Roadele „Rugăciunii lui Iisus”
Sfinţii Părinţi spun că: „Rugăciunea lui Iisus” este pâinea ce sprijină pe nevoitor, apoi devine untdelemnul care îndulceşte inima, iar în final ea se face vinul ce îmbată pe ascet, adică îl duce la extaz si unire cu Dumnezeu”.
Primul rod pe care Hristos îl dă ascetului, prin rugăciune, este conştientizarea stării lui păcătoase (luarea aminte). El încetează să mai creadă că este bun şi se consideră „urâciunea pustiirii care stă în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul ascuţit al Duhului Sfânt care pătrunde până în adâncurile sufletului, asemenea bisturiului unui chirurg, care pătrunde până la os. Ascetul descoperă atâta necurăţie în sufletul său, încât îl simte duhnind. Deci, orice a fost ascuns şi necunoscut pentru ascetul rugăciunii, acum îi este descoperit prin „Rugăciunea lui Iisus”. Ca urmare a acestui fapt, el se consideră mai prejos decât toti oamenii si văzând că iadul este locuinta sa vesnică, începe să plângă duhovniceste, pentru moartea lui spirituală. Astfel, atletul „Rugăciunii lui Iisus” nu vede păcatele celorlalti oameni, ci numai moartea sa sufletească. Ochii lui devin fântâni de lacrimi duhovnicesti care se revarsă din căinta inimii. El plânge ca un condamnat la moartea cea vesnică si în acelasi timp strigă: Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! – Cu aceste lacrimi duhovnicesti începe curătia mintii si a sufletului. Precum apa de ploaie limpezeste si curătă pământul de mizerie, la fel si lacrimile duhovnicesti limpezesc si albesc sufletul de păcate. Pentru că lacrimile de căintă sunt al doilea Botez.
Primul rod pe care Hristos îl dă ascetului, prin rugăciune, este conştientizarea stării lui păcătoase (luarea aminte). El încetează să mai creadă că este bun şi se consideră „urâciunea pustiirii care stă în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul ascuţit al Duhului Sfânt care pătrunde până în adâncurile sufletului, asemenea bisturiului unui chirurg, care pătrunde până la os. Ascetul descoperă atâta necurăţie în sufletul său, încât îl simte duhnind. Deci, orice a fost ascuns şi necunoscut pentru ascetul rugăciunii, acum îi este descoperit prin „Rugăciunea lui Iisus”. Ca urmare a acestui fapt, el se consideră mai prejos decât toti oamenii si văzând că iadul este locuinta sa vesnică, începe să plângă duhovniceste, pentru moartea lui spirituală. Astfel, atletul „Rugăciunii lui Iisus” nu vede păcatele celorlalti oameni, ci numai moartea sa sufletească. Ochii lui devin fântâni de lacrimi duhovnicesti care se revarsă din căinta inimii. El plânge ca un condamnat la moartea cea vesnică si în acelasi timp strigă: Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! Miluieste-mă Dumnezeule, după mare mila Ta! – Cu aceste lacrimi duhovnicesti începe curătia mintii si a sufletului. Precum apa de ploaie limpezeste si curătă pământul de mizerie, la fel si lacrimile duhovnicesti limpezesc si albesc sufletul de păcate. Pentru că lacrimile de căintă sunt al doilea Botez.
Cel care se nevoieste în rugăciune, simte mângâierea dumnezeiască, simte prezenta lui Hristos, care îi împărtăseste dulceata linistirii, pacea netulburată, smerenia adâncă si dragostea dumnezeiască, nesfârsită pentru toti. Mângâierea prezentei dumnezeiesti nu poate fi comparată cu nimic omenesc. Cel care pătimeste multe dureri, boli, necazuri si îsi pune nădejdea în Dumnezeu, simte cel mai mult mângâierea dumnezeiască. Din acest motiv, unii pustnici evită cu insistentă mângâierea oamenilor, pentru a putea simti dulceata covârsitoare si bucuria vesnică a mângâierii Dumnezeiesti, lucru care este de neînteles de către cei lumesti.
Omul duhovnicesc primeste har si în suferintele pe care i le produc ceilalti oameni. El se ridică spre cerul azuriu si plin de slavă al vietii duhovnicesti, unde răutătile lumesti nu-l mai pot atinge. El nu mai este afectat de defăimare, nedreptăti, dispret, învinuire, ci doar de căderea duhovnicească a vreunui frate. Al doilea rod al rugăciunii inimii este smerenia. După învătătura Sfintilor Părinti, lucrători ai rugăciunii inimii, luarea aminte si smerenia sunt cele dintâi roade ale rugăciunii. Acestea se obtin prin practicarea stăruitoare a oricărui fel de rugăciune, dar îndeosebi prin practicarea „Rugăciunii lui Iisus”, a cărei lucrare se află mai presus decât cântarea de psalmi si decât celelalte rugăciuni vorbite.
Al treilea rod al rugăciunii inimii, care se naste – la rândul său – din luarea aminte si smerenie, este umilinta. Iar, aceste trei roade ale rugăciunii – adică: luarea aminte, smerenia si umilinta, precum si adevărata rugăciune, sunt daruri ale lui Dumnezeu (Sbornic 1, p.193).
Al patrulea rod al acestei rugăciuni este adunarea gândurilor.
Al cincilea rod este evlavia.
Al saselea rod este frica de Dumnezeu.
Al saptelea rod – pomenirea mortii.
Al optulea rod este linistirea gândurilor.
Al nouălea rod este căldura harică a inimii.
Al zecelea rod este concentrarea atentiei în inimă.
Al unsprezecelea rod este privirea din ce în ce mai atentă asupra păcătoseniei noastre, din care pricină sporeste în noi umilinta si se preface în plâns duhovnicesc.
Al doisprezecelea rod este simtirea prezentei lui Dumnezeu, a mortii, a Judecătii de Apoi si cugetarea la muncile iadului – miezul evlaviei crestine ortodoxe.
Al treisprezecelea rod al „Rugăciunii lui Iisus” este dezlipirea noastră de la lucrările frumoase ale lumii acesteia si rămânerea ei în inimă. Prin această obisnuintă a mintii, de a rămâne în inimă, ea fuge si urăste dulcetile simtite ale organelor si simturilor. Acest lucru îl adevereste Sfântul Diadoh al Foticeii, zicând: „Cel ce intră de-a pururi în inima sa, se întristează de toate cele frumoase ale vietii”. Căci cu duhul umblând, nu mai poate sti de poftele trupului. De asemenea, se dezlipeste de rătăcirea nălucirilor, de năvălirile gândurilor rele si urâte care se lucrează prin imaginatie. Deci, mintea – coborându-si cu liniste lucrarea sa, lipsită de relele arătate mai înainte si tinzând să se unească cu cuvântul cel înăuntru asezat al inimii – se dezbracă astfel de tot idolul si chipul grosolan al imaginatiei, din pricina strâmtorării locului inimii, după cum sarpele se dezbracă de pielea sa. Crestinul care îsi va obisnui mintea să rămână în inimă, va dori totdeauna să-si încuie usa chiliei sale si să se linistească, să-si încuie usa gurii si să tacă si să-si încuie usa lăuntrică a cuvântului celui înăuntru asezat, spre a nu mai lăsa duhurile viclene să vorbească într-însul răutătile si vicleniile voite de ele, prin care omul se face necurat în fata lui Dumnezeu, Cel ce încearcă inimile si rărunchii. Pentru aceasta, ne sfătuieste Sfântul Ioan Scărarul: „încuie usa chiliei pentru trup, usa gurii pentru vorbirea cu oamenii si usa dinăuntru pentru duhuri”.
Omul duhovnicesc primeste har si în suferintele pe care i le produc ceilalti oameni. El se ridică spre cerul azuriu si plin de slavă al vietii duhovnicesti, unde răutătile lumesti nu-l mai pot atinge. El nu mai este afectat de defăimare, nedreptăti, dispret, învinuire, ci doar de căderea duhovnicească a vreunui frate. Al doilea rod al rugăciunii inimii este smerenia. După învătătura Sfintilor Părinti, lucrători ai rugăciunii inimii, luarea aminte si smerenia sunt cele dintâi roade ale rugăciunii. Acestea se obtin prin practicarea stăruitoare a oricărui fel de rugăciune, dar îndeosebi prin practicarea „Rugăciunii lui Iisus”, a cărei lucrare se află mai presus decât cântarea de psalmi si decât celelalte rugăciuni vorbite.
Al treilea rod al rugăciunii inimii, care se naste – la rândul său – din luarea aminte si smerenie, este umilinta. Iar, aceste trei roade ale rugăciunii – adică: luarea aminte, smerenia si umilinta, precum si adevărata rugăciune, sunt daruri ale lui Dumnezeu (Sbornic 1, p.193).
Al patrulea rod al acestei rugăciuni este adunarea gândurilor.
Al cincilea rod este evlavia.
Al saselea rod este frica de Dumnezeu.
Al saptelea rod – pomenirea mortii.
Al optulea rod este linistirea gândurilor.
Al nouălea rod este căldura harică a inimii.
Al zecelea rod este concentrarea atentiei în inimă.
Al unsprezecelea rod este privirea din ce în ce mai atentă asupra păcătoseniei noastre, din care pricină sporeste în noi umilinta si se preface în plâns duhovnicesc.
Al doisprezecelea rod este simtirea prezentei lui Dumnezeu, a mortii, a Judecătii de Apoi si cugetarea la muncile iadului – miezul evlaviei crestine ortodoxe.
Al treisprezecelea rod al „Rugăciunii lui Iisus” este dezlipirea noastră de la lucrările frumoase ale lumii acesteia si rămânerea ei în inimă. Prin această obisnuintă a mintii, de a rămâne în inimă, ea fuge si urăste dulcetile simtite ale organelor si simturilor. Acest lucru îl adevereste Sfântul Diadoh al Foticeii, zicând: „Cel ce intră de-a pururi în inima sa, se întristează de toate cele frumoase ale vietii”. Căci cu duhul umblând, nu mai poate sti de poftele trupului. De asemenea, se dezlipeste de rătăcirea nălucirilor, de năvălirile gândurilor rele si urâte care se lucrează prin imaginatie. Deci, mintea – coborându-si cu liniste lucrarea sa, lipsită de relele arătate mai înainte si tinzând să se unească cu cuvântul cel înăuntru asezat al inimii – se dezbracă astfel de tot idolul si chipul grosolan al imaginatiei, din pricina strâmtorării locului inimii, după cum sarpele se dezbracă de pielea sa. Crestinul care îsi va obisnui mintea să rămână în inimă, va dori totdeauna să-si încuie usa chiliei sale si să se linistească, să-si încuie usa gurii si să tacă si să-si încuie usa lăuntrică a cuvântului celui înăuntru asezat, spre a nu mai lăsa duhurile viclene să vorbească într-însul răutătile si vicleniile voite de ele, prin care omul se face necurat în fata lui Dumnezeu, Cel ce încearcă inimile si rărunchii. Pentru aceasta, ne sfătuieste Sfântul Ioan Scărarul: „încuie usa chiliei pentru trup, usa gurii pentru vorbirea cu oamenii si usa dinăuntru pentru duhuri”.
Al patrusprezecelea rod ce se naste din practicarea „Rugăciunii lui Iisus”, constă în aceea că mintea, afundându-se în inimă si văzând acolo, cu ochiul său gânditor, chipul urât si grozav, si înfătisarea urâtă cu care s-a îmbrăcat prin necuviincioasele privelisti, prin urâtele auziri si prin purtarea după voia simturilor si a lumii de care mai înainte s-a lăsat prinsă – după cum arată Sfântul Grigorie al Tesalonicului, ea începe să câstige smerenie, plâns si lacrimi. Si cum să nu se smerească ticăloasa, văzând locul inimii sale întinat si înnegrit de un întuneric gros, ce i s-a pricinuit de păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul si cu fapta. Cuviosul Marcu zice, de asemenea: „Cel cuprins de gânduri oare cum va vedea păcatul? Celui cuprins de gânduri i se acoperă ca si cu o negură sufletul”. Iar acest întuneric îsi are începutul din întelegere rea si fapte rele. „Cum să nu plângă si să nu se întristeze ticăloasa, văzând partea sa cuvântătoare plină de atâtea gânduri trufase, de atâtea pofte necuvântătoare, de atâtea gânduri hulitoare si drăcesti? Cum să nu plângă ticăloasa, văzând partea sa poftitoare robită de atâtea gânduri urâte si pofte necuviincioase, iar partea mânioasă cuprinsă de atâtea gânduri viclene, urâte si pofte necuviincioase, văzându-si inima orbită de nesimtire, pietroasă si rănită de atâtea răutăti?”. Căci, inima vede că omul său dinăuntru nu este biserică a lui Dumnezeu si a harului Său, ci pesteră de tâlhari si prăvălie de păcate si de draci. Pentru acesta, prin smerenie, plâns si lacrimi, milostiv îl face pe Dumnezeu – care o usurează de patimi si o izbăveste de năpădirile gândurilor drăcesti.
Al cincisprezecelea rod ce se naste si creste din „Rugăciunea lui Iisus”, constă în faptul că prin întoarcerea mintii în inimă si zăbovirea ei în inimă, prin privire gânditoare, străjuire, păzire si rugăciune, partea lăuntrică a omului se face ca o oglindă curată, după cum ne învată Sfântul Calist – în care mintea vede foarte clar aplecările rele ale inimii sale, bântuielile si pândirile duhurilor necurate. Pe scurt, mintea începe să-si vadă toate greselile sale, până la cele mai mici, fapt pentru care cheamă cu mare durere pe Iisus spre ajutorul său, îsi cere iertare, se pocăieste, se întristează, cade la Domnul si adaugă plâns peste plâns, smerenie peste
smerenie si face cât poate ca să se îndrepte si să nu mai păcătuiască. De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul: „Rugăciunea ta îti va arăta asezarea pe care o ai”. Căci rugăciunea, fiind oglinda monahului celui cuvântător de Dumnezeu, îi dă în vileag asezarea lăuntrică (Cuv.28).
smerenie si face cât poate ca să se îndrepte si să nu mai păcătuiască. De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul: „Rugăciunea ta îti va arăta asezarea pe care o ai”. Căci rugăciunea, fiind oglinda monahului celui cuvântător de Dumnezeu, îi dă în vileag asezarea lăuntrică (Cuv.28).
Al saisprezecelea rod care se naste ca urmare a întoarcerii mintii către inimă, este curătirea firii de către Dumnezeu, prin lucrarea cea mai presus de fire a harului Duhului Sfânt. După cum Dumnezeiestii Părinti au aflat unele chipuri si mestesuguri firesti spre a curăta firea omenească de patimile cele afară de fire ce au intrat într-însa, cum ar fi: postul, privegherea, culcarea pe jos, plecarea genunchilor, închinăciunile, înfrânarea si celelalte nevointe si pătimiri ale trupului, în acelasi chip ei au aflat si această cale a întoarcerii mintii către inimă, pentru a se curăta deplin si cât mai repede, atât mintea cât si inima. Mintea si inima sunt cele două părti domnitoare ale fiintei omenesti, cele mai fine si mai usor de abătut către rău si, totodată, sunt cele care miscă spre păcat si pe toate celelalte părti si mădulare mai grosolane si mai greu de abătut ale trupului. Căci, mai întâi se miscă spre păcat părtile mai fine si apoi cele mai mari si mai grosolane. De aceea, curătindu-se cele dintâi, se curătă întreaga fire omenească de patimi, făcându-se astfel mai lesnicioasă să primească harul si lucrarea lui Dumnezeu, cea mai presus de fire. Calea aceasta curătă firea mai repede decât oricare, deoarece are ca lucrare si îndeletnicire porunca cea mai mare, sobornicească, si
mai cuprinzătoare decât toate celelalte, aceea de a iubi omul pe Dumnezeu din tot sufletul său, din toată inima sa, din toată virtutea sa si din tot cugetul său. Mai ales pentru împlinirea acestei porunci, dar si pentru celelalte, i se dă omului darul cel mai presus de fire al lui Dumnezeu.
mai cuprinzătoare decât toate celelalte, aceea de a iubi omul pe Dumnezeu din tot sufletul său, din toată inima sa, din toată virtutea sa si din tot cugetul său. Mai ales pentru împlinirea acestei porunci, dar si pentru celelalte, i se dă omului darul cel mai presus de fire al lui Dumnezeu.
Al saptesprezecelea rod al rugăciunii gânditoare a inimii, constă în aceea că – atunci când mintea se va obisnui să intre în inimă si să vorbească împreună cu cuvântul cel asezat înăuntru, spre a afla voia lui Dumnezeu si să se privească pe sine si toate puterile sale – ea se umple de bucurie si veselie duhovnicească. Prin această rugăciune de gând a inimii, omul poate să-si păzească mintea si inima, dar nu desăvârsit curate si nepătimase. Acest lucru nu numai în lume este anevoie, ba chiar si în pustie si în liniste, pentru lenevirea noastră si căderea neamului omenesc, însă, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, le poate păzi mai putin pătimase si, pe cât este cu putintă, curate. Dumnezeu a dat omului porunca să-si păzească inima de patimi si de gândurile rele, zicând: „ia aminte de sine, să nu se facă gând ascuns în inima ta si nelegiuire” (Deuteromon 15, 9). Iar Solomon a zis: „Cu toată străjuirea păzeste-ti inima, că dintru aceasta sunt iesirile vietii” (Proverbe 4, 23).
Al optsprezecelea si cel mai mare rod al rugăciunii inimii este câstigarea dragostei de Dumnezeu, care este maica tuturor virtutilor, ea cuprinzând toate faptele bune, deoarece în dragostea de Dumnezeu se cuprinde si dragostea fată de aproapele, după mărturia Sfântului Apostol Ioan (1Ioan 4, 20-21). În aceste două porunci, adică în iubirea de Dumnezeu si de aproapele, se cuprinde toată Legea si Proorocii (Matei 22, 40). În chip asemănător, marele Apostol Pavel, a arătat că dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 8-10). Unitatea naturii a fost distrusă imediat după căderea protopărintilor nostri Adam si Eva. Iar restaurarea unitătii umane a fost împlinită „în Hristos”. El si-a întins palmele si a unit ceea ce era despărtit si asa a dat putere fiecăruia dintre noi, după ce ne-am unit cu El, să trăim unitatea naturii umane. Prin „Rugăciunea lui Iisus”, nevoitorul dobândeste dragostea dumnezeiască si prin această dragoste sfântă este unit cu Hristos. Este firesc pentru el, ca să iubească tot ceea ce iubeste Dumnezeu si să dorească ceea ce doreste Dumnezeu. Iar Dumnezeu doreste ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vină (1 Tim.2, 43). Acestea, si multe altele, sunt roadele rugăciunii celui ce se face gânditor, prin întoarcerea mintii în inimă. Deci, fericit si de trei ori fericit este acel suflet care este lucrător tainic al acestei sfinte rugăciuni. Unul ca acesta cu adevărat se roagă în ascuns, în cămara inimii sale, si vorbeste neîncetat cu Mirele – Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta va lua plată de la Tatăl nostru cel ceresc, care vede rugăciunea lui făcută în ascuns si îl va răsplăti la arătare, în ziua cea mare a Judecătii de Apoi, când se vor arăta cele ascunse ale oamenilor (bune si rele).
Prot. Victor Mihalachi
