Lucrarea Sfantului Duh sau harul dumnezeiesc si colaborarea libera a omului cu el.

Lucrarea Sfantului Duh sau harul dumnezeiesc si colaborarea libera a omului cu el.

Daca din punct de vedere constitutiv Biserica consta din Hristos-Capul si din umanitatea-corpul Lui, Duhul Sfant este Cel ce uneste pe Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Hristos. El este prin aceasta puterea sfintitoare, de-viata-facatoare si unificatoare in Biserica. El coboara la Cincizecime si prin insasi coboraea Lui da existenta reala Bisericii. El face sa se constituie Biserica, a carei premisa a fost pusa de Hristos, prin faptele Lui mantuitoare, in trupul Lui. Dar Duhul Sfant ramane in Biserica neincetat, prin iradiere neincetata din Hristos.

El este factorul prin care Biserica, odata constituita, e sustinuta in fiinta; caci El aduce noi madulare umane in ea, sadeste in ele harul si darurile lui Hristos si prin aceasta le unifica in Hristos, sfintindu-le si dandu-le viata noua, viata dumnezeiasca din viata lui Hristos. Prin Duhul curge si creste mai departe viata cea dumnezeiasca in Biserica, creste Biserica insasi.Chiar daca lucrarea Duhului in Biserica nu se mai implineste in continuare prin minuni sensibile, ca la pogoraea Lui de la Rusalii, El intretine viata dumnezeiasca in ea, adica mentine Biserica in continuare. Desigur nu o face aceasta fara colaborarea factorului uman. Lucrarea generala mantuitoare a Duhului lui Hristos in Biserica se efectueaza prin harul dumnezeiesc, sau ea insasi este harul dumnezeiesc.Dupa invatatura Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti, harul dumnezeiesc nu e un bun in sine, detasabil de Dumnezeu.335 Aceasta invatatura si-a atins cea mai clara expresie in formularea Sfantului Grigorie Palama ca harul este o energie necreata, izvoratoare din fiinta dumnezeiasca a Celor trei ipostasuri si e nedespartita de ea, sau de aceste ipostasuri. Termenul grecesc „energeia” se traduce in romaneste prin „lucrare”. Aceasta pune in evidenta faptul ca in har ca lucrare e prezent insusi subiectul dumnezeiesc care o savaseste. Caci nu exista lucrare fara lucrator. De aceea, putem folosi si termenul „energie”, in sensul ca in lucrare se arata o energie a celui ce lucreaza. Dar aceasta energie se imprima totdeauna si in cei pentru care se lucreaza. De aceea intelegand harul ca „energie” dumnezeiasca, il intelegem pe de o parte in sensul de energie actualizata a Duhului ca lucrare, pe de alta, in sensul de energie ce se imprima in fiinta celui in care Duhul Sfant lucreaza, facandu-l capabil si pe acela sa lucreze, sau facandu-l capabil de conlucrarea lui cu Duhul Sfant.Vorbind de har trebuie sa accentuam deopotriva calitatea lui de putere inepuizabila ce ne vine din dumnezeirea infinita salasluita in umanitatea lui Hristos, si perspectiva de lumina ce ne-o deschide el in infinitatea comuniunii cu Persoana lui Hristos sau cu Sfanta Treime, Care ni S-a deschis in Hristos, din iubire. Harul e fereastra deschisa spre infinitatea lui Dumnezeu ca persoana, sau ca comuniune treimica de persoane, odata ce Dumnezeu ne-a pus prin har in relatie cu Sine. Harul des-limiteaza viata existentei noastre si prin aceasta satisface in mod real setea ei dupa infinitul personal transcendent. Ca atare harul ne da putinta implinirii noastre ca „chip al lui Dumnezeu”, sau ajuta inaintarea noastra in asemanarea cu El, sau in infinitatea relatiei iubitoare cu El.Duhul Sfant ca ipostas este activ in diferite chipuri si in diferite grade in oameni, producand in ei efecte diferite. Dar prin toate El uneste pe om cu Hristos si prin aceasta il face sa se impartaseasca de sfintenia si de indumnezeirea infinita care este in trupul lui Hristos, sau in firea omeneasca a lui Hristos.Prezenta Persoanei lui Hristos Insusi in harul ce ni se comunica prin Duhul Sfant ne este facuta inteleasa de analogia ce ne-o dau relatiile dintre persoanele umane. Cand o persoana exercita o influenta spirituala pozitiva asupra alteia, influenta celei dintai nu ramane o simpla lucrare exterioara celei de a doua, ci se imprima in fiinta ei ca o putere exercitata neintrerupt de ea insasi, dar care poate fi actualizata si de cea de a doua in folosul ei cand ea voieste. Caci aceasta actualizare nu e decat trecerea la o impreuna-lucrare a ei cu prima persoana. Astfel in lucrare o persoana se intalneste cu cealalta persoana nu numai in mod trecator, ci si in mod durabil.Intr-un fel harul Duhului Sfant, imprimat ca putere si ca orizont infinit in fiinta omului, e simtit de acesta ca prezenta si ca lucrare a Duhului Sfant Insusi. Dar nu totdeauna, ii trebuie pentru aceasta o mai ascutita privire in sine insusi. Pe de alta parte, aceasta simtire de putere si lumina sporita in sine nu e pusa de el totdeauna in lucrare. Cand o pune in lucrare, simte indata ca odata cu el lucreaza si Duhul lui Hristos. Exista oarecum doua forme sau grade de prezenta a harului in om: o imprimare a lui in om, ca putere, desi si aceasta prezenta este o lucrare a Duhului; si o prezenta deplin asimilata si simtita de om ca lucrare prin lucrarea sa.Aceasta invatatura despre har are calitatea ca pune pe om in nemijlocita legatura cu Dumnezeu care lucreaza in el, spre deosebire de teologia romano-catolica, care prin doctrina despre gratia creata il lasa pe om singur cu o putere impersonala adaugata la puterile lui naturale, sau puse la dispozitia lui.Duhul Sfant este activ pe langa aceea in multe daruri ce ni le da, ca tot atatea puteri. Dar la baza tuturor darurilor stau harurile Tainelor. Harurile sunt lucrarile fundamentale savasite de Duhul in toti oamenii pentru mantuirea lor, lucrari ce se imprima in ei ca puteri. Prin ele uneste Duhul Sfant in mod fundamental pe om cu Hristos, inzestrandu-l cu niste puteri care-l ridica deasupra puterilor stricte ale naturii lui, sau punandu-l pe om in relatie de conlucrare cu Hristos Insusi prin actualizarea acestor puteri in lucrari.La inceputul tuturor darurilor sta un har primit printr-o Taina. Din colaborarea omului cu harul rasar diferite daruri, corespunzator capacitatilor lui naturale. Harul acordat prin Taine presupune si el o pregatire, dar semnificatia pregatirii sta mai mult intr-o asigurare a colaborarii viitoare din partea omului. Iar harul care sta la inceputul inceputului este cel acordat prin Taina Botezului. Insa chiar si el presupune o pregatire din partea omului, sau cel putin o nerefuzare, o deschidere ca baza a unei colaborari viitoare a omului cu el. Aceasta conditie este implinita si de copii. Ba, in cazul lor, conditia colaborarii cu lucrarea Duhului inceputa la Botez e asigurata chiar mai mult, data fiind ambianta crestina a familiei, sub a carei influenta copilul sta mai mult decat adultul, careia copilul ii este totdeauna in mod aproape integral deschis.Astfel harul Tainei inseamna in general inceputul lucrarii Duhului intr-un om, sau inceputul unui nou fel de lucrare, care se imprima ca un nou fel de putere, bazata insa pe lucrarea inceputa la Botez. Iar lucrarea Duhului persistand produce in om o putere si mai mare, sau o stare permanenta, care rodeste in fapte bune, in evitarea pacatelor, intr-o stare de puritate, de credinta mai ferma, mai vie. In toate e harul, ca lucrare a Duhului.De aceea se poate vorbi si de o stare de har, sau de harul care imbraca pe un om. Sfantul Simeon Noul Teolog cere lui Hristos un har care sa fie impreuna cu el, care sa-l acopere, sa-l arate intreg nesupus rusinii, care sa-l imbrace, sa fie inlauntrul lui, sa-l lumineze.Omul e transformat cu timpul in intregime prin har, sau prin lucrarea Duhului, daca colaboreaza cu El; el poarta in toata fiinta sa pecetea activa a harului, ca pecetea lui Hristos, ca vesmant din ce in ce mai luminos, ca lumina transparenta ce se revarsa din interiorul lui plin de Hristos si ii imbraca toata infatisarea exterioara. Harul ca lucrare produce si o stare ontologica, duhovniceasca, ce poate fi experiata si exprimata ca atare, desigur atata timp cat lucrarea Duhului Sfant sau a lui Hristos dureaza in om si odata cu aceasta si colaborarea acestuia.Sfantul Simeon vorbeste si de o pecete a harului, dar roaga pe Hristos si sa nu i-l retraga: „Hristoase al meu, Care m-ai umplut de Duhul Tau dumnezeiesc… daruieste pana la sfasit, fara retragere, robului Tau in intregime harul Tau; nu il retrage, nu Te intoarce, Ziditorule, nu ma trece cu vederea, odata ce m-ai pus in fata Ta si intre robii Tai si m-ai pecetluit cu pecetea harului Tau.”337 Harul ca o stare continua e deci o stare de prezenta continua si activa a lui Hristos insusi in fata omului si a omului in fata lui Hristos, o stare de nemijlocita relatie dialogica, dinamica, vie.Harul, impreuna cu toate darurile, este deci nu numai al Duhului, ci si al lui Hristos. Propriu-zis prin Hristos ni s-a facut posibil si accesibil, intrucat Hristos a ridicat natura noastra asumata de El la starea de nepacatuire, de daruire totala a ei lui Dumnezeu prin jertfa de pe cruce, la starea de incoruptibilitate prin Inviere si de pnevmatizare culminanta prin Inaltare. Inainte de Hristos, natura noastra era inchisa lucrarii lui Dumnezeu in ea, patrunderii infinitatii vietii si iubirii lui Dumnezeu in ea, adica harului, in sensul ca refuza orice colaborare cu el.De aceea harul si toate darurile nu sunt decat aducerea bunurilor cuprinse in natura noastra indumnezeita in Hristos, in interiorul nostru insusi prin Duhul Sfant. Harul si darurile nu sunt lucrari dumnezeiesti incolore, indeterminate. Desigur, si in cazul acesta, aceste lucrari ar vindeca ceea ce e rau in natura noastra si ar intari-o spre cele bune, intr-un mod corespunzator predispozitiilor si capacitatilor speciale ale fiecarei persoane. Dar intrucat Duhul lucrator iradiaza din Hristos, Care S-a umplut de Duhul si ca om, lucrarile Duhului ne aduc starile naturii noastre desavasite in Hristos, facandu-ne dupa chipul lui Hristos, realizat ca om desavasit. El ne ajuta sa strabatem calea pe care a strabatut-o Hristos ca om, pentru a indumnezei si realiza deplin natura noastra. Ne ajuta sa ducem o viata fara de pacat, fara de ingustimea egoista, sa murim noua insine pentru Dumnezeu, sa murim fata de tot ce e contrar lui Dumnezeu. El pune totodata in sufletul nostru fortele care il vor face capabil sa-si invie trupul, cand acestea se vor dezvolta complet la sfasitul timpului, prin iradierea desavasita a Duhului, in mod nemijlocit, din Hristos care Se va arata intru slava. Nu exista alta cale pe care credinciosul sa se desavaseasca, decat cea urmata de Hristos si din puterea lui Hristos, Care a asimilat in umanitatea Lui energiile divine nesfasite, facandu-le energii ale acesteia, dar, in acelasi timp, accesibile noua.Duhul nu are alt rol decat acela sa ne faca proprii aceste energii ale lui Hristos si darurile care ne apropie de asemanarea cu El. Caci fara insusirea lor din partea noastra nu ne-am putea desavasi propriu-zis. Prin Duhul, noi intram intr-un dialog cu Hristos, in care ni se comunica puterea si lumina cunoasterii Lui, a cunoasterii treptate a infinitatii dumnezeiesti, care salasluieste in umanitatea Lui accesibila noua. Noi imitam si primim prin Duhul cele ale lui Hristos, intr-un dialog liber in nesfasit progres. Devenim tot atatea ipostase prin care vorbeste si lucreaza Ipostasul Duhului, sau care devin capabile sa vorbeasca cu Hristos ca partenere adaptate Lui si capabile sa primeasca cele ale Lui; sau Duhul Se interiorizeaza in toate subiectele umane care-L primesc, facandu-le ipostase-partenere ale lui Hristos, in dialogul cu El; facandu-le un fel de unitate de ipostase, intrucat acelasi Duh ca ipostas le unifica in vorbirea si lucrarea lor, in dialogul cu Hristos.Incepe o chenoza a Duhului, Care Se coboara la nivelul nostru, pentru a ne ridica la nivelul de parteneri ai lui Hristos. El nu e un ipostas cu natura umana deosebita, deci nu e intrupat asemenea noua, cum e intrupat Hristos, si de aceea nimic nu-L impiedica pentru a Se infuza ca ipostas in ipostasele noastre, devenind un fel de ipostas al persoanelor noastre. Iar aceasta ni-L face cu atat mai intim. Hristos e mereu un model deosebit de noi, modelul nostru cu care vorbim, distinct de noi cum suntem distincti noi insine intre noi si legat de noi si putand fi legat tot mai mult, cum suntem legati noi insine intre noi si ne putem lega tot mai mult. Hristos ramane mereu partenerul nostru cu care vorbim, pe care-l imitam, caruia ii cerem puterile si din care ne vin puterile in acest dialog, devenindu-ne si El interior, dar in alt mod. Duhul e cel prin care facem toate acestea, acoperindu-Se cu noi fara sa ne anuleze, dar si fara sa apara in fata noastra ca partener de dialog distinct de noi. Se efectueaza un dialog intre noi si Hristos, in parte in planul istoric, in parte in planul eternitatii, pentru ca noi insine suntem acceptati si ridicati in pozitia Duhului, sau Duhul accepta pozitia noastra pe baza unei intimitati supreme. Aceasta totusi nu ne anuleaza ca persoane, ci ne dezvolta ca persoane, asa cum lumina soarelui ce patrunde in noi si ne da putinta sa vedem nu ne anuleaza ca persoane.De aceea s-a spus ca sfintii sunt incorporarile Duhului, desigur nu in sensul ca natura lor umana are ca ipostas pe Duhul in acelasi sens in care Hristos este ipostasul naturii Sale umane; ci in sensul ca subiectele lor se realizeaza intr-o suprema intimitate cu Duhul, si nu numai subiectele lor cunoscatoare si voitoare, ci si trupurile lor, adica toata fiinta lor.Intimitatea aceasta intre Duh si omul care crede, face pe omul duhovnicesc sa nu-L simta pe Duhul ca pe un Tu, ci de cate ori zice eu, aude si pe Duhul spunand in el, Eu. Eu-ul sau a devenit Eu-ul Duhului; Eu-ul Duhului a devenit eu-ul sau, intr-o unire desavasita fara confuzie. Sunt doua eu-uri interpenetrate: Eu-ul Duhului imprimat in eu-ul omului ca sa dezvolte eu-ul acestuia. Puterile Duhului si, cu aceasta, puterile lui Hristos au devenit puterile omului. Duhul nu Se afirma in om prin categoria de Tu, ca Hristos, ci de Eu, pentru ca sa intareasca eu-ul omului, dar ca un eu iubitor de Hristos. Coborand la nivelul eu-ului uman, El Se face smerit ca omul, pentru ca si omul sa se smereasca, si prin smerenie sa se inalte. Ca Duh al comuniunii omului cu Hristos si in Hristos cu toti credinciosii, El este mai ales un Eu al Bisericii, un Eu in care credinciosii Bisericii se simt una, pentru ca fiecare simte ca eu-ul lui e penetrat de eu-urile celorlalti, intrucat acelasi Eu al Duhului e prezent si se smereste in toti in comuniunea lor cu Hristos si intreolalta. Datorita acestui fapt, ca si faptului ca Duhul este totusi un Eu dumnezeiesc, eu simt pe acest Eu, superior mie. E un Eu in care se inalta eu-ul meu; e un Eu care ma inalta; e un Eu in care toti castigam o transparenta si o interpenetrare tot mai mare, in care ne simtim una, dar nu cazuti in impersonal. Caci acest Eu comun ne lumineaza tot mai mult pe fiecare ca eu propriu in Eu-ul comuniunii.Desigur si Hristos ne reprezinta in fata Tatalui, ca un Eu omenesc. Dar fata de noi El e un Tu, pentru ca e dintre noi. Duhul insa nu ne reprezinta ca un eu omenesc deosebit de noi, deci ca un Tu al nostru. Ci ajutati de Duhul, prezent in eu-urile noastre, ne infatisam noi insine Tatalui, asemenea Fiului, pe de o parte ca o multiplicitate de eu-uri, pe de alta parte ca un singur eu, sau ca un eu multiplu.Prin Duhul, Fiul ne face asemenea Siesi, actualizeaza putinta ce ne-a dat-o de a ne ridica la nivelul dialogului cu Sine ca Dumnezeu, ca un fel de parteneri egali cu El prin har, sau prin Duhul, sau ca dumnezei si fii ai lui Dumnezeu prin har. De aceea harul ca lucrare a Duhului si a lui Hristos se misca in Biserica, odata ce Duhul Se misca in noi ca un eu comun al nostru care nu ne anuleaza, ci ne intareste iubirea fata de Hristos si unirea cu El si intre toti cei ce credem. aici apare si paradoxul libertatii. Pe de o parte in om lucreaza, simte si cunoaste Duhul, pe de alta parte lucreaza omul insusi intr-o libertate mai mare ca acolo unde lipseste Duhul.Astfel Duhul tine de Biserica. Aceasta e o alta caracteristica a Lui. De aceea nu putem vorbi despre har, ca de ceva in afara de Biserica, ci ca de ceva ce tine de Biserica. La fel nu se poate vorbi de Biserica fara har, sau fara Duhul Sfant. Prin coboraea Duhului Sfant a luat fiinta Biserica. Ramanerea Lui tine Biserica neincetat in fiinta, ramanerea aceasta fiind totodata o continua coborae a Lui si o improspatare a Bisericii. In Biserica se continua lucrarea Duhului sau harul. Lucrarea Lui sau harul e constitutiv Bisericii si harul nu se manifesta decat in Biserica.Daca Biserica se naste din salasluirea lui Hristos cu trupul Lui indumnezeit, sau pnevmatizat, in cei ce cred si daca aceasta salasluire are un caracter activ, eficient, prin lucrarea Duhului sau prin har, harul este constitutiv Bisericii si el nu poate fi decat o lucrare in Biserica. Hristos nu poate mantui pe oameni decat imprimandu-li-Se in intregimea Sa eficienta prin Duhul, chiar daca nu toti Il pot asimila in toata adancimea si bogatia acestei intregimi.Dar aceasta inseamna ca nu Se poate imprima cu o parte a Sa intr-un om, sau intr-un grup de oameni, si cu alte parti in alti oameni, sau in alte grupuri. El Se imprima ca acelasi Hristos intreg, deci prin aceeasi lucrare a Duhului sau prin acelasi har in toti.Dar prin aceasta se constituie, se perpetueaza, se adanceste si se imbogateste Biserica in viata nesfasita a lui Hristos. Daca este adevarat cuvantul Sfantului Irineu, ca „unde este Duhul, acolo este Biserica si unde este Biserica, acolo este Duhul Sfant”, tot asa de adevarat e ca unde este harul sau lucrarea Duhului Sfant, acolo este Biserica si unde este Biserica, acolo este harul. Iar Duhul Sfant sau lucrarea Lui este acolo unde Se imprima in intregime Hristos, cu trupul Lui indumnezeit, cu rezerva nesfasita de viata dumnezeiasca, pe care o putem dobandi, chiar daca nu Il avem toti, si de la inceput, in toata adancimea Lui actuala, chiar daca un credincios se dezvolta in credinta, in sfintenie si in cunostinta din acelasi Hristos, prin acelasi Duh Sfant, mai mult decat altii. Desi fiecare se dezvolta in masura diferita, toti se dezvolta pe baza credintei comune si deci a legaturii comune cu Acelasi Hristos, din aceeasi rezerva nesfasita de viata dumnezeiasca aflatoare in Hristos si comunicata prin Duhul, sau asimilata prin Duhul. Duhul Sfant e Acelasi in toti, Acelasi in toata Biserica; in toti este acelasi Duh integral al lui Hristos, sau aceeasi lucrare adevarata a Duhului, sau acelasi har al Lui, chiar daca in unii e mai mult actualizat decat in altii. Duhul lui Hristos cel integral prezent tinde prin lucrarea Lui comuna in toti sa ne recapituleze pe toti in Hristos, in viata Lui dumnezeiasca nesfasita. El nu cultiva prin aceasta lucrare dezbinarile intre crestini; nu e condus de vointa de a inchide cercul celor ce se impartasesc de Hristos. El creeaza prin lucrarea Lui in credinciosi dispozitia unitatii. Cel stapanit de tendinta dezbinarii nu este al Duhului lui Hristos. Cel ce se desparte de Biserica nu este in harul lui Hristos, in efluviul vietii unitare a lui Hristos. Lucrarea aceasta a Duhului lui Hristos, sau harul, ne este absolut necesara pentru mantuire, daca mantuirea inseamna impartasirea de viata dumnezeieasca din trupul Domnului Hristos si daca harul e tocmai aceasta impartasire. Harul face inceputul mantuirii noastre si el ne este necesar tot timpul, pentru ca sa ne mantuim. Despre necesitatea lui la inceputul mantuirii, Domnul Iisus Hristos spune: „Nimeni nu poate veni la Mine, de nu-l va trage pe el Tatal, Cel ce M-a trimis pe Mine” (In. 6, 44). Daca harul este iradierea energiei personale a lui Hristos in cei ce se deschid Lui prin credinta, el nu poate fi rapit ca o entitate impersonala. Trebuie sa existe o initiativa a lui Hristos cel personal, ca sa se realizeze relatia Lui mantuitoare cu un om credincios sau altul. Dar Hristos vrea ca toti sa se mantuiasca. Tot despre acest inceput al mantuirii prin har spune Iisus Hristos: „De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va intra intru imparatia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Trebuie sa intre intai Dumnezeu in mod voluntar in raza de existenta a omului, sa-Si trimita iubirea Lui spre acest om, ca acesta sa poata lua putere de viata noua. Iar despre necesitatea in continuare a harului, Sfantul Apostol Pavel spune:”Dumnezeu este cel ce lucreaza in noi si sa voim si sa lucram pentru bunavoire” (Filip. 2, 13; Efes. 2, 8). Sau: „Caci ne-am facut partasi ai lui Hristos numai daca vom pastra cu tarie pana la sfasit inceputul starii noastre in El” (Evr. 3, 14).Iesind din legatura cu Dumnezeu cel personal, sau din lucrarea Lui in noi, cadem din starea de mantuire si din inaintarea noastra in ea, indiferent la ce nivel am ajuns. Numai in relatie pozitiva cu Dumnezeu ne mantuim, mai bine zis numai intr-o asemenea relatie cu Hristos, in a Carui umanitate ne este pusa la dispozitie infinitatea vietii dumnezeiesti, facuta proprie noua prin Duhul, sau prin harul Lui. De aici rezulta ca harul ni se da gratuit, caci pe Dumnezeu ca persoana nu-L putem forta sau obliga prin nimic, ca sa intre in relatie cu noi. Dar Hristos nu ne refuza comunicarea vietii Sale prin har, dat fiind ca El e ipostasul dumnezeiesc de temelie al intregii umanitati, deci ipostasul deschis tuturor. Daca orice ipostas uman se caracterizeaza prin deschidere fata de alte ipostasuri, prin punerea in comunicare a naturii sale cu natura altor persoane umane, cu atat mai mult se caracterizeaza prin aceasta Ipostasul Cuvantului care S-a facut ipostas al naturii noastre omenesti. Fiul lui Dumnezeu, purtator al infinitei vieti dumnezeiesti, a intrat prin trupul Sau in comunicativitate virtuala cu toti oamenii. Lucrarea Duhului sau harul Lui se indreapta din El spre toti. Se indreapta din pura Lui iubire, nu pentru vreun merit sau pentru fapte anterioare ale noastre. Desigur, in om au ramas dupa cadere unele porniri spre bine, spre spargerea zidurilor egoismului sau si, daca el le foloseste, se deschide harului ce i se ofera si aceasta il face pe om apt sa primeasca mai usor harul lui Dumnezeu cel mantuitor. Prin calitatea de fiinta dialogica, ramane intr-un fel de dialog slabit cu Cuvantul. Asa trebuie intelese cazuri ca al lui Corneliu Sutasul (Fapte 10, 35). Aceasta putere sadita de Dumnezeu, prin care fiinta noastra poate rezista pacatelor si face binele, au folosit-o unii mai mult decat altii, chiar inainte de primirea harului.In modul cel mai deplin a pus aceasta putere in lucrare Sfanta Fecioara Maria, bucurandu-se din aceasta cauza si de un ajutor mai mare din partea lui Dumnezeu. Nicolae Cabasila spune ca ea, punand aceasta „putere” in lucrare ca „nimeni altul”, „a miscat pe Dumnezeu la iubire fata de om” si „a atras pe Cel nepatimitor si asa S-a facut om, pentru Fecioara, Cel ce era scabit de om din pricina pacatului”.339 Dar harul mantuitor vine chiar Sfintei Fecioare numai prin trupul asumat de Fiul lui Dumnezeu din ea, din primul moment in care a inceput sa Si-l formeze. El in ea ca in planul ontologic uman. A trebuit sa se articuleze real Dumnezeu Cuvantul in comunitatea umana, ca sa se extinda apoi din El, ca din omul central, starea de mantuire in toti oamenii care cred. Puteri naturale spre bine se actualizeaza si in umanitatea in care Se extinde Hristos cu trupul Sau, prin lucrarea Duhului Sfant ce iradiaza din El. In situatia aceasta se afla Biserica. Dar lucrarea Duhului sau harul lui Hristos imbiindu-se tuturor prin Biserica, intrucat Hristos este salasluit cu trupul Sau in ea, nu forteaza libertatea omului, adica nu lucreaza irezistibil, silindu-l sa-l primeasca si sa-l mantuiasca cu sila, cu sau fara conlucrarea lui. Faptul ca nu se mantuiesc toti nu se datoreste deci decat necolaborarii unora din oameni cu harul, nu unei predestinari a unora spre mantuire, si a altora spre pierzanie din partea lui Dumnezeu. Cine nu se mantuieste nu accepta sau nu mai accepta unirea eu-ului sau cu Eu-ul Duhului si deci cu eu-ul Bisericii, realizat in Duhul, sau n-a voit sa realizeze unirea eu-ului sau cu Eu-ul Duhului in eu-ul Bisericii. Prin aceasta s-a rupt si de relatia cu Hristos ca Tu. Iar daca eu-ul omenesc se realizeaza deplin in eu-ul Bisericii, aceasta despartire inseamna si o slabire a eu-ului sau, a libertatii sale, a realitatii sale ca subiect.Sfanta Scriptura afirma clar atat oferirea harului tuturor din partea lui Dumnezeu, cat si putinta omului de a-l refuza, sau faptul ca harul nu este irezistibil. Primul lucru il afirma spunand ca Dumnezeu „vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului” (I Tim. 2, 4), ca Hristos „S-a dat pe Sine pret de rascumparare pentru toti” (I Tim. 2, 6), ca „multi sunt chemati, dar putini alesi” (Mt. 20, 16). Al doilea lucru il spune Scriptura in toate acele locuri unde arata cum unii oameni, unele cetati sau poporul iudeu s-au impotrivit lucrarii harului dumnezeiesc, sau chemarii lui Dumnezeu (Apoc. 3, 20; Fapte 7, 51; Mt. 23, 37; Is. 5, 4; 65, 2; Mt. 11, 21 etc.).Sfanta Scriptura admite numai o predestinare conditionata de prestiinta lui Dumnezeu, privitoare la colaborarea sau necolaborarea unora cu harul Lui. „Pe care mai inainte i-a stiut, pe aceia i-a si randuit sa fie asemenea chipului Fiului Sau” (Rom. 8, 29). Tot asa trebuie sa fie intelese si locurile: Efes. 1, 4-l1; Fil. 2, 13; I Cor. 4, 7 si cap. 9 Rom.O predestinare numai a unora la mantuire contrazice iubirea lui Dumnezeu, manifestata in intruparea si in Crucea Domnului, si sensul universal-ontologic al asumarii firii umane, cum si valoarea universala a Crucii Lui. O predestinare numai a unora sau a tuturor la mantuire coboara mantuirea la nivelul unei manipulari a fiintelor umane asemanate unor obiecte, nemaiintelegand-o ca o chestiune de comuniune intre Hristos ca persoana si oameni ca persoane, comuniune pe care Hristos nu o poate oferi in mod arbitrar numai unora, si pe care oamenii nu pot fi fortati sa o accepte. Daca Dumnezeu nu ofera comuniunea tuturor, inseamna ca nu socoteste pe unii vrednici si capabili de comuniune prin insasi firea lor. Si nu-i socoteste pe oameni egali in valoare prin insasi firea data lor de El. Aceasta ar insemna o negare din partea lui Dumnezeu a insasi creatiei Sale. In afara comuniunii cu Dumnezeu, deci a lucrarii Duhului in el, darurile omului nu se pot dezvolta, deci ele i-ar fi date fara rost.

www.crestinortodox.ro