divortat

Doamne ajută! Am fost căsătorit de doua ori, prima data 12 ani, a doua oară 2 luni. Cu prima soţie am o fetiţă (înfiată) de 13 ani, cu cea de a doua un băieţel de 3 ani. Neînţelegerile cu prima soţie au fost din început, am vrut, la un an să divorţez, m-am oprit în faţa avocatului. Problemele au apărut din lipsa de comunicare, supărarea ei şi refuzul de a vorbi şi a faptului că niciodata nu a ştiut să spună, iartă-mă! Am greşit şi eu pentru că, începusem să iubesc şi să cred într-o colegă de serviciu şi, cu soţia mea mă purtam destul de urât. În timp am conştientizat greşeala, mi-am cerut iertare şi am plecat din casa părinţilor mei, unde locuiam şi aveam de toate, la 650 km distanţă de casă şi am luat viaţa de la capăt, fără servici, dar cu o casă cumpărată integral din banii părinţilor mei. Am înfiat o fetiţă, de la 6 luni, pe care în timp a educat-o numai sprea ea, orice spuneam eu în casă nu era bine, între timp, peste 6 ani a intentat divorţul, 2 ani la rând nu am fost de acord cu el, al 3-lea an i-am spus: „dacă asta vrei şi e dorinţa ta, eu ţi-o îndeplinesc, dar îţi va părea rău”. Astăzi, la 5 ani de la divorţ au probleme mari în familie şi se ceartă mai tot timpul între ele, eu am intervenit de mai multe ori pentru a păstra un echilibru, fără a leza pe vreuna din ele şi, dorind să le fac să înţeleagă că trebuie sa fie cele mai bune prietene. Fetiţa spune că se simte „ca o cârpă” şi este folosită de maică-sa, iar fără ea nu ar fi fericită. În ultimul timp a venit la mine speriată şi supărată (stau la 5 km de ele), şi era decisă să se mute la mine sau să plecăm în altă parte. Eu, anul trecut am mers la ele şi mi-am cerut iertare dacă le-am greşit cu ceva şi dacă le-am produs suferinţă prin deciziile şi atitudinea mea. Fosta soţie a spus că „este mai bine aşa” şi am înţeles că nu are nevoie de o împăcare cu mine. A doua soţie am găsit-o pe internet, mare greşeală, bucureşteancă, la 400 km depărtare de mine, având părinte duhovnic şi mergând la biserică am sperat că va fi un om drept şi cinstit. (Prima nu mergea şi mă acuza când duceam fetiţa la biserică, spunându-mi că „stresezi copilul cu religia ta”). Nu a fost să fie aşa, mi-a acuns multe lucruri şi căuta mereu, din orice, ceartă. A rămas însărcinată, a plecat la Bucureşti şi numai cu ajutorul preotului duhovnic am reuşit să o aduc înapoi. M-a făcut să vând casa, a vrut să pună mâna pe banii mei, nu a reuşit pentru că nu i-am făcut împuternicire, apoi, toată sarcina a refuzat să meargă la serviciu şi a stat numai în spital, după ce a născut, la o lună jumătate, şi-a făcut bagajele şi a plecat la Bucureşti. Mi-a luat toate actele în original, mi-a cerut banii de la nuntă şi de la botez pe care i-am dat şi apoi am intentat acţiunea de divorţ. Medicul meu de familie mi-a spus că este bolnavă mintal şi suferă de psihoză discordantă, iar eu am găsit printre nişte hârtii pe care le-a uitat la mine un bilet de trimitere pe care scria „tulburare depresivă anxioasă”. Mi-a ascuns aceste lucruri şi eu m-am văzut folosit de ea pentru a obţine ceea ce şi-a dorit. Ar fi mai multe de povestit, dar cred că am scris destul, dacă mai aveţi nevoie de amănunte cu plăcere vi le voi oferi. Sper că am fost destul de cursiv pentru a putea fi, în mare, înţeles. Vă mulţumesc pentru răbdarea de a mă asculta. Întrebarea mea este, la 47 de ani, mai am şanse de a cunoaşte un om care să nu mă folosească şi să mă iubească, mai ales acum când am două pensii alimentare de plată şi am rămas fără casă, locuind în gazdă? Vă mulţumesc şi vă rog să mă binecuvântaţi şi să mă iertaţi. Doamne ajută!