăjmaşului, precum altă dată Ilie proorocul a cerut asupra celor 50 şi i-a ars, nici se ruga ca să-i înghită pămîntul, ci numai ţînţari şi muşte să vină asupra lor, ca să cunoască puterea lui Dumnezeu. Şi cu adevărat minune a fost, căci atîta oaste persană nu putea să se scape de nişte mici insecte din văzduh şi a fugit, biruindu-se cu ruşine. Atîta dar avea Sfîntul Iacob de la Dumnezeu şi atîta îndrăzneală către El.

După aceea, fiind trecut de zile, s-a odihnit întru Domnul. Iar după moartea lui, cîtăva vreme trecînd, cetatea Nisibei a fost numărată la stăpînirea Persiei, din care credincioşii ieşind, au luat cu ei moaştele folositorului şi povăţuitorului lor, Sfîntul Iacob, care de ar fi fost viu, niciodată n-ar fi fost stăpînită cetatea de barbari, de care o apăra marele plăcut al lui Dumnezeu, cu puterea cea nebiruită a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia dimpreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slava, în veci. Amin.