„Nu este contrazicere în dumnezeieştile Scripturi“
Cercetarea modernă asupra Sfintei Scripturi a adus câteva precizări importante şi nenumărate momente controversate. Deseori, Biblia a fost privită drept un simplu izvor istoric, câteodată de importanţă secundară, iar unele persoane au fost chiar mai drastice, considerând că nu merită utilizată nici măcar pentru o cercetare ştiinţifică. Una dintre cele mai controversate păreri moderne constă în privirea Sfintei Scripturi drept o lucrare eronată, în care diverşii autori se contrazic reciproc flagrant. În cadrul materialului actual vom prezenta opinia Sfântului Petru Damaschin asupra acestui aspect.„Ceea ce ştim sigur despre autorul acestei scrieri, din mărturisirea scrierii însăşi, este că se numea Petru Damaschin şi că era monah, foarte probabil isihast, ce vieţuia retras cu un alt monah sau doi, dat fiind că recomandă liniştea cu unul sau doi ca pe cea mai bună cale de mântuire pentru monah” (Filocalia, vol. V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p.15). Părintele Stăniloae afirmă că Nicodim Aghioritul s-a înşelat atunci când l-a identificat pe Sfântul Petru Damaschin cu un episcop din secolul al VIII-lea, martirizat de arabi. Este clar că a trăit mult mai târziu, în secolele XI-XII, notând propria scriere în jurul anului 1097. Părintele Stăniloae consideră că ne aflăm în faţa unei minunate sinteze isihaste, cu toate că Sfântul Petru Damaschin nu a fost influenţat deloc de unul dintre cei mai faimoşi isihaşti ai perioadei respective, şi anume Sfântul Simeon Noul Teolog. Totuşi, acest fapt nu îl împiedică pe părintele Stăniloae să afirme cu entuziasm: „Într-adevăr, ceea ce distinge scrierea aceasta de toate scrierile duhovniceşti anterioare ei este încercarea de a înfăţişa diferitele virtuţi şi experienţe duhovniceşti, descrise de cei vechi, nu izolate una de alta, ci în curentul viu al vieţii omului, care urcă tot mai mult spre desăvârşire. Indicau şi cei vechi o ordine a virtuţilor, afirmau şi ei că viaţa activă trebuie să premeargă celei contemplative, dar nu le legau concret între ele, nu descriau cum arată în realitatea vieţii sufleteşti a omului creşterea aceasta de la o virtute la alta, modul cum răsare şi cum creşte cunoştinţa în om, datorită practicării virtuţilor; sau o făceau aceasta în fugă şi parţial, nu stăruitor şi pe tot parcursul vieţii duhovniceşti” (p.18). Privind această analiză a părintelui Stăniloae, prima întrebare care apare este dacă Sfântul Petru Damaschin a fost doar un compilator priceput al Părinţilor anteriori sau dacă a contribuit şi el cu ceva. Răspunsul ni-l oferă tot părintele Stăniloae. „Fără îndoială, cuviosul Petru Damaschin nu este lipsit cu totul de originalitate nici în privinţa fondului pe care se străduieşte să îl închege într-o sinteză. În virtuţile şi cunoştinţele duhovniceşti definite în secolele anterioare, el descoperă înţelesuri şi aspecte noi, uneori foarte interesante. El supune unei subtile anatomii nu numai patimile, cum zice Nicodim Aghioritul, ci şi virtuţile şi treptele de cunoaştere” (p.19). Ne aflăm, prin urmare, în faţa unui părinte cu adevărat deosebit: sintetizator şi comentator eficient al moştenirii patristice anterioare. Desigur, contribuţia proprie nu este la fel de bogată, precum este, spre exemplu, la Sfântul Simeon Noul Teolog, cu care a fost, fie şi pentru câţiva ani, contemporan. În schimb, Sfântul Petru Damaschin oferă o operă mult mai eficientă din punct de vedere al organizării temelor duhovniceşti, iar răspunsurile sale par a fi fost mult mai apreciate în cursul timpului decât scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog, fără a avea, însă, originalitatea acestuia.
Luminarea oferă buna interpretare
„Astfel, cel ce a fost luminat puţin, luând aminte la toată citirea şi psalmodierea, află în ea vedere şi cunoaştere de Dumnezeu, şi fiecare parte a Scripturii o găseşte mărturisită de altă parte. Dar cel cu mintea încă neluminată socoteşte că dumnezeieştile Scripturi se contrazic. Însă contrazicere nu se află în dumnezeieştile Scripturi, să nu fie, pentru că unele dintre ele au mărturie de la alte Scripturi, iar altele au ca pricină vremea sau persoana. Şi de aceea tot cuvântul Scripturii este fără de prihană. Iar dacă ceva ni se pare altfel, aceasta se datorează neştiinţei noastre, şi nu trebuie ca cineva să ocărască Scripturile, ci să le păzească cu toată puterea, precum sunt şi nu precum vrea el, cum făceau elinii şi iudeii. Aceştia nu primeau să zică: „Nu ştiu ce este”, ci din părerea şi din mulţumirea de ei înşişi ocărau Scripturile şi firea lucrurilor, şi le înţelegeau după socotinţa lor, şi nu după voia lui Dumnezeu. De aceea s-au rătăcit şi s-au abătut la toată răutatea” (pp.102-103). Atunci când ne sfinţim cugetul reuşim să dobândim şi interpretarea corectă a Sfintelor Scripturi. Egoismului şi îngâmfării propriei ştiinţe, care transformă Scriptura într-un obiect al propriei argumentaţii, creştinul îi opune smerenia înţelesului duhovnicesc. Un om duhovnicesc nu va crede niciodată că interpretarea unui verset este ceva la care a ajuns prin forţe proprii, ci doar că a dobândit un dar de la Dumnezeu. Altminteri, ştiinţa îngâmfă întotdeauna şi aşa ajungem să credem că există contraziceri între textele scripturistice. Nu Sfânta Scriptură conţine erori, ci modul în care noi dorim să o interpretăm: ca pe o carte oarecare, asupra căreia putem aplica mijloacele noastre limitate de cercetare. De altfel, omul duhovnicesc cunoaşte un progres al interpretării, o adâncime tot mai susţinută de pătrundere a textelor duhovniceşti, lucru care nu se poate spune despre mulţi cercetători moderni, care îşi dovedesc neputinţa de a merge dincolo de cuvinte şi date foarte des. „Căci tot cel ce caută scopul Scripturii nu se va înţepeni vreodată în gândul său, fie bun, fie rău, ci, cum au zis marele Vasile şi Gură de Aur, are Sfânta Scriptură ca dascăl, şi nu învăţăturile lumii, încât orice ar arunca Dumnezeu în inima curată primeşte fără să se îndoiască, dacă află pentru aceea şi mărturie din dumnezeieştile Scripturi, cum zice marele Antonie” (p.103).
Interpretarea corectă este un dar
„Căci înţelesurile ce vin de la sine, fără cercetare, în mintea celor care se liniştesc după Dumnezeu sunt vrednice de primit, zice Sfântul Isaac. Iar a le cerceta şi descoase cineva pe acestea este voie proprie şi ştiinţă trupească, mai ales dacă forţează Scriptura ca un hoţ spre alegorie, zice Gură de Aur, şi nu intră pe uşa smeritei cugetări, ci se suie prin altă parte. Fiindcă nu este pe pământ un nebun mai mare decât acela care sileşte înţelesul Scripturii sau îl defaimă pentru a-şi întemeia cunoştinţa, mai bine zis necunoştinţa sa. Căci ce ştiinţă este aceasta ca cineva să facă din înţelesul Scripturii ceea ce vrea el şi să îndrăznească să schimbe cuvintele? Acela este om de ştiinţă, care lasă cuvintele neschimbate şi descoperă, prin înţelepciunea Duhului, tainele cele ascunse, mărturisite de dumnezeieştile Scripturi” (p.103). Ceea ce încă nu au înţeles mulţi teologi pricepuţi, fie ei ortodocşi, romano-catolici sau protestanţi, este faptul că înţelesurile Scripturii nu se descoperă celui mai avansat cercetător, ci doar inimilor smerite. Nu avem nevoie de cunoştinţe de greacă sau ebraică pentru a ţine poruncile Domnului sau pentru a înţelege Iconomia Sa care străbate ca un fir roşu întreaga Scriptură. Avem nevoie să ne ferim de interpretările nerealiste, care ne susţin propriile păreri. Avem nevoie de mai multe fapte milostive şi mai puţină ştiinţă. Cea mai importantă ştiinţă a Sfintei Scripturi este respectarea a ceea ce este scris în ea. Persoana care nu posedă acest dar, al transformării credinţei în fapte, va transforma şi Sfânta Scriptură într-un puzzle frumos de versete care se contrazic reciproc tocmai pentru a-şi scuza mândria, lenea şi încăpăţânarea.
Concluzii
Sfântul Petru Damaschin reprezintă un sintetizator eficient al învăţăturilor patristice. Oferind o intepretare bogată şi noi înţelesuri ale textelor vechi, el se prezintă mai mult drept un comentator cinstit al moştenirii patristice, şi nu drept un înnoitor. În textul prezentat, Sfântul Petru Damaschin oferă câteva argumente esenţiale privind greşeala considerării Sfintei Scripturi drept o operă contradictorie. În opinia sa, versetele care par contrarii aduc înţelesuri care se susţin reciproc. În altă ordine de idei, el consideră că principala problemă este cea a modului de interpretare, şi nu a textului în sine. Doar inimilor smerite li se dăruieşte înţelesul corect al Scripturii, iar minţilor saturate de propria inteligenţă li se acordă doar deşertul spiritual al iluziilor ştiinţifice.
