parinti denaturati

Sărut mâna Părinte. Sunt o mamă și soție de 37 de ani. Am un soț minunat și un copil superb, daruri de la Domnul, Slavă Ție, Doamne. Problemele sunt cu părinții mei: tatăl alcoolic, mama s-a descărcat pe mine cu de toate, inclusiv cu problemele dintre ei: certuri, bătăi, avorturi etc. Au divorțat. Acum ea m-ar vrea doar pentru ea; cand eram însărcinată mă înnebunea de cap cu prostiile ei, ba chiar și acele „chiuretaje” și încerca să mă sperie în legătură cu copilul ce urma să vina și să mă descurajeze ca să depind emoțional de ea. Apoi, după naștere, a catadicsit să judece că „copii se fac până în 30 de ani” (eu după 30) și altele. Judecă tot ce fac greșit, nu după legile Domnului (nu-i place că nu mă vopsesc, că port fuste lungi, că nu am TV, că nu mă machiez, că cică sunt nebună și am nevoie de psiholog). Cât am fost fată acasă, nu reușeam să adorm nopțile de problemele dintre ei. Am un frate: el mereu a fost protejat de mama ca să nu afle nimic, iar mie mi le-a servit ea pe toate pe tavă. Acum dorm bine. Ea consideră că eu sunt „rea ca tata” (și eu care vroiam s-o ajut financiar cu casa ei …). Pe frate îl ajută cu de toate, pe mine cu nimic; însă este foarte generoasă cu criticile și cu judecata. Vrea băgată în seamă ca înainte să fiu căsătorită, iar așa ceva nu se poate: nu-i mai permit să se plângă de tata, să-l bârfească… și nici pe frate nu-i mai permit să-l căineze și să-l bârfească. Am crescut cu bârfa ei necontenită: pe tata, pe frate; pe tata tare de tot. Eu o înțeleg și-i înțeleg durerea, însă nu pot înțelege invidia ei pe mine, ura ce o are asupra mea că eu am viața mai frumoasă decât a ei, ciuda ei imensă: se vede în glas, în privire. Consideră că eu trebuie să-mi trag păcatele că m-am distanțat de ea, însă eu nu pot avea o apropiere de modul bolnăvicios de înainte de căsătoria mea. Nu pot permite să ne aducă necazurile ei în casa noastră, mai ales că am scăpat de ele cred. Râde de mine cu Biserica și spune că degeaba merg la duhovnic: asta pentru că i-am spus ce văd la ea; de mică zicea de mine că-s rea. Mă întreb: dacă sunt așa de rea de ce m-a înnebunit de cap cu grozăviile din viața ei. Și unde este răutatea: eu mai degrabă consider că mi-a fost sacrificată copilăria cu a lor probleme. Mulțumesc Domnului că m-a scăpat. Întrebarea mea este: au vreun sens blestemele ei către mine sau dorința ei ca mie să nu-mi fie bine, căci ei nu i-a fost bine. Menționez că al meu frate are toată dragostea ei și tot sprijinul ei: moral, financiar. Eu sunt dezmoștenită de la capul locului (dar nu e supărare din astă pricină), fratelui i se dă tot-tot (iar nu-i supărare), însă pretențiile vin către mine, cea „rea” (de la mine se așteaptă să mă jertfesc pentru ea). Îmi cer iertare că am scris aici, însă câteodată mă apucă o furie: nu m-a lăsat deloc să-mi văd de ale mele; ba chiar mi-a bătut apropo ca un câine este cel mai loial, adică eu nu; și-a pierdut cățelușul. Ce pot eu să fac: s-o ajut financiar și atât. M-am oferit de mai multe ori și a refuzat. Și oricum, acum nu mai are nevoie. Iertare Doamne Sfinte, însă eu nu mai pot continua să fiu confidenta ei permanentă. Acum că nu mai spune mie nimic, mă bârfește la frate și la neamuri (o făcea și înainte). Ce să fac părinte: rugăciune, rugăciune, rugăciune. Mă doare să-mi văd mama așa de pornită pe mine, așa de invidioasă și cu amestecul ăsta de iubire și de ură. Îmi cer iertare că am scris aici. Aș vrea un răspuns de încurajare; dacă vi se pare prea mult și prea dezgustător, vă rog să mă iertați și să mă ignorați. Doamne Ajută, Ajută-mi Doamne, neputinței mele.