Despre conştiinţa morală
„Lumina trupului este ochiul; de va fi deci ochiul tău curat,
tot trupul tău va fi luminos. Iar de va fi ochiul tău rău,
tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina
care este în tine este întuneric, oare întunericul cât va fi?”
(Matei VI, 22-24)
tot trupul tău va fi luminos. Iar de va fi ochiul tău rău,
tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina
care este în tine este întuneric, oare întunericul cât va fi?”
(Matei VI, 22-24)
Dacă omul nu este cu totul corupt, pervertit de patimi, deci amorţit sufleteşte – ceea ce este o teribilă pedeapsă de care el nu îşi dă seama -, simte în adâncul fiinţei sale o lege care este totodată şi judecător. Această lege şi judecător este conştiinţa morală. Existenţa acesteia o recunoaşte orice om cu mintea sănătoasă, deci şi păgânii. Astfel, Cicero, în discursul său „Pro Milone”, capitolul IV spunea: „Există o lege nescrisă, dar înnăscută, o lege pe care nu am învăţat-o nici de la părinţi, nici de la dascălii noştri, nici n-am studiat-o din cărţi; o avem de la natura însăşi, am scos-o din sânul ei; ea ne-a inspirat-o”.
Iar în „De Republica”, acelaşi mare orator spune: „Legea adevărată, universală, imutabilă, veşnică, al cărei glas ne arată dorinţele, ale cărei ameninţări ne întorc de la rău (…); ea nu are lipsă nici de comentatori, nici de interpreţi (…). Prin această lege, Dumnezeu învaţă şi guvernează în mod suveran pe oameni, El singur este tatăl, arbitrul şi răzbunătorul ei. Nimeni nu poate s-o nesocotească fără a-şi renega natura”. Eschil o numeşte faclă ce luminează inima şi judecător neadormit; Socrate – glas dumnezeiesc pe care omul îl poartă cu sine din tinereţe; Aristotel – sentimentul binelui şi răului, a ceea ce este drept sau nedrept, care deosebeşte pe om de animale; Victor Hugo o numeşte Dumnezeu prezent în om, iar Rousseau: instinct dumnezeiesc, voce nemuritoare, călăuză sigură, judecător fără greş al binelui şi răului; în sfârşit, marele filosof şi matematician Pascal o numeşte cea mai bună carte din lume (Cf. Sepiter G., Examenul de conştiinţă în viaţa spirituală, Tipogr. „Sf. Vasile”, Bixad, trad. de Pr. Vultur Ioan).
Sfântul Pavel le scrie Romanilor că păgânii care nu au nici o lege scrisă sau revelată au legea lui Dumnezeu înscrisă în inimile lor, mărturisindu-le despre ea conştiinţa.
Aşadar, conştiinţa morală, această lege universală, naturală şi nescrisă este glasul, martorul şi judecata lui Dumnezeu din inima omului. Ea este lumina practică, personală şi vie care călăuzeşte viaţa omului, arătându-i atât bunătatea şi răutatea faptelor lui, precum şi ce trebuie să facă. Este un imperativ practic şi un judecător lăuntric al conduitei omului, un tribunal incoruptibil a cărui sentinţă ne aduce ori pace, ori remuşcare. Ea este, în acelaşi timp, şi martorul faptelor noastre şi al gândurilor celor mai tăinuite, şi nu rareori se întâmplă că acela care refuză să-şi mărturisească crima şi să suporte consecinţele sfârşeşte prin sinucidere, neputând suporta remuşcările. Iată de ce Sfântul Augustin zice: „Conştiinţa este altarul lui Dumnezeu”, pe care trebuie să jertfim patimile trupeşti şi rătăcirile spiritului, ca să putem săvârşi binele şi astfel să ajungem la fericire.
Conştiinţa nu este un glas pur omenesc, căci, dacă ar fi aşa, l-am putea suprima; nu izvorăşte nici din frica de pedeapsă, întemeiată pe educaţie sau legislaţie penală, deoarece ea dictează şi mustră şi atunci când fapta scapă de sub controlul educatorului sau al organelor judiciare, cum e cazul crimelor comise în ascuns, fără posibilitatea de a fi descoperite vreodată. De aceea, conştiinţa trebuie privită ca o putere, ca o facultate sădită de Dumnezeu în om, ca toate celelalte facultăţi, însă o putere supusă – în dezvoltarea şi aplicarea ei – influenţelor omeneşti interne şi externe firii sale, întocmai ca toate celelalte virtualităţi. De aceea Tertulian subliniază: „Conştiinţa poate fi acoperită în întuneric, fiindcă ea nu e Însuşi Dumnezeu; dar ea nu poate fi nimicită fiindcă este de la Dumnezeu”.
Conştiinţa, nefiind aşadar nici ceva pur omenesc, nici ceva exclusiv dumnezeiesc, este supusă schimbării, deformării şi chiar pervertirii şi reducerii la tăcere, atunci când omul nu se împotriveşte categoric şi constant pornirilor dezordonate din firea sa şi influenţelor păcătoase din mediul în care trăieşte.
Datorită acestui fapt, conştiinţa poate fi de mai multe feluri: dreaptă sau adevărată, atunci când judecata pe care şi-o formează omul despre bunătatea sau răutatea unui lucru sau a unei acţiuni corespunde cu judecata lui Dumnezeu exprimată în porunca Lui. Această conştiinţă arată omului că e rău ceea ce de fapt e rău, şi că e bine ceea de fapt e bine. Conştiinţa poate fi greşită sau falsă, când judecă de bun un lucru ce de fapt e rău, şi invers. Ea mai poate fi laxă ori scrupuloasă. Laxă este când din motive false ori insuficiente, neînsemnate, neagă ori micşorează răutatea unei fapte; iar scrupuloasă este atunci când din motive greşite sau neînsemnate afirmă ori exagerează răutatea unei fapte. În sfârşit, conştiinţa mai poate fi sigură ori îndoielnică. Sigură e când judecăm cu certitudine, fără teamă de a greşi, asupra bunătăţii sau răutăţii unei fapte; iar când cineva se teme să se pronunţe asupra valorii unei fapte, sau se teme să nu se înşele asupra acestei valori, zicem că are o conştiinţă îndoielnică.
E de reţinut că cineva poate avea o conştiinţă sigură şi în acelaşi timp falsă, adică deseori se întâmplă că cineva este convins că ceea ce face sau a făcut este un lucru moralmente bun, deşi în realitate este rău. În aceste cazuri zicem că respectivul este de bună-credinţă.
Din cele arătate rezultă că, deoarece conştiinţa ne impune să săvârşim binele adevărat şi să ne ferim de răul adevărat, numai conştiinţa cea dreaptă şi sigură este bună, căci numai aceasta ne arată în mod sigur adevăratul bine, adică acela care este conform cu judecata lui Dumnezeu, cu legea Lui, precum şi răul adevărat, adică acela care se opune voinţei lui Dumnezeu. Prin urmare, avem datoria de a nu urma decât această conştiinţă dreaptă şi sigură, în toate acţiunile noastre. Fiind păcat a face ceva cu conştiinţa îndoielnică, trebuie, în orice situaţie concretă, să ne formăm o judecată dreaptă şi sigură înainte de a acţiona, căci Sfântul Pavel o spune: „Tot ce nu este din credinţă (citeşte: convingere, n.n.), este păcat”.
Rezultă deci că, pentru a evita păcatul trebuie să ne străduim a ne păstra conştiinţa dreaptă şi sigură, dacă o avem, iar dacă nu o avem trebuie să facem totul pentru a ne-o câştiga şi a ne-o întări, căci aceasta este singura călăuză ce ne duce la Dumnezeu. În acest scop, trebuie să ne ferim de orice iluzii şi să împiedicăm deformarea şi degenerarea ei în conştiinţă greşită şi laxă.
Cum se poate deforma conştiinţa şi cum poate deveni greşită şi laxă? Prin nepăsarea faţă de păcat. A nesocoti păcatele mici, lesne-iertătoare, a nu-ţi face proces de conştiinţă din acestea, a le socoti o nimica toată, este a-ţi toci sensibilitatea faţă de păcat şi a aluneca pe panta păcatului de moarte. De la un timp acesta nu-ţi mai provoacă oroare, tu nu-l vezi în toată monstruozitatea ca mai înainte, îl tratezi cu indulgenţă, îţi justifici greşeala cu fel de fel de false argumente şi pretexte, pentru ca până la urmă să ajungi să spui că totul e ceva fieresc. Astfel, conştiinţa ta pe care nu ai ascultat-o nu-ţi mai vorbeşte. S-a întunecat şi a adormit. De acum comiţi păcatul de moarte fără nici o remuşcare. Ajuns în acest stadiu, păcătosul şi-a decapitat conştiinţa – precum odinioară Irod la decapitat pe Ioan Botezătorul -, ca să nu-l mai mustre pentru fărădelegile comise. Păcătosul comite răul cu liniştea cu care săvârşeşte binele şi astfel conştiinţa lui laxă, care l-a dus la nepăsare şi în final la împietrirea inimii, îi deschide calea aproape sigură spre osândire.
Desigur, la această stare de amorţire şi împietrire a păcătosului contribuie şi influenţa mediului social, cu prejudecăţile şi maximele imorale în care se complace, apoi contactul cu persoane vicioase, dar, în ultimă instanţă, singurul responsabil pentru dezastrul spiritual în care a ajuns rămâne păcătosul însuşi, pentru că nu a ocolit factorii negativi şi nu şi-a pus ordine în lumea sa interioară, necombătând impulsurile rele ale firii; astfel, neconformându-şi conduita crezului său normelor morale dictate de conştiinţă, a ajuns să-şi schimbe crezul după conduită. De câte ori ne este dat să întâlnim oameni care îşi justifică, cu un aer de inocenţă, conduita – atitudini, gesturi, fapte condamnabile -, lăudându-se că ei lucrează conform conştiinţei lor. Da, însă ei nu văd că însăşi această conştiinţă a lor, după care s-au călăuzit, este eronată, fiind deformată şi falsificată de interesele lor egoiste, de patimile de care s-au lăsat conduşi, şi care până la urmă au stins în ei luminile conştiinţei drepte, şi astfel ei acum orbecăie în întuneric. Aşa se face de pildă că omul mândru nu-şi vede mândria; el crede că toate laudele ce i se aduc corespund adevărului, şi consideră false şi duşmănoase criticile juste şi binevoitoare din partea adevăraţilor prieteni. Nerecunoscându-şi scăderile şi patimile, unul ca acesta nu se va îndrepta, ci va merge din rău în mai rău, adâncindu-se tot mai mult în beznă. La această stare se referă Mântuitorul în fragmentul Evanghelic de azi, când compară, atât de magistral, lumina conştiinţei cu lumina ochiului. „Lumina trupului este ochiul” – spune Isus. „De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău bolnav, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este în tine este întuneric, oare întunericul însuşi cât va fi?” (Matei VI, 22-24). După cum prin lumina ochiului ne păstrăm curat trupul, tot astfel prin lumina conştiinţei ne păstrăm curat sufletul. Şi dacă această lumină-călăuză se stinge, cât de mare va fi întunericul faptelor noastre!?
Aşadar, iubiţii mei, avem o datorie capitală de a ne păstra nealterată lumina conştiinţei drepte. Cum? În primul rând, combătând orice patimă şi păstrând în centrul luminos al conştiinţei, în mod clar şi precis, principiile morale privitor la îndatoririle noastre şi la felul de a le îndeplini; în al doilea rând, urmând cu fidelitate şi delicateţe glasul conştiinţei, nu numai în lucrurile mari, ci şi în cele mărunte, bine ştiind că nepăsarea în cele mici, duce la căderi în păcate tot mai mari. Vom evita influenţele oamenilor uşuratici şi vom respecta zilnic programul de viaţă spirituală, din care să nu lipsească câteva minute consacrate meditaţiei asupra unui adevăr de credinţă, sau asupra unei virtuţi, folosind în acest scop un text din Biblie sau dintr-o carte religioasă. Astfel mintea ni se va lumina cu gânduri înalte, inima ni se va încălzi cu sentimente de iubire şi dăruire de sine, de renunţare în folosul aproapelui. Vom consulta pe adevăraţii prieteni, care la nevoie ne vor arăta şi defectul dominant ce ne frânează înaintarea pe calea desăvârşirii. Dar, dintre toate mijloacele de păstrare a purităţii conştiinţei, cel mai puternic şi eficient rămâne practicarea zilnică a examenului de conştiinţă asupra felului în care ne-am îndeplinit îndatoririle faţă de Dumnezeu, faţă de noi înşine şi faţă de aproapele: singur acest mijloc ne poate arăta fără greş gradul de sinceritate cu Dumnezeu, cu noi înşine, şi cu aproapele, puritatea intenţiilor şi sursa căderilor noastre zilnice, deci gradul real de ascensiune spre Dumnezeu, la care ne găsim.
Întrebuinţând cu statornicie aceste mijloace, pe care bineînţeles le vom străbate cu spiritul rugăciunii şi harurile împărtăşirii cu Pâinea Vieţii, conştiinţa ne va fi totdeauna călăuză dreaptă şi sigură în urcuşul pe calea desăvârşirii creştineşti. Amin.
Sfântul Pavel le scrie Romanilor că păgânii care nu au nici o lege scrisă sau revelată au legea lui Dumnezeu înscrisă în inimile lor, mărturisindu-le despre ea conştiinţa.
Aşadar, conştiinţa morală, această lege universală, naturală şi nescrisă este glasul, martorul şi judecata lui Dumnezeu din inima omului. Ea este lumina practică, personală şi vie care călăuzeşte viaţa omului, arătându-i atât bunătatea şi răutatea faptelor lui, precum şi ce trebuie să facă. Este un imperativ practic şi un judecător lăuntric al conduitei omului, un tribunal incoruptibil a cărui sentinţă ne aduce ori pace, ori remuşcare. Ea este, în acelaşi timp, şi martorul faptelor noastre şi al gândurilor celor mai tăinuite, şi nu rareori se întâmplă că acela care refuză să-şi mărturisească crima şi să suporte consecinţele sfârşeşte prin sinucidere, neputând suporta remuşcările. Iată de ce Sfântul Augustin zice: „Conştiinţa este altarul lui Dumnezeu”, pe care trebuie să jertfim patimile trupeşti şi rătăcirile spiritului, ca să putem săvârşi binele şi astfel să ajungem la fericire.
Conştiinţa nu este un glas pur omenesc, căci, dacă ar fi aşa, l-am putea suprima; nu izvorăşte nici din frica de pedeapsă, întemeiată pe educaţie sau legislaţie penală, deoarece ea dictează şi mustră şi atunci când fapta scapă de sub controlul educatorului sau al organelor judiciare, cum e cazul crimelor comise în ascuns, fără posibilitatea de a fi descoperite vreodată. De aceea, conştiinţa trebuie privită ca o putere, ca o facultate sădită de Dumnezeu în om, ca toate celelalte facultăţi, însă o putere supusă – în dezvoltarea şi aplicarea ei – influenţelor omeneşti interne şi externe firii sale, întocmai ca toate celelalte virtualităţi. De aceea Tertulian subliniază: „Conştiinţa poate fi acoperită în întuneric, fiindcă ea nu e Însuşi Dumnezeu; dar ea nu poate fi nimicită fiindcă este de la Dumnezeu”.
Conştiinţa, nefiind aşadar nici ceva pur omenesc, nici ceva exclusiv dumnezeiesc, este supusă schimbării, deformării şi chiar pervertirii şi reducerii la tăcere, atunci când omul nu se împotriveşte categoric şi constant pornirilor dezordonate din firea sa şi influenţelor păcătoase din mediul în care trăieşte.
Datorită acestui fapt, conştiinţa poate fi de mai multe feluri: dreaptă sau adevărată, atunci când judecata pe care şi-o formează omul despre bunătatea sau răutatea unui lucru sau a unei acţiuni corespunde cu judecata lui Dumnezeu exprimată în porunca Lui. Această conştiinţă arată omului că e rău ceea ce de fapt e rău, şi că e bine ceea de fapt e bine. Conştiinţa poate fi greşită sau falsă, când judecă de bun un lucru ce de fapt e rău, şi invers. Ea mai poate fi laxă ori scrupuloasă. Laxă este când din motive false ori insuficiente, neînsemnate, neagă ori micşorează răutatea unei fapte; iar scrupuloasă este atunci când din motive greşite sau neînsemnate afirmă ori exagerează răutatea unei fapte. În sfârşit, conştiinţa mai poate fi sigură ori îndoielnică. Sigură e când judecăm cu certitudine, fără teamă de a greşi, asupra bunătăţii sau răutăţii unei fapte; iar când cineva se teme să se pronunţe asupra valorii unei fapte, sau se teme să nu se înşele asupra acestei valori, zicem că are o conştiinţă îndoielnică.
E de reţinut că cineva poate avea o conştiinţă sigură şi în acelaşi timp falsă, adică deseori se întâmplă că cineva este convins că ceea ce face sau a făcut este un lucru moralmente bun, deşi în realitate este rău. În aceste cazuri zicem că respectivul este de bună-credinţă.
Din cele arătate rezultă că, deoarece conştiinţa ne impune să săvârşim binele adevărat şi să ne ferim de răul adevărat, numai conştiinţa cea dreaptă şi sigură este bună, căci numai aceasta ne arată în mod sigur adevăratul bine, adică acela care este conform cu judecata lui Dumnezeu, cu legea Lui, precum şi răul adevărat, adică acela care se opune voinţei lui Dumnezeu. Prin urmare, avem datoria de a nu urma decât această conştiinţă dreaptă şi sigură, în toate acţiunile noastre. Fiind păcat a face ceva cu conştiinţa îndoielnică, trebuie, în orice situaţie concretă, să ne formăm o judecată dreaptă şi sigură înainte de a acţiona, căci Sfântul Pavel o spune: „Tot ce nu este din credinţă (citeşte: convingere, n.n.), este păcat”.
Rezultă deci că, pentru a evita păcatul trebuie să ne străduim a ne păstra conştiinţa dreaptă şi sigură, dacă o avem, iar dacă nu o avem trebuie să facem totul pentru a ne-o câştiga şi a ne-o întări, căci aceasta este singura călăuză ce ne duce la Dumnezeu. În acest scop, trebuie să ne ferim de orice iluzii şi să împiedicăm deformarea şi degenerarea ei în conştiinţă greşită şi laxă.
Cum se poate deforma conştiinţa şi cum poate deveni greşită şi laxă? Prin nepăsarea faţă de păcat. A nesocoti păcatele mici, lesne-iertătoare, a nu-ţi face proces de conştiinţă din acestea, a le socoti o nimica toată, este a-ţi toci sensibilitatea faţă de păcat şi a aluneca pe panta păcatului de moarte. De la un timp acesta nu-ţi mai provoacă oroare, tu nu-l vezi în toată monstruozitatea ca mai înainte, îl tratezi cu indulgenţă, îţi justifici greşeala cu fel de fel de false argumente şi pretexte, pentru ca până la urmă să ajungi să spui că totul e ceva fieresc. Astfel, conştiinţa ta pe care nu ai ascultat-o nu-ţi mai vorbeşte. S-a întunecat şi a adormit. De acum comiţi păcatul de moarte fără nici o remuşcare. Ajuns în acest stadiu, păcătosul şi-a decapitat conştiinţa – precum odinioară Irod la decapitat pe Ioan Botezătorul -, ca să nu-l mai mustre pentru fărădelegile comise. Păcătosul comite răul cu liniştea cu care săvârşeşte binele şi astfel conştiinţa lui laxă, care l-a dus la nepăsare şi în final la împietrirea inimii, îi deschide calea aproape sigură spre osândire.
Desigur, la această stare de amorţire şi împietrire a păcătosului contribuie şi influenţa mediului social, cu prejudecăţile şi maximele imorale în care se complace, apoi contactul cu persoane vicioase, dar, în ultimă instanţă, singurul responsabil pentru dezastrul spiritual în care a ajuns rămâne păcătosul însuşi, pentru că nu a ocolit factorii negativi şi nu şi-a pus ordine în lumea sa interioară, necombătând impulsurile rele ale firii; astfel, neconformându-şi conduita crezului său normelor morale dictate de conştiinţă, a ajuns să-şi schimbe crezul după conduită. De câte ori ne este dat să întâlnim oameni care îşi justifică, cu un aer de inocenţă, conduita – atitudini, gesturi, fapte condamnabile -, lăudându-se că ei lucrează conform conştiinţei lor. Da, însă ei nu văd că însăşi această conştiinţă a lor, după care s-au călăuzit, este eronată, fiind deformată şi falsificată de interesele lor egoiste, de patimile de care s-au lăsat conduşi, şi care până la urmă au stins în ei luminile conştiinţei drepte, şi astfel ei acum orbecăie în întuneric. Aşa se face de pildă că omul mândru nu-şi vede mândria; el crede că toate laudele ce i se aduc corespund adevărului, şi consideră false şi duşmănoase criticile juste şi binevoitoare din partea adevăraţilor prieteni. Nerecunoscându-şi scăderile şi patimile, unul ca acesta nu se va îndrepta, ci va merge din rău în mai rău, adâncindu-se tot mai mult în beznă. La această stare se referă Mântuitorul în fragmentul Evanghelic de azi, când compară, atât de magistral, lumina conştiinţei cu lumina ochiului. „Lumina trupului este ochiul” – spune Isus. „De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău bolnav, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este în tine este întuneric, oare întunericul însuşi cât va fi?” (Matei VI, 22-24). După cum prin lumina ochiului ne păstrăm curat trupul, tot astfel prin lumina conştiinţei ne păstrăm curat sufletul. Şi dacă această lumină-călăuză se stinge, cât de mare va fi întunericul faptelor noastre!?
Aşadar, iubiţii mei, avem o datorie capitală de a ne păstra nealterată lumina conştiinţei drepte. Cum? În primul rând, combătând orice patimă şi păstrând în centrul luminos al conştiinţei, în mod clar şi precis, principiile morale privitor la îndatoririle noastre şi la felul de a le îndeplini; în al doilea rând, urmând cu fidelitate şi delicateţe glasul conştiinţei, nu numai în lucrurile mari, ci şi în cele mărunte, bine ştiind că nepăsarea în cele mici, duce la căderi în păcate tot mai mari. Vom evita influenţele oamenilor uşuratici şi vom respecta zilnic programul de viaţă spirituală, din care să nu lipsească câteva minute consacrate meditaţiei asupra unui adevăr de credinţă, sau asupra unei virtuţi, folosind în acest scop un text din Biblie sau dintr-o carte religioasă. Astfel mintea ni se va lumina cu gânduri înalte, inima ni se va încălzi cu sentimente de iubire şi dăruire de sine, de renunţare în folosul aproapelui. Vom consulta pe adevăraţii prieteni, care la nevoie ne vor arăta şi defectul dominant ce ne frânează înaintarea pe calea desăvârşirii. Dar, dintre toate mijloacele de păstrare a purităţii conştiinţei, cel mai puternic şi eficient rămâne practicarea zilnică a examenului de conştiinţă asupra felului în care ne-am îndeplinit îndatoririle faţă de Dumnezeu, faţă de noi înşine şi faţă de aproapele: singur acest mijloc ne poate arăta fără greş gradul de sinceritate cu Dumnezeu, cu noi înşine, şi cu aproapele, puritatea intenţiilor şi sursa căderilor noastre zilnice, deci gradul real de ascensiune spre Dumnezeu, la care ne găsim.
Întrebuinţând cu statornicie aceste mijloace, pe care bineînţeles le vom străbate cu spiritul rugăciunii şi harurile împărtăşirii cu Pâinea Vieţii, conştiinţa ne va fi totdeauna călăuză dreaptă şi sigură în urcuşul pe calea desăvârşirii creştineşti. Amin.
Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Duminica a III-a după Rusalii
Duminica a III-a după Rusalii
