Antirăstignirile europei

Orice suferinţă poartă sămânţa Crucii, a răstignirii. Dar nu orice răstignire este întotdeauna mântuitoare. Căci sunt răstigniri pentru Hristos şi pentru neam – dator şi el să se răstignească pentru Legea lui Dumnezeu -, şi sunt răstigniri pentru lumeşti biruinţe. Câţi pătimesc şi se frământă pentru faptul că astăzi Biserica este silită să placă lumii, aceştia au răstignirea cea bună. Câţi convertesc legile Bisericii în rânduieli omeneşti, supunându-le poruncilor veacului, nu se răstignesc pe ei, ci pe ceilalţi şi întreaga Biserică, răstignire pentru care vor da socoteală. Dar cea mai gravă răstignire e cea antiortodoxă, răstignirea care te sileşte să câştigi lumea. Pare o răstignire nobilă şi adevărată, care-ţi şopteşte neîncetat: „Jertfeşte-te pentru o lume nouă, mori pentru o societate mai bună, fă din om o măsură desăvârşită, ghidează-l pe drumul auto-instruirii şi autocunoaşterii. Uneşte toţi oamenii în desăvârşirea lor.”Dar toţi care vorbesc de unire nu au înţeles de ce Hristos a venit în lume. Ei cred că El a venit ca să predice un mesaj etic şi artificial ca al lor, că El a venit ca să ne înveţe cum să trăim în lume ca buni cetăţeni. Ei vor ca aici să le fie pământul făgăduinţei câştigat prin respectarea regulamentară a Legii lui Dumnezeu. Acei „creştini” ce vorbesc de „regate creştine”, „naţiunea lui Dumnezeu”, „creştinism mondial”, „creştinism democratic”, „unirea bisericilor”, nu-şi dau seama cât de mult aşteptările lor se aseamănă naţionalismului mesianic al evreilor sionişti care l-au vrut pe Hristos ca împărat al lumii. Aceştia toţi – numiţi dezbinători -, nu-l vor pe Hristos aşa cum este, nu-l vor pe acel Hristos care a refuzat prefacerea pietrelor în pâini. Ei nu vor un Hristos umil şi ascuns, departe de puterea lumii, un Hristos care să ceară celor ce-I urmează doar smerenie şi răstignirea în taină a suferinţei pe pământ. Ei vor un hristos care să li se supună, un hristos care să-şi dorească împărăţia lumii.Precum Marele Inchizitor al lui Dostoievski, aceştia sunt gata să-L arunce pe Hristos în foc deoarece le-a dat peste cap planurile de re-evanghelizare a lumii: „Ai venit şi ne-ai vorbit de un creştinism inuman şi greu – spune Marele Inchizitor lui Hristos -, şi noi am muncit secole de-a rândul pentru a-l face o religie umană. Şi acum că am reuşit, ai venit să ne strici munca noastră de secole? Doar nu tu ai înfăptuit-o. Mâine le voi ordona să te ardă ca eretic!” Da, umaniştii religioşi vor un hristos care să le înveşnicească această viaţă de azi şi nu alta ce va să fie, ei nu vor citate şi poveşti despre bogata împărăţie ce nu poate fi atinsă şi cântărită.Iată de ce nu le pasă ce va deveni adevărul când Ortodoxia va fi fărâmiţată de unitatea miilor de compromisuri. Adevărul nu-i interesează ci doar iubirea sinelui, nici Legea ci doar puterea de a aduce neamurile sub o singură cârmă.Toată reclama ce se face pe seama unirilor religioase este o subtilă diversiune satanică, prin care oamenii sunt hipnotizaţi de minciuna automântuirii – minciună pentru care îşi răstignesc Antihristului zilele şi toate puterile trupeşti, sufleteşti, intelectuale.Totul se va transforma într-o terfelire talmudică când aceşti oameni se vor numi unii pe ceilalţi creştini fără a fi creştini. Mulţi dintre ei vor crede sincer că sunt adevăraţii creştini, deoarece vor folosi cuvintele creştinismului în avansate teorii filozofice lumeşti. Actual, ei sunt înaintemergătorii lui Antihrist, ca fariseii pe timpul lui Hristos, şi habar nu au că aşteaptă acelaşi „Mesia” ca şi evreii. Nădejdea acestor „creştini” este adeverită de însăşi neliniştea şi nerăbdarea antihristică cu care-şi aşteaptă „împăratul”: „Multe persoane au nevoie de prezenţa lui Dumnezeu (…) noi aşteptăm ca El să-şi ţină cuvântul şi această speranţă se fundamentează pe cuvântul şi promisiunea lui Dumnezeu (…) Resimţim adesea neputinţa şi ne întrebăm în legătură cu prezenţa ascunsă a lui Dumnezeu.”

 


Libertate şi robie

Dar problema umanităţii e de fond şi ţine de pervertirea lăuntrică. E o nebunie să vorbeşti lumii astăzi de Antihrist, pentru că mentalitatea vremii este aceeaşi cu cea din timpul evreilor răstignitori: regula, statutul, mai presus de toate litera: norme obligatorii de conduită în cetatea-babilon a diavolului.în regatul lui Antihrist nu se va îngădui „dezordinea”, nu vor fi credinţe „autonome” sau certuri din cauza „dumnezeilor”. Diavolul cu trup de om va sta în templul lui Dumnezeu ca dumnezeu şi toţi oamenii de pe pământ ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii, îi vor aduce închinare în cadrul unui cult religios, deoarece Fiarei „i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască, şi i s-a dat ei putere peste toată seminţia, poporul şi limba şi neamul. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat.” (Apocalipsa 13.7-8) Pentru acei oameni, doar o religie va exista, religia lui Antihrist. Deja, chiar acum, în vremurile noastre, fiinţează sumedenie de grupări religioase ce cuprind toate religiile pământului. Una dintre acestea este şi francmasoneria, ce a fost deja îmbrăţişată de cei mai progresişti lideri ai lumii. Cu amestecul său ideologic poate împăca în minţile celor înşelaţi toate deosebirile religioase ale omenirii, putând depăşi cu mult obstacolele şi dificultăţile unirii pe care diferite „biserici” le întâlnesc. Ce raţiuni se vântură acolo, de sunt aşa de convingătoare pentru a împăca contrariile dogmatice ale diferitelor culte, ca până la urmă să înlăture „dezbinarea” dintre religii şi să avanseze exponenţial către unirea tuturor?Putem doar întrevedea răspunsul în cercetarea mai amănunţită a principiilor fundamental masonice. întâi de toate, francmasoneria este o religie ocultă cu mistere bine păzite, ce iniţiază treptat în închinarea la un dumnezeu necunoscut dar proclamat universal, un fel de „suflu divin” ce, zic ei, peste veacuri a stat la baza tuturor crezurilor religioase. Aceste condiţii nu le poate împlini decât diavolul, fiinţa cu mii de chipuri ce-l urăşte de moarte pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu.Consiliul Ecumenic al Bisericilor, din care şi Biserica Ortodoxă Română face parte, la întrunirea de la Lima (1982) a pus bazele unei noi teologii în ceea ce priveşte „fondul comun al bisericilor”, punând înainte recunoaşterea reciprocă din partea membrilor participanţi a botezului, euharistiei şi ministeriului (preoţiei), numit simplu B.E.M.Această idee de „fraternitate” antihristică cu valoare dogmatică, întru totul „comună” şi deopotrivă antiortodoxă, creează ireversibil un vast spaţiu Schengen intereclesial ce deschide larg porţile fraţilor de pretutindeni spre a pătrunde nestingheriţi în Ortodoxie şi de a pretinde „drepturi egale” înaintea „aceluiaşi tată”. Aşa arată noua societate religioasă a „convergenţelor doctrinare” ce îl avortează pe ortodox din pântecele Bisericii, plasându-l în rândurile noii „specii creştine” descoperite de teologia Occidentului: „creştinismul fără biserică”. Acesta este neo-chipul orânduirilor euro-mondiale ce dezbină Ortodoxia de Hristos; acesta e antihristicul monstru ce din „dragoste” se face aproapele nostru pentru ca noi să ne înfrăţim cu el. Iar mai pe urmă, toţi vor primi pecetea ce va garanta apartenenţa la robia marii colectivizări satanice numită „integrare europeană”, pecetluire ce va îndreptăţi „oamenii cu drepturi egale” să hulească cele dumnezeieşti prin acoperiri juridice, politice şi bisericeşti.Iar când această Europă lepădată de Hristos se va căpătui cu un Frate mai Mare, atunci se va considera împlinită. Paradoxul sistemelor de globalizare social-eclesiale este că acestea nu pot via prin ele însele, pentru că niciodată logica ştiinţei nu va putea înţelege taina lui Dumnezeu din Om. însă aplicarea lor va deveni o crudă realitate restrictivă, pentru că sortite eşecului, vor fi artificial întreţinute până vor putea fi aduse în mâna pomenitului „Anti-Frate”, ce va veni şi va aduce armonia în „sistem” chiar atunci când va fi pe cale să se destrame. Ne va dărui „neo-libertatea”, eliberarea libertăţii, totala manifestare neîngrădită. Adică haos, dar nu oricum, ci desăvârşit în „sfântul şi universalul” principiu: „libertate, egalitate şi fraternitate”.Trăim acestea deocamdată la nivelul minţii prin desfătările „gândirii libere”, eliberată de „balastul dogmatic” şi imaginar slobozită pe păşunile teologiilor post-moderniste – creiere ce scornesc „idei de catifea” şi „cuvinte nevătămătoare” ce legitimează ecumeniştilor fratricidul duhovnicesc. Mizerii din care pregustăm apostazia de fiecare zi – „binefaceri” ale voturilor jertfite noilor ideologii de guvernare şi camuflarea vinei în spatele impersonal al umanităţii. Să nu uităm că arta de a conduce naţii şade în iscusinţa de a induce robilor (ne)credinţa despoţilor.Doar un duh demonic poate sădi o aşa de groasă înceţoşare ce preface în rău-lucrătoare logica şi simţirea. Şi când iniţierile ating ultimele trepte, marele şi importantul scop pentru mulţi din liderii politico-religioşi de astăzi e să devină masoni fără a avea remuşcări privind purtarea şorţurilor în timpul participării sau săvârşirii liturghiilor. Deoarece laicii nu sunt încă destul de reeducaţi, încă, pentru a pricepe acestea, e necesar a se păstra aparenţele şi să se proclame solemn şi oficial mai întâi unirea bisericilor şi mai apoi unirea religiilor.

Păcatele Europei

Europa nu se căieşte, nici nu plânge pentru păcatele ei, nu regretă, nici nu suspină, ci răstigneşte tot ce prinde în cale: fericire, pace, cultură, progres. Toată Europa radiază fericire fără de suferinţa creştină aducătoare de adevărată bucurie; „pacea” inovată, care nu presupune un război cu păcatele sinelui, cu dracii şi cu lumea; cultura, în centrul căreia e preamărit omul autosuficient, care n-are nevoie de Hristos; progresul, care înlătură orice limite şi neputinţe, făcând din om un nou dumnezeu. Toate sunt răstigniri, căci sunt chinuri, dureri şi nelinişti. Răstigniri false, perverse, mincinoase şi antimântuitoare. Răstigniri prin care omul se rezolvă pe sine prin sine, neavând nevoie de rezolvările lui Dumnezeu. Autorezolvări care nimic nu izbutesc, nihilisme care răstignesc necredincioşii pe greaua cruce a apostaziei, purtată cu încăpăţânare de apostata Europă.Da, Europa se autorăstigneşte continuu pe crucea hulirii lui Hristos, se răstigneşte pentru o viaţă cât mai bună. Oare pentru aceste pământeşti obiective S-a răstignit Hristos? Nu, acestea n-au rudenie cu răstignirea Celui ce n-a dorit, nici n-a primit ceva din lume. Aceste răstigniri omeneşti sunt rele, căci vor să facă din lumea aceasta un rai. Răstigniri novatoare, care plagiază marea răstignire aducătoare de mântuire. Răstigniri umilitoare, care-l reduc pe om la stadiul de animal flămând de necesităţi.Pentru toate se răstigneşte Europa, dar nu pentru Hristos şi mântuirea ei. O nouă cruce, un nou fel de răstignire: răstignire împotriva Bisericii, răstignire împotriva lui Hristos, antirăstignire în care diavolul e regizorul, iar omul protagonistul. Cui ne răstignim, pentru ce ne răstignim, pentru cine sângerăm în mâhnirile şi plângerile noastre? Cui închinăm ostenelile şi grijile noastre? Dacă răspunsurile vin din lumea aceasta şi duc tot spre această lume, atunci crucea pe care o ducem e a lumii şi pentru lume, iar nu aceea a lui Hristos şi pentru Hristos.Când învăţătura şi cultura anticreştină, agenţi ai viitorului Antihrist, pun bazele teoretice ale societăţii religioase, atunci să cunoaşteţi că vor să-L înlocuiască pe Hristos, proclamându-se sufletelor drept noii idoli „europeni”. Scopul acestora este de a face din muncă şi pricepere virtuţi publice, daruri „cereşti”, pentru care să trăim şi să murim, teologie antihristică prin care umanismul social ia locul lui Dumnezeu. Iar din plămada acestor năzuinţe, societatea zeificată naşte Marele Cenzor de conştiinţe – „Stăpânul Divin” cu drepturi depline ce se revendică astfel „corect, elegant şi legal” peste popoare, înlăturând discret pe Hristos dintre oameni, trasând între El şi creştini adânca prăpastie a „drepturilor omului” de a trăi împotriva lui Hristos, de a-I nesocoti Evanghelia şi poruncile Bisericii în schimbul acordării prestigiului de „cetăţean de onoare” şi medaliei de „luptător pentru pacea omenirii”, o pace mincinoasă ca şi virtuţile cu care însuşi Antihrist va amăgi lumea.Cui i-am închinat răstignirile noastre, acela ne va şi răsplăti după măsura cu care a fost răsplătit răstignitul tâlhar cel din dreapta, strămoş al dreptei-răstigniri. Răzvrătita răstignire a tâlharului apostat, tată al răstignirii europene, să n-o iubim, chiar de-ar fi să suferim crucificaţi de mii de ori.

Teologia neiertării

întrunirile ce s-au alcătuit în Vest privind conceptul de unitate religioasă au fost demarate de pionierii ce au ucenicit la şcoli umaniste. Este foarte greu pentru europeni – în special protestanţi, atei, filozofi – să realizeze cât de adânc mentalitatea lor a fost marcată de pecetea papalităţii şi de a înţelege că vederile lor înguste au fost insuflate de similitudinile catolice. în Apus, papalitatea a fost Marele Pedagog. Ea a învăţat pe europeni să buchisească şi tot papismul i-a iniţiat în tainele raţionalismului ştiinţific, plămada tuturor ereziilor luptătoare împotriva creştinătăţii: „O, Timotei, ce ai pus înainte păzeşte, depărtându-te de cele spurcate glasuri deşarte şi prigoane ale ştiinţei celei ce e cu mincinos nume, cu care unii lăudându-se, împrejurul credinţei nu nimeriră.” (I Timotei 6.20-21)Păcatul raţionalismului e că nu poate crede în supra-raţional, nu concepe minunea, neagă Taina, nu poate explica învierea sufletului şi nici nu crede întruparea liturgică. Este teologia mormântului gol. Mai precis, raţionalismul religios este translarea în teologic a conceptului de sine, numit pompos infailibilitate. Protestanţii, cei care mai târziu au respins catolicismul, au primit în schimb cultura lui, în care au învăţat să gândească şi să raţioneze. Raţionalismul a născocit ştiinţa, iar aceasta a pavat omenirii calea nelegiuirii prin falsul sens al cunoaşterii. Ştiinţa îşi schimbă mereu teoriile şi viziunile, dar o face într-un mod logic şi demonstrabil, încât hipnotizează minţile oamenilor ca o magie. Toţi aceşti „alchimişti ai duhului” numiţi protestanţi, umanişti, renascentişti, nihilişti, atei şi filozofi au absolvit la şcoala catolicismului, toţi vorbesc limba raţionalismului, de aceea în comunele dialoguri „teologice” se înţeleg unii pe alţii aşa grozav: „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.” (II Timotei 4.3-4)Tot aşa s-a ajuns ca teologii ortodocşi, viitori preoţi sau episcopi, să nu mai crească în sânurile Bisericii, ci să se trezească bursieri sau masteranzi în mijlocul campusurilor universitare apusene, pline de duhoarea raţionalismului şi decăderii spirituale, fără putinţa de a mai gusta din viaţa duhovnicească întru Hristos, singura care naşte adevărata Teologie. Şi aşa s-au înălţat în Biserică, ca fumul de pucioasă, „euro-teologi” cu minţile pline de filozofie protestantă şi cu inimile golite de viaţa ortodoxă. Aceşti oameni sunt incapabili de a vedea pricinile ce despart „confesiunile” din Apus de Biserica Ortodoxă, considerând problemele dogmatice drept simple formulări rituale, nu de viaţă şi esenţă. Şi sunt uşor de remarcat pentru că s-au tipizat în mentalitate, iar profilul le-a devenit clasic: grăirea le e moale, presărată cu exagerată căldură şi vizibilă prefăcătorie, uneori dimpotrivă – limbaj de cancelarie funcţionăresc, rece şi expeditiv; în predici – pacifici şi lacrimogeni, imploratori şi înduioşători, chiar slugarnici. Totdeauna pozează neutri, dar îi trădează ori o supunere superstiţioasă faţă de putere, legislaţie, ordin, ori o venerare a tot ce înseamnă oficialităţi religioase şi politice, chiar dacă prin aceste organizaţii se aduc prejudicii Bisericii lui Hristos. Evită cu îndârjire orice adunare unde ar trebui să dea lămuriri publice despre erezia ecumenistă, despre valabilitatea dogmelor ortodoxe astăzi, despre actualitatea şi aplicarea Canoanelor Bisericii, despre înnoirile şi schimbările în Ortodoxie, despre inovaţiile eretice din învăţământul teologic, precum şi despre noua legislaţie internă a Bisericii.”Să nu faceţi nici inovaţie, nici omitere în Predania pe care am păzit-o cu evlavie până acum. Deoarece toţi câţi s-au păstrat înlăuntrul Sfintei Biserici Universale, nu au primit nici adaosuri, nici omiteri. Şi cu mare pedeapsă va fi condamnat cel ce va face fie adăugiri, fie omiteri.” (din cuvântul Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea, 787)Aceşti „teologi de import” iniţiază programe de înfrăţiri cu diferite culte eretice, organizează vizite şi tabere ecumeniste cu aşezăminte sociale din Apus; leagă relaţii de prietenie şi ajutorare cu societăţi si fundaţii ce poartă nume obscure, în care nu se pomeneşte nimic de Hristos şi dreapta credinţă, ci doar de pace, reconciliere, convieţuire, egalitate, fraternitate, idealuri omeneşti în care nu se caută mântuirea. Se feresc de răspunsuri clare şi curajoase pentru apărarea Ortodoxiei, ce ar supăra pe eretici şi ar îmbărbăta pe ortodocşi. Nu cred în negreşelnicia Bisericii, nici în sfinţenia Sfinţilor, numindu-i extremişti, habotnici, fanatici cuprinşi de delir mistic.Promovează înnoiri păguboase în Biserică, modificând, scurtând şi laicizând: slujbele, predicile, scrierile, pictura, portul şi graiul monahilor; secularizează mănăstirile prin modernizare tehnică aducătoare de trândăvie, confort, negrijă şi împrăştiere, ucigând cu totul vieţuirea călugărească.Mai mult, toţi ortodocşii-ecumenişti cred că blestemele, anatemele şi afuriseniile sunt: „regretabile erori”, „greşeli ale istoriei”, „mărturii ale extremismului fanatic”, „fapte nechibzuite”, „atitudini pripite”. Aceste consideraţii fac pe aceiaşi ecumenişti ce se cred ortodocşi să reconsidere, să înnoiască şi să schimbe Hotărârile celor Şapte Sinoade, Dogmele Bisericii şi Canoanele Sfinţilor Părinţi prin semnarea unor acorduri între ortodocşii apostaţi cu ereticii şi păgânii închinători la idoli, consimţiri ce presupun recunoaşteri reciproce de credinţă.Aşa a ajuns ecumenismul să se definească drept Consiliu Mondial al Bisericilor (parodiind Sfintele Sinoade Ecumenice), ca organism ce caută împăcarea, reconcilierea, unitatea în diversitate – toate împotriva şi în afara adevărului şi dreptăţii, împotriva Evangheliei şi Bisericii, împotriva a însuşi Mântuitorului Iisus Hristos, singurul Adevăr întrupat, venit în lume. Dacă ar sluji doar lui Hristos, ecumenismul s-ar fi condamnat singur la sinucidere, aruncând toate credinţele şi „bisericile” cu toţi dumnezeii lor în nihilism, sortindu-le dispariţiei.Precum ecumenismul nu are nevoie de Ortodoxie, nici Ortodoxia nu are nevoie de ecumenism. Spunând omului că nu are păcat, ecumenismul lasă pe toţi să păcătuiască, iar neavând sfinţenia de la Duhul Sfânt – pe care-L hulesc -, ecumenismul nici nu poate ierta. în ecumenism toţi iartă pe toţi de toate păcatele, prin recunoaşterea şi primirea dumnezeului celuilalt, prin ştergerea de la sine a „greşelilor istoriei”. Aşadar în ecumenism nu există pocăinţă, iar dacă nu e pocăinţă, nu e nici iertare, de vreme ce ecumenismul nu poate da şi nici pretinde de la membrii săi reîntoarcerea la adevăratul Hristos al Ortodoxiei, Cel în Treime închinat.Sfântul Ioan Gură de Aur (+407) spune: „Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă”. Păziţi de aceste primejdii vor fi doar cei ce-şi păzesc ei înşişi dreapta credinţă ortodoxă depărtându-se de întrunirile cu ereticii, întruniri ce au ca pretext „comuniunea” şi „pacea” despre care acelaşi Gură de Aur spune că : „…nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost … ci ea (pacea) vine de la unirea duhovnicească” fapt ce presupune în prealabil primirea deplină a dogmelor, canoanelor şi rânduielilor ortodoxe prin lepădarea în public de propriile erezii. Până atunci Sfântul Grigorie Teologul (+389) îndeamnă: „De mii de ori este mai bună dezbinarea care se face pentru cuvintele bunei credinţe ortodoxe decât pacea, când aceasta este unită cu patimile” fiindcă: „atunci se măreşte numele păcii, când nu ne vom împotrivi părerilor sfinţilor.” (Sfântul Chiril al Alexandriei +444).Nu există viclenie a vremii împotriva căreia Biserica Ortodoxă să nu aibă leac: se ridică împotriva celorlalte „biserici” prin unicitate, se înrădăcinează şi creşte în viaţa neamului prin sfinţenie, se opune globalizării prin sobornicitate şi se ocârmuieşte spre adevăr prin ascultarea apostolească.

Corabia Ortodoxiei

Dar în haosul şi pervertirea lumii contemporane nu este uşor a osebi Biserica lui Hristos şi să i ne alăturăm, deoarece nu e suficient pentru o biserică să se numească (şi) ortodoxă, pentru a fi cu adevărat a lui Hristos.Din păcate, apostazia există chiar şi sub formele exterioare ortodoxe, sub clădirile ortodoxe, sub mentalităţile ortodoxe. Trebuie să învăţăm a deosebi Biserica de celelalte biserici, fondul dincolo de aparenţe. Şi este un far ce luminează neîncetat limanul, un stâlp de nezdruncinat de care numai Biserica lui Hristos se bucură: succesiunea apostolică, continuitatea tradiţiei. Oriunde este păstrată tradiţia vie – nevătămată de orice rupere sau schimbare, acolo unde este mărturisită de episcopi, preoţi, laici, întru dogmele, canoanele, rânduielile şi predaniile iubite, păzite şi lăsate nouă de Dumnezeieştii Sfinţi Părinţi încă din timpul Sfinţilor Apostoli, acolo este Biserica Ortodoxă şi acei oameni alcătuiesc Trupul ei. Şi această tradiţie o numim vie pentru că niciodată nu a fost întreruptă, deoarece prin cuvintele Sale, Hristos a promis că „porţile iadului nu o vor birui”.Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreună cu unitatea de credinţă şi pururea învăţătura Mântuitorului viază în învăţătura Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi. Niciodată întocmirile Bisericii nu vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, niciodată Soboarele Ecumenice nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la sinoadele anterioare, niciodată Sfânta Tradiţie nu va fi supusă revizuirii sau reînnoirii moderniste, niciodată nu ne vom aşeza deasupra Bisericii prin împărtăşirea unor experienţe personale ce contrazic experienţa infailibilă a Bisericii, niciodată nu vom reduce Biserica la vreo măsura personală sau hotărâre statală, căci atunci când vom încuviinţa cea mai mică dintre aceste erezii, atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii şi ne vom face hulitori ai Capului Ei, Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos.Iată calea de a rămâne ortodox în duh şi adevăr, unicul mod de a rămâne trup din Trupul Bisericii, după cuvintele Cuviosului Arhiereu Tit Smedrea: „Refuzăm a primi ideea că măcar una din Tocmelile Bisericii ar fi perimate, ori cel puţin căzute în desuetitudine şi ca atare supuse revizuirii. Aceasta înseamnă a te aşeza pe tine deasupra Bisericii şi opune experienţa ta personală – limitată de contingenţele fizice – experienţei infailibile, veşnice şi călăuzită de Duhul Sfânt, a Bisericii. Niciodată Sfintele Sinoade Ecumenice n-au afirmat perimarea vreunuia din canoanele formulate mai înainte (…) Unii caută să reducă Biserica la măsura lor personală, nu pe sine la măsura Bisericii; şi prin aceasta substituindu-se Bisericii, se situează în afara ei, încetând de a mai participa la viaţa Bisericii.” Sfântul Teodor Studitul (+826) grăieşte: „Chiar dacă am fi păcătoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mădulare ale Bisericii Universale” înţelegând astfel că deşi păcătoşi, totuşi nu pierduţi ci aflaţi în dreapta credinţă, nedespărţiţi de Biserică; iar Sfântul Teodosie de la Pecerska (+1073) întăreşte: „Numai cel ce trăieşte în credinţa ortodoxă îşi va mântui sufletul”. Unora mai concesivi înduioşaţi de suferinţele lumii, aceste cuvinte li se vor părea lipsite de înţelegere şi compasiune, ba chiar inchizitoriale. Acestora însă le amintim că însuşi Hristos-Dumnezeu avertizează: „Mulţi îmi vor zice în vremea aceea (la înfricoşata judecată n.n.): Doamne, oare nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea”. (Matei 7.22,23)Toţi ceilalţi, clerici sau laici, ce vor ca să se numească ortodocşi fără a urma Tradiţia vie a Sfinţilor Părinţi, sunt intruşi, păstori năimiţi în turma lui Hristos. Sfânta Tradiţie există şi va dăinui până la sfârşitul lumii, dar cu fiecare zi ce trece, descoperirea ei devine tot mai dificilă din cauza „bisericuţelor” ce împresoară Ortodoxia din dorinţa de a imita tot mai mult chipul adevăratei Biserici.Mai devreme sau mai târziu, toate cultele, „bisericile” şi religiile vor fi unite. în acea universalitate a necredinţelor, chiar şi cei aleşi vor fi în pericol de a pierde calea. Acest lucru nu-i surprinde sau înfricoşează pe creştini. Ei ştiu că lumea se condamnă singură şi de aceea Hristos a refuzat să se roage pentru lume: „Eu nu mă rog pentru lume.” Regulile lumii sunt rele şi „diavolul de la început a fost ucigaş”. Când Fiul Omului va veni, El va găsi pe om în deplina beznă a auto-îndumnezeirii, reîntors în păcatul primordial.Mult curaj le vor trebui celor puţini spre a se împotrivi duhurilor lumii, cu riscul de a fi socotiţi smintiţi, nebuni sau răzvrătiţi şi de a fi supuşi abuzurilor puterii. Multă înţelepciune va trebui unui ortodox ca să discearnă adevărul acolo unde restul vor vedea o nebunie. Pentru timpurile noastre o viclenie a veacurilor este necredinţa deghizată în credinţă şi otrava îndulcită. Cine se va lăsa înşelat de aparenţe, va fi pierdut. Va trebui să distingem Biserica de lume, pentru că destinul lumii e veacul, iar al Bisericii e veşnicia.Până la sfârşitul timpurilor, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească va fi ţinta tuturor prigoanelor şi nu greşim când spunem că va trăi în mici comunităţi unite între ele în Trupul şi Sângele lui Hristos, în Sfântul Duh, păstrând Credinţa şi Tradiţia neîntinate. Nu te teme mică turmă, căci cu tine e Hristos cel Răstignit! Amin.

Părintele Procopie Murean                                        Preluat si prelucrat de Prot Victor Mihalachi


ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR