Dacă postul a fost necesar în rai, cu atât mai mult este necesar în afară de rai

Dacă postul a fost necesar în rai, cu atât mai mult este necesar în afară de rai.

Postul moderat şi cumpătat este baza şi capul tuturor virtuţilor. Cum lupţi cu leul şi cu groaznicul şarpe, aşa trebuie să lupţi cu duş­manul în neputinţa trupească şi sărăcia sufletească. Dacă cineva vrea să aibă mintea trează de la gânduri murdare, trebuie să-şi cure­ţe trupul prin post. Postul este necesar ca şi aerul. Postul, pătrunzând în suflet, omoa­ră păcatul din adâncul lui„.   Sfântul Paisie Velicikovski

Necesitatea instituirii postului

Cei ce neglijează conştient postul, fără să aibă motive de sănătate, mult mă tem că nu se interesează defel cu dinadinsul de mântuirea sufletelor lor.

Povestea cândva Stareţul. A venit odată un fiu duhovnicesc de-al meu şi mi-a spus: – Ştiţi, Părinte, eu nu sunt de acord cu postul. Ce înseamnă post?

Şi i-am răspuns: – Postul este o lege a Bisericii. El s-a legiferat în rai. Au postit proorocii, Moise, însuşi Domnul, Apostolii, Sfin­ţii Părinţi… Dacă continui să nu posteşti şi să ai aceste idei, atunci schimbă-ţi duhovnicul. Aşa i-am spus.

Dacă însă îmi spunea: “Ştiţi, Părinte, primesc postul aşa cum îl rânduieşte Biserica, dar nu pot posti atâta. Incerc totuşi să fac ceva“, i-aş fi spus: “Sunt de acord, fiule. Incearcă cât poţi să corespunzi la cele ce le spune Biserica noas­tră”. Dar să-mi spună: „Nu primesc postul?”. Cine eşti tu? Ce sunt cele ce le spui? Auzi!

***

Asemănător a răspuns unuia, care, la Mănăstire, a spus că posturile le-a pus în rândul lucrurilor mici şi pen­tru motivul acesta nu le-a ţinut, ci “îngrijindu-se să fie în regulă cu cele de temelie ale credinţei noastre“,

– Spune-mi, ai venit aici ca un păcătos pocăit ca să iei iertare, sau ca un legislator? Dacă este valabilă prima, nu poţi aşeza postul între elementele de mâna a doua ale vieţii creştine. Dacă este valabilă a doua, atunci nu eşti ucenic al lui Hristos şi nu-ţi pot citi rugăciunea de iertare.

Păcat serios

In postul Adormirii Maicii Domnului din anul 1967, îşi aduc aminte doi tineri căsătoriţi, fiii săi duhovniceşti, am găzduit la o oarecare familie, rude cu noi, şi n-am postit, ţinând rânduiala casei aceleia. Am considerat lucrul aces­ta firesc şi de la sine vrednic de iertare. După puţin timp am mers să ne mărturisim la Stareţ, dar nu i-am spus nimic despre asta. Am mărturisit alte lucruri. Ne-a citit rugăciunea de iertare şi apoi am început să discutăm despre diferite chestiuni interesante. In cursul convorbirii ajungând la post, am spus că n-am postit. Am fi preferat să ni se deschidă pământul şi să ne înghită de ruşine când ne-a spus cu asprime:

– Şi credeţi oare că v-aţi mărturisit acum, când aţi făcut un păcat atât de serios?

“Test” pentru post

Când îi spuneai că eşti bolnav şi că medicul ţi-a reco­mandat să nu posteşti, îţi uşura postul până şi la dez­legări complete, fără să cerceteze în mod scolastic ches­tiunea. In punctul acesta se vede că unii i-au reproşat că este foarte plecat în aplicarea iconomiei. In mod concret cineva i-a spus odată:

– Numai atunci trebuie ca duhovnicul să dea binecu­vântare să se dezlege postul pe motive de sănătate, când potrivit cu cele spuse de Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, este în astfel de stare, încât, fiind întins pe pat şi luând foc casa din cele patru colţuri, să nu se poată scula să fugă. Atât de bolnav trebuie să fie.

Atunci Stareţul i-a răspuns:

– Sfinţii Părinţi nu spun astfel de lucruri.

– Spun, insistă acela.

– Nu spun, deoarece Sfinţii Părinţi nu scriu prostii! Eu mărturisesc ţintuiţi în pat, ce au avut comoţii cerebrale, sau infarct, sau sunt betegi din pricina diferitelor boli nervoase ereditare, care nu numai că pot posti, dar şi medical li se impune să postească datorită bolii lor. Dim­potrivă, am fii duhovniceşti care par a fi sănătoşi, deoarece sunt activi şi lucrează, dar li se impune să dezlege postul, din pricina neputinţei lor ascunse, de pildă: diabetul zaharat. Aşadar, criteriul dezlegării sau nu a postului nu este dacă cineva este ţintuit în pat, sau merge, ci felul suferinţei şi părerea medicilor evlavioşi, care vor fi întrebaţi.

Şi a completat:

– Postul are ca scop să îmblânzească pornirile dezor­donate şi poftele trupului şi să-l smerească pe om. Dacă boala, potrivit îngăduinţei dumnezeieşti, a luat pe seama ei treaba asta, atunci ce să-i mai facă postul?

Şi a povestit, zâmbind, că odată a întrebat pe părin­tele Paisie, cunoscutul pustnic din Sfântul Munte, cele despre foc, iar acela cu umorul său caracteristic i-a spus:

– Desigur, aşa să faci! Oriunde vei merge să ai cu tine un bidon cu benzină şi dacă cineva îţi cere să nu pos­tească pentru motive de sănătate, să-i spui: “Aşteaptă o clipă!”. Aruncă atunci benzină în cele patru părţi ale ca­merei lui şi dă-i foc. Dacă îl vei vedea că nu se poate mişca şi e în primejdie să ardă, să-i îngădui să dezlege. Dar dacă-l vei vedea că sare şi fuge să se salveze, să-i spui: „Nu! Tu trebuie să posteşti!”

Revizuirea rânduielilor de post

Faţă de încercările de mulţi ani şi insistenţele diferi­telor cercuri bisericeşti laicizate de revizuire şi slăbire a rânduielilor bisericeşti privitoare la post, Stareţul  era complet împotrivă. Spunea:

– Vrednicia postului e atât de mare, încât chiar dacă n-ar fi fost decretat de Biserică, ar fi trebuit s-o decreteze acum. Iar nu o lege deja stabilită de veacuri, care a aju­tat pe atâţia Sfinţi, să discutăm ca s-o desfiinţăm sau s-o schimbăm.

Postul şi patimile

Aceste cercuri folosesc încă şi puncte de vedere pa­tristice, care, după ei, subapreciază importanţa postului în izbânda duhovnicească a credincioşilor, în împotrivire faţă de ceea ce a impus practica Bisericii. Astfel, de pildă, ele aduc de faţă punctul de vedere patristic că postul este nefolositor când este însoţit de îngâmfarea fariseică, de clevetire, de judecare, de ura de oameni sau de răzbu­nare, sau chiar de lăcomia pântecelui şi de mâncarea fără măsură, fie ea şi de post.

După părerea Stareţului poziţiile acestea ale Sfinţilor Părinţi nu scad deloc vrednicia postului. Dimpotrivă, îl înalţă, căci îl pun în aceeaşi ordine de bătaie cu astfel de mari răutăţi, precum cele de mai sus, care se mobili­zează de diavolul ca să-l facă nefolositor. Nicăieri nu spun Sfinţii Părinţi că cei ce sunt cuprinşi de aceste rele şi cei ce se “împodobesc” cu potrivnicele virtuţilor sunt liberi să nu postească. Dar nici nu spun că cine are aceste patimi este de prisos să mai postească, căci în aceste cazuri postul ar fi nefolositor. Dimpotrivă, neţinerea postului în cazul acesta ajută la consolidarea acestor patimi.

Postul şi dietele

Stareţul avea de răspuns adesea la provocările legate de post. Odată l-au întrebat:

– Părinte, cine posteşte mai bine în perioada postului: cel ce mănâncă două farfurii de fasole fără untdelemn, halva etc, sau cel ce mănâncă un ou fiert?

Stareţul a răspuns fără ocolişuri:

– Primul! Al doilea ţine o simplă dietă.

Şi le-a motivat:

– Postul are două scopuri: asceza înfrânării trupului în limitarea prisosinţelor substanţelor hrănitoare din mân­căruri, şi conformarea la poruncile Bisericii, care se consideră asceză pentru suflet. Cel ce mănâncă un ou în perioada postului, fără să existe motive de sănătate, cu siguranţă calcă porunca Bisericii. Ca aceia care, urmărind să aibă o dietă felurită pe motivul unei alimentaţii bune, mănâncă marţi şi joi zarzavaturi şi legume, în timp ce miercurea şi vinerea mănâncă de frupt. Acest dispreţ faţă de Biserică este provocator, pentru motivul că a se con­forma faţă de cele statornicite de ea este ceva fără chel­tuială şi uşor. Adică să mâncăm marţea şi joia de frupt şi miercurea şi vinerea de post. Astfel şi rezultatul din punc­tul de vedere al alimentaţiei va fi la fel, şi nu se va face încălcarea postului. Este evident că există o grosolană neştiinţă şi nepăsare faţă de ceea ce decretează Biserica, asta ca să nu zic ceva şi mai rău, o îngâmfare luciferică.

Se înţelege că Stareţul nu era de acord, în timpul pos­turilor, cu mâncarea multă obişnuită sau cu cea de lux şi cu gust făcută, deşi acestea erau clasificate ca mâncăruri de post. Totdeauna recomanda cumpătarea, indiferent dacă era post sau nu, şi monahilor şi mirenilor. Adeseori dădea drept pildă, spre îndreptarea acestei patimi, chi­nuitoarea limitare a mâncării, căreia se supun adesea oamenii lumeşti ca să-şi păstreze silueta, şi nu, desigur, din motive de sănătate, ci pentru paradă.

Postul şi sărbătorile

S-a pus adesea întrebarea dacă se îngăduie să se servească mâncare de dulce în cazurile sărbătorilor ono­mastice, evenimentelor excepţionale, întrunirilor cu prie­tenii etc, din perioada posturilor. Stareţul spunea că atenţia faţă de oameni este o mare virtute, faptă care nu se poate suspenda în perioadele de post. Insă pe masă să se pună în mod obligatoriu mâncăruri de post. In cadrul unor limite, ele pot fi mai drese sau mai gustoase dacă vrem să cinstim pe cineva, însă absolut obligatoriu de post.

Postul şi primirea de străini

Este precumpănitor la mulţi punctul de vedere că pentru motive de primire de străini se îngăduie dezle­garea postului. Ca exemplu, din istoria Bisericii, se scoa­te în evidenţă tactica Părinţilor pustiului care încetau pos­tul lor cu prilejul primirii unui oaspete sau a unui frate, când erau în călătorie.

Stareţul a limpezit lucrurile:

– Nicăieri în Pateric – spune el – nu se laudă vreun pustnic şi nu se consideră ca exemplu deoarece a dezle­gat postul pe motivul primirii de străini. Ceea ce s-a spus este faptul că acei pustnici şi nevoitori sfinţi dezlegau postul lor ascetic personal, care era mult mai aspru decât cel rânduit de Biserică. Mâncau, de pildă, puţine crudităţi, legume muiate sau verdeţuri crude, sau puţin posmag muiat şi asta nu în fiecare zi, ci la 2-3 zile, sau mai rar.

Dacă se întâmpla, aşadar, să găzduiască pe cineva, atunci fierbeau legumele, sau verdeţurile şi dacă era zi cu dezlegare la untdelemn, puneau peste ele puţin unt­delemn sau beau puţin vin. Se întâmpla să mai adauge puţină osteneală ca să mai dea puţin gust mâncării uscate pentru a cinsti astfel pe oaspeţii lor. Cu smerenie primeau şi ei înşişi o găzduire asemănătoare de foarte puţinele ori când ieşeau din chiliile lor. Iar când motivele primirii de străini dispăreau, se întorceau la postul aspru, sau la încă şi mai aspru ca să recâştige terenul pierdut, adică nu cumva să se fi înşelat pe ei înşişi, încât primirea de străini să le fi fost un pretext de a slăbi postul lor.

Când un oarecare pustnic, continuă Stareţul, mergea să cerceteze pe alţi pustnici în pustie, aceia îl cinsteau cu puţin vin (fie deoarece era dezlegare la vin, fie deoarece aplicau iconomia pentru osteneala călătoriei). Şi acesta îl bea mulţumind, din politeţe, dar când se întorcea la chi­lia sa, rămânea atâtea zile fără apă câte pahare de vin pri­mise în călătoria sa. Ucenicul său, căruia i se făcuse milă de el, atunci când călătoreau împreună, ruga în ascuns pe cei la care găzduiau să nu-i dea vin.

* * *

M-am spovedit la Stareţ cu mai mulţi ani înainte, îşi aduce aminte un fiu duhovnicesc al său, că un oarecare frate ne-a găzduit în casa sa. Avea cugetul puţin cam lumesc şi n-am postit în zilele de post. Stareţul însă mi-a spus cu asprime:

– Pe deoparte vărul, pe de alta cumătrul, dincolo cum­natul, apoi prietenul. Bine faceţi că primiţi oaspeţi. Şi v-o recomand asta. Chiar şi în zilele de post. Dar veţi servi mâncăruri de post. Ingrijite şi gustoase dacă vreţi să cin­stiţi pe cineva, dar de post. Să le-o spuneţi simplu: “Astăzi este post, de aceea vă servim mâncare de post. Nu vrem să călcăm legile Bisericii”.

Postul şi întrunirile

Mulţi dintre fiii duhovniceşti ai Stareţului aveau de în­fruntat multe probleme cu postul când luau parte la întruniri prieteneşti sau de breaslă (a vechilor colegi de şcoală, de muncă, de facultate etc). Este de observat că în societăţile creştineşti contemporane de nuanţă occi­dentală, astfel de întruniri se rânduiesc de regulă miercurile şi mai ales vinerile, deoarece următoarea zi, sâm­bătă, este nelucrare şi se încheie săptămâna de lucru. (Stareţul în asta vedea o lucrare diavolească ascunsă. “S-au pierdut celelalte zile”, spunea el). Evident că nimeni nu ia în considerare marile perioade de post, nici nu are grijă să pună mâncăruri de post. Eventual, ceva salate, este singura rezolvare pentru cei ce vor să postească. Linia Stareţului era categorică:

– Dacă vreţi să luaţi parte la aceste întruniri, aveţi binecuvântare, dar să postiţi mâncând orice se află de post. Dacă nu v-aţi săturat, mâncaţi după aceea acasă sau la restaurant. Dacă nu puteţi ţine postul, atunci nici să nu luaţi parte.

Postul şi sminteala

Unii spun:

– Nu postim când ne aflăm la vreo întrunire ca să nu supărăm sau să smintim pe cineva cu ceea ce facem. Şi comentau, spunând: oare, Hristos n-a spus ca să nu ne arătăm că postim, precum făceau şi fariseii cei făţarnici?

Stareţul a răspuns la asta în felul următor:

– Când postim, sau şi atunci când facem orice altă faptă bună, trebuie să acţionăm cu cuget smerit, ca nişte “robi netrebnici”, ascultând de poruncile Bisericii. Şi asta indiferent dacă ne văd sau nu ne văd oamenii. Aşa cum nu trebuie nici să ne temem de dojana şi comentariile lor când ne facem datoria faţă de poruncile lui Dumnezeu. Nu este corect ca în privinţa asta să depindem de faptul că se mâhneşte sau “se sminteşte” cineva.

Dacă noi ne facem datoria noastră, responsabilitatea smintelii cade asupra celui ce se sminteşte, care într-o ultimă analiză fie nu recunoaşte autoritatea lui Hristos şi a Bisericii Sale asupra vieţii noastre, fie că încearcă să-şi justifice propria sa slăbiciune. Ne gândim la aceia ce se vor “sminti”, când ne vor vedea că postim, şi nu ne gândim la cei ce ne văd că nu postim, eventual, că suntem creştini ortodocşi. In acest din urmă caz responsabilita­tea smintelii cade în întregime asupra noastră, deoarece noi suntem călcătorii poruncii.

Pe de altă parte dacă această silogistică o aplicăm şi în celelalte porunci ale Bisericii, desfiinţăm toată legea morală a lui Dumnezeu. De pildă vreau să merg la biserică. Dar aproape întotdeauna voi întâlni oameni pe drum. Şi mă gândesc: “Dacă intru înlăuntru şi mă văd, dacă sunt atei şi potrivnici lui Hristos, se vor deranja şi se vor întărâta. Dacă sunt creştini evlavioşi, vor spune: “Ce creştin bun! Merge la biserică!” şi lauda lor îmi va răpi folosul mergerii la biserică. Aşadar, să nu merg la bise­rică. Voi merge la biserică atunci când nu mă va vedea nimeni”. Şi astfel s-a dus cu mersul la biserică. Unde s-au mai auzit acestea? Care Evanghelie spune astfel de lucruri părintelui ?