Notiunea şi înţelesul lenei
Constituind conditia esentiala a vietii, munca este sfanta ca viata insasi, fiindca ambele au origine divina. De aceea „vrednic este lucratorul de plata sa” (Luca 10, 7), deoarece Dumnezeu binecuvinteaza totdeauna sudoarea muncii cinstite. Recunoscand aceasta, oamenii lui Dumnezeu incep si sfarsesc munca prin rugaciune, multumind si laudand pe Dumnezeu pentru roadele obtinute cu ajutorul Lui, restituind in acelasi timp lui Dumnezeu darul muncii primit de la El, precum Abel jertfa lui, cu sentimentul recunostintei si a bucuriei implinite: „Ale Tale dintru ale Tale, tie aducem de toate si pentru toate!”.
In acelasi context se cuvine sa mai precizam ca activitatea umana lipsita de un scop util si creator este echivalenta cu moartea morala. Detinutii din romanul lui F.M. Dostoievscki, „Amintiri din cartea mortilor”, isi ispaseau pedeapsa, mutand stereotip, fara nici un rost, nisipul dintr-o parte in alta. Aceasta devine o monotonie ucigatoare prin inutilitatea ei. E asemenea condamnarii la moarte prin picatura de apa ce cade sacadat, in acelasi timp si in acelasi loc al capului, producand o insuportabila zdruncinare nervoasa.
De aici vedem ca daca munca este o virtute naturala ce da sens si bucurie vietii, lenea este o patima ce degradeaza sufletul prin lancezeala si inactivitate. Lenea sau trandavia aflata la polul opus activitatii ce legitimeaza sanatatea sufleteasca este in primul rand un simptom al patologiei psihice si spirituale in acelasi timp.
Lenea ca patima a inactivitatii are un dublu aspect. In primul rand patima leneviei duhovnicesti vizeaza dezinteresul si inactivitatea, starea de lancezeala sau refuzul de a lucra necontenit la dobandirea bunurilor spirituale in vederea mantuirii sufletului. Astfel lenea este definita ca „o ratacire si nepasare pentru mantuirea vesnica a sufletului, prin care omul se intristeaza si se dezgusta de binele pe care trebuie sa-l savarseasca; pentru aceasta el fuge de osteneala cu care se face binele” (Marturisirea Ortodoxa, intrebarea 36, p. 157).
Printr-un exemplu deosebit de sugestiv, in pilda talantilor Mantuitorul rosteste fara crutare verdictul condamnarii vesnice pentru „sluga vicleana si lenesa”, care nu a inmultit talantul cu care Dumnezeu a invrednicit-o: „Sluga vicleana si lenesa, stiai ca secer unde nu am semanat si adun de unde nu am imprastiat? Trebuia sa dai argintul meu la zarafi si venind eu, as fi luat al meu cu dobanda. Luati deci de la el talantul si dati-l celui ce are zece talanti. Iar pe sluga netrebnica aruncati-o in intunerecul cel mai dinafara. Acolo va fi plansul si scrasnirea dintilor” (Matei 25, 24.30).
La fel ne spune Mantuitorul ca „orice pom care nu aduce roada buna se taie si in foc se arunca” (Matei 7, 19). Din cuvintele Mantuitorului va trebui sa facem deosebirea dintre roada buna si roada rea. Aceasta rezulta din aceea ca oamenii se pot osteni, dar nu spre roade bune, ci spre roade rele, care nu sunt de trebuinta. Cata osteneala nu depune cel mandru, cel ce se manie sau invidiosul? Roada acestora este insa cea a pomului salbatic. Ea se arunca, iar pomul se taie.
Mantuitorul blestema inaintea Sfintelor Sale Patimi smochinul neroditor. Iar Apostolii nu au inteles atitudinea invatatorului. Intr-adevar gestul Mantuitorului are un inteles de profunzime, El viza atitudinea Sa fata de poporul ales, care nu a adus roada asteptata. Dar, nedumerirea ucenicilor era data si de faptul ca ei nu ar fi dorit sa condamne smochinul pentru nerodire, fiindca inca nu venise timpul rodirii. Atitudinea Mantuitorului este motivata de faptul ca Dumnezeu cere de la noi roada oricand, neprecupetit trebuie sa rodim, niciodata sa nu ostenim in a face binele, neintrerupt sa ne straduim in desavarsirea noastra „caci cine stie sa faca binele si nu il face, pacat are” (Iacob 4, 17).
De aici si indemnul apostolic: „Dorim ca fiecare din voi sa arate aceeasi sarguinta spre adeverirea nadejdii, pana la sfarsit, ca sa nu va leneviti, ci sa fiti urmatori celor ce mostenesc fagaduintele prin credinta si prin indelunga rabdare” (Evrei 6, 11-12).
Cel de-al doilea aspect al lenei se refera la confruntarea cu viata in scopul producerii bunurilor materiale si spirituale. In acest sens lenea este definita ca „nepasarea fata de implinirea datoriilor si dezgust pentru munca, fie cu bratele, fie cu mintea”.
Acest aspect trateaza lenea cu referire la munca privita ca activitate necesara si esentiala pentru procurarea bunurilor necesare vietii. Lenea este prin urmare lipsa dorintei si a vointei de a munci, preferand inactivitatea, lancezeala, indolenta.
De aici vedem ca munca reprezinta o porunca divina prin care, pe de o parte, noi ne agonisim cele trebuitoare vietii, iar pe de alta parte reprezinta mijlocul de a ne desavarsi calitatile fizice si sufletesti, si astfel sa devenim „impreuna lucratori cu Dumnezeu” (II Corinteni 3, 9) la desavarsirea creatiei. Nu lipsit de temeinica motivatie s-a spus ca geniul uman creator de valori este nu numai „inspiratie, ci si transpiratie”. Omul se implineste pe sine ca personalitate in oricare domeniu de activitate numai prin creatia valorilor printr-o munca staruitoare. „Omul se naste spre osteneala, precum puii vulturului pentru a zbura in inaltimi” (Iov 5, 7), ne indeamna cuvintele Scripturii Sfinte.
Pe de alta parte, lenevia este combatuta cu multa hotarare de cuvantul lui Dumnezeu scris sub inspiratia Duhului Sfant. El ne ofera pilda necuvantatoarelor, care au inscrisa in fiinta lor porunca muncii, a actiunii de castigare a bunurilor necesare vietii: „du-te, lenesule, la furnica si vezi munca ei si ia aminte (prinde minte)! Ea, care nu are nici mai mare peste ea, nici indrumator, nici sfatuitor, isi pregateste de cu vara hrana ei. Sau mergi la albina si vezi cat e de harnica si ce lucrare iscusita savarseste. Munca ei o folosesc spre sanatate si regii si oamenii de rand. Ea e iubita si laudata de toti, desi e slaba in putere, dar e minunata cu iscusinta” (Proverbe 6, 6.8). De aici intrebarea: „pana cand lenesule vei mai sta culcat? Cand te vei scula din somnul tau?”. (Proverbe 6, 9). „Iata vine saracia ca un trecator si nevoia te va prinde ca talhar. Dar daca nu vei lenevi, atunci va veni secerisul tau ca un izvor, iar lipsa va fi departe de tine” (Proverbe 6, 11). „Lenesul nu-si frige nici vanatul lui”, de aceea, „cea mai de pret comoara pentru om este munca” (Proverbe 12, 27). Si de aici verdictul pentru cei ce nu vor sa munceasca: „cine nu vrea sa munceasca, nici sa nu manance” (II Tesaloniceni 3, 10).
In al treilea rand lenea are si un caracter moral destructiv, atat pe plan personal, cat si social. Lenesul prezinta defectiuni de caracter. Ca tip psihologic a devenit prin nepasarea lui, vesel, putin emotiv, dar neprevazator. Traind o existenta incolora, lenesul devine cinic, invidios si las, iar prin parazitismul sau lenea poarta timbrul unui „furt camuflat”.
Declinul moral al lenei este consecinta fireasca a incapacitatii de a-ti exersa utilitatea actiunilor desfasurate in favoarea ta si a celor din jur. E forma plictiselii apasatoare si insuportabile ce cufunda viata psihica si spirituala intr-o adevarata mlastina fetida. S-a spus pe drept cuvant ca viata inseamna miscare. Dar nu orice fel de miscare, ci activitatea indreptata spre un scop util si creator. Dar prin lene activitatea umana devine decompensata, fapt care determina ca energia sufleteasca sa se scurga., intr-o degradare morala, ce vizeaza viata spirituala, si care in acelasi timp tensioneaza relatiile cu cei din jur, prin clevetiri, denigrari, intrigi, batjocuri sau laudarosenii privind persoana proprie.
Raportata la viata semenilor, lenea poate fi socotita un adevarat „delict social”, cu urmari dintre cele mai dureroase pentru lenes, care aflat de multe ori „sub presiunea foamei si a poverii frigului, considerand munca asemenea unei poveri insuportabile, cauta sa-si satisfaca trebuintele vietii pe cai mai usoare, necinstite: prin furt, minciuna si inselatorie”. „Daca-i surprins in timpul cand fura, ca sa nu fie prins si identificat, loveste, raneste si omoara. Daca-i prins infunda puscaria. Cand nevoile sunt prea mari si nu le poate satisface prin nici un mijloc sau cand este demascat in flagrant delict de furt, cade in deznadejdea care il poate impinge la sinucidere. Lenea este apoi, mama desfranarii. Lipsa de ocupatie da prilej impulsurilor oarbe ale instinctelor sa se afirme cu toata puterea lor”.
Prin ilustrari deosebit de sugestive Bernard de Clairvaux compara distrugerea pe care lenea o aduce vietii sufletesti si trupesti, cu fierul care rugineste daca nu este folosit; cu aerul care se strica si da nastere la boli, cand nu e primenit prin miscare mai multa vreme; cu apa statatoare care putrezeste si aduce tot felul de insecte „Lenesul este expus la mii de ispite si pacate. Pasarea este mai in siguranta cand zboara, iar omul cand munceste. Lenesul e ca un trunchi de pom, fara frunze si fara roade”, conchide Sfantul Ioan Casian.
Lenea ca maladie spirituala
Lenea este in primul rand o deficienta de dorinta si de vointa, ceea ce inseamna ca mai intai trebuie sa o determinam ca forma psihopatologica. Inca de la inceput vom constata ca lenea reprezinta o paralizare a dinamismului sufletesc, care il orienteaza creator spre valori. Aceasta stare psihopatologica este cunoscuta sub numele de abulie (lipsa de vointa), reprezentand incapacitatea vointei ca putere de a preface dorintele si deciziile in fapte. In abulie nu este atinsa intru nimic luciditatea sau modul de a rationa. Cand doresti sa savarsesti binele, esti convins, ai toate argumentele ca ceea ce doresti este bun, dar nu ai suficienta putere de vointa sa transformi gandul sau decizia luata in fapta. Abulia se intalneste in neurastenii, psihastenii, depresii, schizofrenie, oligofrenii grave si toxicomaniile cu droguri si alcool. Acestea exercita o actiune nociva asupra vointei.
Ele insele sunt boli ale vointei de care cu greu poti scapa, dupa ce iti dai seama de raul pe care ti-l provoaca. Pe langa abulie, se mai aminteste si de hipobulia, ca reducere a capacitatilor volitive, dar nu totala absenta a vointei.
Lenea este si produsul starilor de apatie, precum apatia constitutionala. Aceasta caracterizeaza indivizii care prin natura lor sunt indiferenti, nepasatori, indolenti. Apoi se intampla unora ca in perioada crizei adolescentei apatia sa apara cu un intreg cortegiu de simptome ale lentorii psihomotorii, cu diminuarea energiei pulsatorii, anume forme de pasivitate, ce merg pana la neincrederea in sine.
Se aminteste si de apatia ca epifenomen, ce apare pe disfunctii organice, cum este insuficienta tiroidiana, hipofizara si corticosuprarenala.
Pe langa aceste forme, apatia este si un simptom specific depresiei psihice. Vom adauga si temperamentele melancolice, cu inclinatia spre inchiderea in sine si retinerea de a se angaja in actiuni. Putem sa ne referim apoi si la anume tipuri de structuri psihice specific apatice cu atractie spre singuratate si respingerea vietii sociale si a relatiilor de grup. Apaticii sunt taciturni, indiferenti, inactivi, reactioneaza lent. Acestia nu sunt insa maladivi. Ei nu se manifesta in activitati dinamice si exterioare, dar pot indeplini cu multa constiinciozitate activitatile specifice.
Trecand la caracter ca implinire sau neimplinire a vointei, vom nota tipul amorf, definit ca nonactiv, nonemotiv, lipsit de energie. E tolerant si conciliant datorita indiferentei sale. Lipsit de spirit intreprinzator, calm, putin comunicativ. Este stimulat doar de placere.
Acestea din urma nu sunt forme patologice, ci structuri psihice cu inclinatii specifice. Unii ca acestia nu sunt intreprinzatori, dar stimulati de placere indeplinesc actiuni dinamice si de calitate. Pe langa aceste forme specifice in care este implicata vointa lipsita de energia transpunerii deciziei de gandire, in fapte, sunt si formele involuntare, naturale, determinate de epuizari fizice si psihice, precum oboseala si stressul.
La acestea se pot adauga si unele indispozitii ale afectiunii, determinate de situatii externe cu aport de tristete si de durere. Au existat si pe plan religios conceptii care manifestau repulsie fata de munca si un cult al lenei. Sunt cunoscuti asiasistii, care rasturnand tabla de valori, au socotit munca a fi o adevarata crima, iar lenea era marea virtute, pe care ei o cultivau dormind. Sunt apoi si mesalienii eretici. Au aparut in secolul IV. Ei considerau ca harul se obtine numai prin rugaciune. Dar refuzau sa armonizeze rugaciunea cu munca. Sfidau orice activitate, traind fara buna randuiala a vietii, in hoinareala continua, asezandu-se in grupuri pe la marginile drumurilor.
Terapia lenei
Din cele de pana aici tratate am vazut ca lenea are un dublu aspect: cel dintai priveste lenevia duhovniceasca, ca lipsa de preocupare in directia unei activitati roditoare in fapte bune, in virtute. Cel de-al doilea aspect se refera la munca, la actiunea considerata singurul mijloc prin care castigam necesarul vietii de aici si de acum.
1. In terapia primului aspect se impune constientizarea faptului ca Mantuitorul ne cheama cu insistenta sa intram la lucru in via Sa, „pentru a primi ce va fi cu dreptate” (Matei 20, 6.7). Viata crestina este o viata activa, constand in neintrerupta innoire spre desavarsirea vietii duhovnicesti. „Imparatia lui Dumnezeu se ia cu asalt si numai cei ce se silesc o pot rapi” (Matei 11, 12). Cei ce s-au lepadat de pacat, trebuie necontenit sa priveasca inainte, la tinta chemarii Celui de sus si, asemenea alergatorului din arena, sa nu osteneasca atunci cand doresc sa obtina cununa nevestejita (Filipeni 3, 14) pe care Hristos o va da nu slugilor viclene si lenese, ci celor care „zilnic mor” (I Corinteni 15, 31), zilnic jertfesc pacatul (Evrei 12, 4), zilnic „rascumpara vremea” (Efeseni 5, 16), zilnic „lucreaza cu frica si cu cutremur la mantuire”
(Filipeni 2, 12), neintrerupt duc „lupta cea buna” (II Timotei 4, 7.8) pana la capat, fiindca „nimeni care pune mana pe plug si cauta inapoi, nu este vrednic pentru imparatia lui Dumnezeu”(Luca 9, 62). Acum, in aceasta viata nu e odihna; e lucrul, stradania, jertfa. Dincolo e sarbatoarea si odihna, dupa cum spune atat de sugestiv un poet crestin: „Chiar daca arunci samanta ta / Scaldata-n lacrimi si sudoare, / Trudit semanator nu sta: / Destul e maine sarbatoare!” (Traian Dorz).
Pentru ca vointa noastra sa fie mereu in actiune, spre a transforma decizia in fapte, mintea trebuie sa fie mereu la datorie facand ca gandul lui Hristos sa prinda necontenit viata in tot ceea ce facem: „Tu insa fii treaz la toate, indura raul, fa lucru de evanghelist, indeplinind desavarsit slujirea ta. (II Timotei 4, 5). Si mai departe, indemnul apostolic ramane norma de viata pentru noi: „Dorim ca fiecare din voi sa arate aceeasi sarguinta spre adeverirea nadejdii pana la sfarsit, ca sa nu va leneviti, ci sa fiti urmatori celor ce mostenesc fagaduintele prin credinta si prin indelunga-rabdare” (Evrei 6, 11.12).
2. Depasirea leneviei duhovnicesti poate fi impulsionata de duhul smereniei. Cultivand smerenia ne dam seama ca ceea ce am realizat pe plan duhovnicesc este prea putin fata de ceea ce se cuvine sa faptuim, pentru a ajunge la implinirea nadejdii vesnice. Pe de alta parte, prin smerenie ne constientizam asupra neputintelor noastre spirituale, si neintrerupt mentinandu-ne in comuniunea harului divin, vom castiga acel dinamism sufletesc ce ne va intari vointa spre activitate sustinuta, avand ca tinta desavarsirea morala.
3. Cat priveste terapia lenei raportata la munca sau la activitatea prin care acumulam bunurile materiale si spirituale necesare vietii de aici si de acum, va trebui in primul rand sa constientizam faptul ca munca este un lucru sfant. Este randuita de Dumnezeu. Este o porunca divina data omului inaintea caderii in pacat, ca singurul mijloc de castigare a existentei si de stapanire a pamantului, prin ea devenind .impreuna lucratori cu Dumnezeu. (I Corinteni 3, 9) la desavarsirea creatiei. Apoi, dupa caderea in pacat nu munca a fost blestemata, ci firea inconjuratoare, ce face obstructie activitatii umane, incat activitatea omului este impreunata cu sudorile ostenelii. Munca a ramas „cea mai de pret comoara pentru om” (Pilde 12, 27).
Adevarata bucurie a vietii o simt numai cei ce aduna si folosesc bunurile vietii prin munca lor cinstita, aflata sub binecuvantarea lui Dumnezeu. Odihna este placuta si reconfortanta numai in urma ostenelilor depuse. Lenevia nu aduce nici un fel de multumire, fiindca ea face sa lancezeasca puterile trupului si energia sufletului. Ea creeaza firii omenesti o conditie statica, care ii este improprie, pentru ca o tine in moleseala si in lentoare. Propriu firii omenesti este dinamismul, care angajeaza persoana umana in actiuni sociale spre implinirea ei axiologica.
4. Am vazut ca lenea poate avea si o cauza involuntara. Aceasta rezida in formele de abulie determinate de diversele simptome psihastenice sau neurastenice. Adeseori emotiile endothime scapa si ele de sub puterea vointei, iar stapanirea de sine in savarsirea actiunilor dorite si deliberate scade si se paralizeaza si ea. Dar totusi nu moare. Ea poate fi salvata prin puterea judecatilor de valoare. Emotiile sunt asemenea baloanelor. Ele intuneca la un moment dat campul de actiune al constiintei, prin lipsa de putere a vointei de a transforma decizia in fapta. Insa la stimulul gandirii lucide si constante „baloanele” se sparg ca impunse cu acul, si atmosfera se degajeaza in favoarea vointei. Natural ca vointa astenica poate fi ajutata si prin medicatie adecvata. Inmpreuna cu aceasta, educatia vointei prin ratiune si luciditatea constiintei, ii vor reda dinamismul necesar angajarii ei intr-o activitate eficienta.
5. In ceea ce priveste greseala ereticilor in a considera lenea o virtute, iar munca o crima, a fost condamnata cu hotarare de Biserica, dar si de buna cuviinta. Spiritualitatea crestina si-a consolidat puterea de actiune tocmai prin imbinarea armonica a muncii cu rugaciunea. Munca angajeaza vointa spre actiune. De aceea ergoterapia a fost si va ramane una din incercarile cele mai uzuale si izbutite in psihiatrie pentru a scoate constiinta din zonele ei intunecate, orientand-o spre zarile de lumina ale unei activitati rationale valorificata prin puterea vointei.
Munca fizica si intelectuala este o mare proba de sanatate de normalitate a naturii umane. Cel ce nu o adopta prezinta o defectiune de personalitate. Dinamismul creator este specific persoanei morale. Sta inscris in onticul ei cel mai adanc. Prin el persoana devine creatoare de valori. Lipsa lui determina o atrofiere si chiar o paralizare a energiilor vitale ce isi cer dreptul de afirmare. Fara acest dinamism creator conditia persoanei umane va fi strangulata prin inchistarea predispozitiilor ei native, ce se doresc mereu exersate spre implinirea menirii lor. Pentru acest motiv, obnubilarea orizontului de activizare a potentialitatilor umane intra in sfera obsesiilor maladive. Iesirea la lumina este tocmai activizarea acestora. Daca abulia refuza sa transforme intentionalitatea in act, ergoterapia impune angajamentul de actiune al vointei. O chiar forteaza la inceput, asemenea unui automobil, oarecum defect, care pentru a-si lua avant, trebuie impins la inceput prin forta.
Si astfel ergoterapia antreneaza vointa intr-o directie afirmativa, in masura sa depaseasca sfera obsesiva care o imobilizeaza ca intr-o mlastina noroioasa. Deviza autentic crestina rezida in armonizarea muncii cu rugaciunea in cadrul aceleiasi activitati. Munca inceputa si sfarsita cu rugaciunea poarta in sine amprenta binecuvantarii lui Dumnezeu. Ea reprezinta o activitate efectuata in numele Domnului si sprijinita de harul puterii Sale. El ne-a si avertizat de altfel ca „fara de El nu putem face nimic” (Ioan 15, 5) sau ca „cel ce aduna fara Mine risipeste” (Luca 11, 23). „Cat de sfanta va fi munca ce poarta in sine pecetea divina!” Cata daruire va dovedi acela care „lucreaza pentru oameni ca pentru Dumnezeu!”. (Coloseni 3, 23) „Ce bucurie va avea cel ce culege roadele muncii sale cu binecuvantarea cereasca!” Ce „vrednic va fi lucratorul de plata sa!”. (Luca 10, 7).
6. Transformata in munca, lenea va depasi parazitismul de alta data, precum si furtul si inselaciunea ca mijloace de agonisire a bunurilor necesare existentei, stralucind prin generozitate in opere filantropice, dupa indemnul apostolic: „Cel ce fura sa nu mai fure, ci mai degraba sa se osteneasca lucrand binele cu mainile sale, ca sa aiba sa dea celui ce are nevoie” (Efeseni 4, 28).
