Caracterele generale şi compunerea evangheliilor
Evangheliile, care se află chiar în miezul Bibliei, sunt cele mai preţioase scrieri din lume, mai importante decât toate celelalte părţi ale Scripturii şi decât toate cărţile din lumea întreagă. Asta deoarece ele ne descriu pe Cel prevestit de tot Vechiul Testament, propovăduit şi prezentat de întreg Noul Testament, pe Cel care a schimbat cursul istoriei şi viaţa a milioane de persoane: pe Isus Cristos. A-L cunoaşte înseamnă a primi viaţa veşnică, după însăşi cuvintele Sale: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimes Tu” (Ioan 17:3). Să studiem evangheliile cu respect, cu o inimă deschisă şi cu dorinţa de a întâlni Persoana admirabilă care este centrul lor, şi care a spus: „Veniţi la Mine… şi învăţaţi de la Mine” (Matei 11:28-29).
Înainte de a studia viaţa şi învăţăturile lui Isus, să aruncăm o privire peste ansamblul celor patru evanghelii şi peste caracteristicile lor principale.
EVANGHELIE înseamnă „Veste Bună”, vestea cea bună a lui Isus. Faptele şi Persoana lui Isus alcătuiesc Evanghelia. Deci, Evanghelia nu este în primul rând o scriere, ci viaţa şi mesajul unei Persoane. De-abia pe parcurs şi-a extins acest termen semnificaţia cuprinzând cele patru povestiri canonice care, din originea Bisericii, au fost primite de ea drept singurele lucrări cu autoritate.
Există deci o singură Evanghelie, în sensul cel dintâi al cuvântului; ea ne-a venit însă scrisă sub patru forme diferite. Una din caracteristicile cele mai izbitoare ale acestor texte este locul dominant pe care îl deţine povestirea răstignirii şi învierii Mântuitorului. Moartea lui Isus Cristos, urmată de învierea Sa, este tema Evangheliei, şi prin urmare şi tema propovăduirii creştine.
Se deosebesc două feluri principale de evanghelii:
1) cele trei evanghelii, după Matei, Marcu şi Luca;
2) Evanghelia după Ioan.
Primele trei evanghelii sunt numite evanghelii sinoptice (sau pe scurt: sinopticele, din cuvântul grecesc „syn” şi „opsis” care înseamnă „a vedea împreună”) pentru că ele descriu viaţa lui Cristos din puncte de vedere foarte asemănătoare. Întrebările pe care le provoacă compararea acestor trei evanghelii între ele şi cea a izvoarelor lor comune sau particulare constituie aşa-numita „problemă sinoptică”. Noi nu putem să o studiem aici în detaliu; sunt cărţi care se dedică acestui studiu.
A patra evanghelie, Evanghelia după Ioan, diferă în mod frapant de celelalte trei. Ea expune mai ales lucrarea lui Isus în Iudea, pe când sinopticele descriu îndeosebi pe cea din Galilea. Afară de patimile Domnului, învierea, înmulţirea pâinilor şi de umblarea pe mare a lui Isus, Ioan mai aduce şi povestiri şi cuvântări pe care primele trei evanghelii nu le pomenesc. Aceste trei evanghelii îl prezintă pe Cristos în viaţa activă, ocupat cu alţii. Evanghelia după Ioan exprimă o altă atmosferă, mai intimă; stilul ei este diferit; ea redă cuvântări lungi ale lui Isus, unde El vorbeşte despre relaţiile Sale cu Dumnezeu.
CELE PATRU ASPECTE ALE EVANGHELIEI
Faptul că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui nemărginită, ne-a dat Evanghelia sub patru forme diferite, reprezintă o foarte mare bogăţie. Sunt patru portrete ale lui Cristos care contribuie, fiecare în parte, la o mare frescă comună.
Nici una dintre ele însă, luată singură, nu este o biografie în sensul modern al acestui termen. Mai multe întâmplări sunt omise, însuşi evanghelistul Ioan, al cărui text completează cele trei evanghelii precedente, ne spune că multe semne nu sunt relatate în cartea lui şi că nici chiar în lumea întreagă n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi putut scrie despre semnele Domnului (Ioan 20:30; 21:25).
Sunt necesare două imagini foarte asemănătoare, luate însă din unghiuri diferite, pentru a da într-un stereoscop o impresie de adâncime; tot aşa este cu diferitele portrete ale lui Cristos, dacă le privim în ansamblu: ele creează o impresie de relief, de viaţă puternică şi de mişcare (redată mai ales de evanghelistul Marcu), tot tabloul fiind învăluit în atmosfera spirituală lăuntrică a celei de a patra evanghelii.
„În aceste patru mari portrete care se completează în mod reciproc, găsim însăşi Persoana lui Isus Cristos”.
Simboluri antice
Din primele veacuri, mai mulţi creştini au căutat o cauză a faptului că evangheliile există în număr de patru. S-a imaginat o relaţie între cele patru evanghelii şi cele patru puncte cardinale, sau cele patru vânturi ale pământului. Alţii au comparat evangheliile cu râul care ieşea din Eden şi uda grădina, râu care se împărţea apoi în patru braţe (Geneza 2:10). S-a mai căutat o corespondenţă între evanghelii şi cele patru făpturi vii din Ezechiel sau din Apocalipsa (Ezechiel 1:5; Apocalipsa 4:6-7).
Fără a reţine aceste presupuneri cam fanteziste, putem observa că fiecare din evanghelii a fost scrisă cu un scop diferit. Condus de o intenţie morală şi spirituală precisă, autorul scoate în evidenţă anumite fapte, cu dorinţa de a atinge o categorie specială de cititori.
Scopul şi caracteristicile fiecărei evanghelii s-au definit în deosebi astfel:
MATEI: prezintă pe Isus ca împărat. Este evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Caracterul acestei evanghelii este profetic şi mesianic sub simbolul leului (Apocalipsa 4:7). Cuvântul cheie este „împlinit”.
MARCU: arată pe Isus „Cel ce slujeşte” în mod activ şi puternic sub simbolul taurului. Cuvântul cheie este „îndată”.
LUCA: prezintă pe Isus ca pe Omul ideal. Caracterul acestei evanghelii este istoric şi uman, sub simbolul omului. Cuvântul cheie este „milă”.
IOAN: prezintă pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, jertfa adusă pentru păcat. Caracterul acestei evanghelii este spiritual şi veşnic. Simbolul ei este vulturul. Cuvântul cheie este „credeţi”.
Cititorul atent nu se va mulţumi cu aceste generalizări, căci etichetele prea simplificate pot fi artificiale şi arbitrare. Să ne uităm mai degrabă la fiecare evanghelie propriu-zisă. Vom găsi anumite trăsături evidente care ne sugerează singure punctul de vedere şi intenţia autorului.
Scopul lui Matei
Matei pledează o cauză. El prezintă viaţa istorică a lui Cristos în aşa fel încât să elimine prejudecăţile iudeilor şi să le înlesnească credinţa. Matei demonstrează că Isus este Mesia cel prevestit şi aşteptat, că El împlineşte proorociile din Vechiul Testament. El foloseşte fiecare prilej favorabil ca să arate cum o prevestire sau alta îşi găseşte împlinirea în Cristos. Această evanghelie a fost scrisă, fără îndoială, pentru nişte cititori evrei care aşteptau venirea împărăţiei mesianice. În numeroase pasaje se asociază mesajul Evangheliei cu „Împărăţia lui Dumnezeu”.
Scopul lui Marcu
La Marcu se observă un punct de vedere cu totul diferit. Aici se vede că ne aflăm în faţa unei scrieri care se adresează „neamurilor”, adică ne-evreilor, şi mai ales cititorilor romani. Găsim explicate obiceiurile şi convingerile evreieşti în (7:1-5; 12:18; 14:12; 15:42). Cuvintele şi numele din limba aramaică sunt traduse în 3:17; 5:41; 7:34; 10:46. Anumite cuvinte latineşti se strecoară în povestire (6:27; 12:42; 15:16). Aluziile la Legea lui Moise şi referinţele la Vechiul Testament sunt mai rare. Activitatea „cam năvalnică” a acestei evanghelii este în mod precis ceea ce convenea cititorilor din ginta romană care, prin spiritul ei de cucerire, îşi întinsese stăpânirea şi realizările ei practice peste toată lumea mediteraneană, în Europa, Africa şi Orientul apropiat.
Scopul lui Luca
Luca, de asemenea, prezintă o formă de gândire ne-evreiască. Evanghelia este dedicată unui creştin cu numele Teofil (1:3), un om dintre „neamuri” şi pare scrisă pentru „neamuri”. În timp ce Matei merge cu cartea neamului lui Isus până la Avraam, tatăl poporului evreu, Luca indică originea Sa de la Adam, tatăl neamului omenesc. Ca şi Marcu, Luca traduce pe greceşte termenii, în mod special ebraici, al căror sens ar fi scăpat cititorilor săi. El situează evenimentele după perioadele de mandat ale guvernatorilor romani (2:1-2; 3:1-2), în paralel cu datele evreieşti.
Luca a scris şi o prefaţă în care indică două scopuri: în primul rând, intenţia de a reda o istorie cronologică a vieţii lui Cristos; în al doilea rând, intenţia de a oferi lui Teofil şi lumii greceşti un document exact, bazat pe izvoare demne de încredere, aşa încât fiecare să poată recunoaşte autenticitatea învăţăturilor deja primite (1:1-4).
Scopul lui Ioan
Ioan nu lasă nici o îndoială despre scopului său. Cartea lui începe cu cuvintele uimitoare şi adânci ale „prologului” (1:1-18), apoi el îşi desfăşoară planul său desăvârşit, spre a ajunge la următoarea concluzie: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui” (20:30-31).
Acelaşi scop îl urmăresc primele trei evanghelii, însă el apare în mod deosebit în a patra. Ioan doreşte să prezinte divinitatea lui Cristos şi să aducă pe cititorii săi la credinţa în Isus. Evanghelia lui Ioan pune în evidenţă realităţile eterne şi spirituale cuprinse în Cristos. El se adresează în acelaşi timp Bisericii, spre a conduce pe creştini la o credinţă mai adâncă, şi oamenilor din toată lumea care iubesc şi caută pe Dumnezeul cel adevărat şi viaţa veşnică.
În rezumat, Evanghelia, sub cele patru forme ale sale, se adresează:
1) mai întâi iudeilor, ca adepţi ai religiei care prevesteşte Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ;
2) apoi celor ne-evrei, adică „neamurilor”, pe de-o parte romanilor care reprezintă autoritatea şi puterea activă, şi pe de altă parte grecilor, prietenii gândirii şi ai înţelepciunii umane;
3) în sfârşit, credincioşilor de orice rasă ca să le adâncească viziunea spirituală despre Cristos.
CUM AU FOST SCRISE EVANGHELIILE?
Propovăduirea orală precedând redactarea
Datele exacte şi împrejurările detaliate ale redactării celor patru evanghelii nu ne sunt cunoscute. Primele trei evanghelii trebuie să fi fost scrise înainte de anul 70, data distrugerii Ierusalimului, iar Evanghelia după Ioan cam în jurul anului 95.
Anumite fapte sunt însă clare. Înainte de a fi scriitori, cei patru evanghelişti au fost nişte propovăduitori. Compunerea evangheliilor nu a fost cauza, ci rezultatul predicării lor. Ultima poruncă a Stăpânului nu era oare „Propovăduiţi Evanghelia!”? Marcu ne informează că ucenicii s-au dus şi au propovăduit pretutindeni, iar „Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele, care-l însoţeau” (Marcu 16:20).
Un amănunt foarte important este subliniat în textul din Faptele apostolilor 1:21-22. Apostolii au insistat asupra necesităţii de a numi, ca urmaş al lui Iuda, pe unul din cei care fuseseră cu Domnul „cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua în care S-a înălţat El de la noi”. Din aceasta reiese că predicarea celor dintâi apostoli trebuia să fie bizuită pe mărturia oculară a lucrării lui Isus, de la începutul ei.
Aceasta scoate în relief autoritatea unică pe care o are pentru noi rezumatul acestei propovăduiri, aşa cum îl găsim în evanghelii şi în tot Noul Testament, scris de către ucenici ai lui Isus sau de contemporani în contact cu cercul lor. Când o tradiţie, având originea în secolele următoare, se află în contradicţie cu mărturia apostolilor sau a asociaţilor lor, este autoritar cuvântul martorilor contemporani cu Isus, nu tradiţia. Pentru a nu ne abate, este foarte important să revenim neîncetat la origine.
Care era conţinutul predicării acestor martori oculari? Nu ne este greu să ne dăm seama de aceasta. La început, apostolii au mărturisit despre înviere (Faptele apostolilor 1:21-22; 4:33). Faptele apostolilor 11:20 ne mai spune că creştinii împrăştiaţi „au propovăduit Evanghelia Domnului Isus”. Alte pasaje din Faptele apostolilor 10:34-43 şi 13:16-41 şi din epistolele apostolului Pavel (ex. 1 Corinteni 15:3-8) redau în mod concis unele din aceste predici. Mesajul este centrat puternic pe cruce şi înviere, pomenind în acelaşi timp şi lucrarea publică a Domnului nostru. Analizând îndeosebi pasajul din Faptele apostolilor 10:34-43, se poate regăsi un fel de schemă a unei evanghelii ca a lui Marcu, Matei sau Luca; aceşti autori ar fi putut să-l ia drept plan pentru scrierile lor. Predica lui Pavel din Faptele apostolilor 13 este asemănătoare cu textele citate mai sus.
În general se distinge în predicarea apostolilor povestirea faptelor privitoare la Isus (în greceşte „kerygma”) pe de-o parte, şi învăţătura Lui (în greceşte „didache”), pe de altă parte. Se crede că „kerygma”, partea narativă a evangheliilor, era predată mai întâi, îndeosebi ascultătorilor încă necredincioşi spre a-i aduce la credinţă, pe când cuvintele sau discursurile lui Isus, „didache”, probabil că se repetau celor care primiseră deja Vestea Bună şi cunoşteau istoria Domnului.
Metoda catihetică evreiască a fost cu siguranţă aplicată de la început şi de către creştini: învăţătorul rostea povestirea, iar elevul i-o repeta până şi-o însuşea perfect. Fiind repetate de multe ori, întâmplările referitoare la viaţa lui Cristos, sau cuvintele Lui, s-au stabilit astfel sub anumite forme verbale definite, aprobate de apostoli şi de martorii oculari. Elevii le învăţau pe dinafară. Anumite variante secundare sau amănunte complementare i s-au adăugat lesne, mai ales când învăţământul, primit în dialectul ebraic pe care-l vorbeau Isus şi ucenicii (aramaică), era redat în greceşte.
S-a încercat foarte devreme să se alcătuiască scrieri cu faptele sau cuvintele Domnului. Probabil anumite notiţe au fost scrise chiar din vremea lui Isus, de pildă de către Matei, singurul „funcţionar al guvernului” dintre ucenici, care ştia desigur să scrie şi în limba aramaică şi în cea greacă.
Luca (1:1) ne vorbeşte şi el de mai multe istorisiri scrise.
Sursele evangheliilor
Fără să intrăm în toate detaliile, vom menţiona cele mai importante surse ale evangheliilor, mai ales ale sinopticelor, cum le întrezărim din însuşi textul biblic, sau prin afirmaţiile conducătorilor Bisericii primare.
1) Mai întâi, singurul izvor esenţial îl constituie viaţa şi învăţătura Domnului nostru.
2) Apoi, predicarea orală a apostolilor şi amintirile lor personale. Se presupune, de obicei, că anumite părţi din această propovăduire a lor au alcătuit o mică expunere de sine stătătoare, fiind predate sau recitate fiecare în parte. Se deosebesc, de pildă: „kerygma şi didache” (istorisirea faptelor şi învăţăturii lui Isus); textele din Vechiul Testament care dovedesc că Isus este Mesia; anumite cântări (Luca 1 şi 2); cuvântările escatologice (privind evenimentele referitoare la sfârşitul vremurilor), anumite pilde, istorisirile controverselor cu Isus.
3) Felurite încercări scrise, consemnând anumite părţi din predicarea orală (Luca 1:1).
4) Textele lui Matei, aşa numite „LOGIA”.
5) Învăţătura lui Petru (pusă în scris de Marcu).
6) O sursă comună a lui Matei şi a lui Luca, dar neîntrebuinţată de Marcu. Unii critici au denumit această sursă ipotetică cu litera Q (de la „Quelle” = izvor, în limba germană). Alţii susţin că această sursă este inclusă în aşa zisele „Logia” ale lui Matei, sau adăugată după aceste „Logia”.
7) O sursă particulară a lui Matei.
8) O sursă particulară a lui Luca.
Compunerea evangheliilor
Nu se poate trata temeinic această problemă în lucrarea de faţă. Ne vom mulţumi să rezumăm ceea ce pare mai plauzibil privind compunerea evangheliilor.
MATEI, după mai multe vechi mărturii patristice (ale bătrânilor din Biserica primitivă), a scris el cel dintâi, nişte „Cuvinte ale lui Isus”, în limba arameică. Acestei culegeri i s-a pus numele „Logia” (discursuri în greceşte). Poate că apostolul a scris notiţe chiar de la început, din timpul vieţii lui Isus. Aceste „Logia” au fost, după toate aparenţele, însoţite de povestiri din viaţa lui Isus, chiar de la început. Mai târziu, se pare că însuşi Matei sau vreun însoţitor apropiat care-l ajuta, a redactat din nou, direct în limba greacă, un text adaptat evreilor după împrăştierea lor („Diaspora”). Numai acest text grec a ajuns până la noi.
Se discerne uşor o bază alcătuită din cuvântări ale lui Isus în Evanghelia după Matei. Aceste ansambluri sunt adunate în cinci mari secţiuni, care se termină fiecare cu expresia: „După aceste cuvinte…” (Vezi Matei 7:28; 11:1; 13:53; 19:1; 26:1). Acest aranjament grupează cuvintele Domnului nostru pe subiecte, mai degrabă decât în funcţie de împrejurările în care au fost rostite, ceea ce întemeiază presupunerea că Isus a trebuit să-Şi repete, El Însuşi, învăţătura în numeroase ocazii.
Se pare că Evanghelia după Matei a fost scrisă în limba greacă înainte de anul 70, ca şi celelalte două sinoptice, deoarece distrugerea Ierusalimului apare ca fiind încă viitoare. Se poate sugera o dată între 50 şi 65. Primii părinţi ai Bisericii l-au privit întotdeauna pe Matei ca pe cel dintâi scriitor al unei evanghelii, dar astăzi, în general, se crede mai degrabă că Marcu a fost înaintea lui. Matei a rămas însă pe bună dreptate în cap de listă, fie pentru că reprezintă cu adevărat o ediţie greacă bazată pe documentul zis „Logia”, acesta fiind anterior lui Marcu, fie din cauza relaţiei sale cu Vechiul Testament. Evanghelia după Matei este continuarea marilor teme din Scriptura evreilor: Mesia, Israel, Legea, Împărăţia lui Dumnezeu, proorociile.
Evanghelia după MARCU s-ar putea numi şi Evanghelia după apostolul Petru. Probabil că, după tradiţie, ea a fost prima evanghelie scrisă în limba greacă, la cererea credincioşilor romani, între anii 50 şi 55.
Marcu redă, după mărturiile cele mai vechi, cuvântările lui Petru. Papias, un creştin care a trăit cam între anii 70 şi 130, şi care se pare că l-a cunoscut pe apostolul Ioan, spune că Marcu, „interpretul lui Petru, a scris cu exactitate tot ce zicea Petru, şi anume cuvintele şi faptele lui Isus. Marcu a avut grijă, înainte de toate, să nu omită nimic din ce auzise şi să nu includă nici o informaţie falsă” (citat de către istoricul Eusebiu, 260-340 d.Cr.). Eusebiu mai relatează mărturii că Petru, din exces de modestie, n-a redactat cu însăşi mâna lui o evanghelie, ci Marcu, colaboratorul său foarte apropiat, a scris amintirile apostolului despre Isus: „Deci Marcu a scris aceste lucruri, dar de fapt Petru este cel care mărturiseşte, căci toate câte se găsesc în textul lui Marcu sunt doar amintirile şi cuvântările lui Petru”.
Menţionăm aici că ultimele douăsprezece versete ale lui Marcu (16:9-20) lipsesc din mai multe importante vechi manuscrise. Acest fapt ar putea însemna că Evanghelia primară se oprea la versetul 8, sau că sfârşitul ei s-ar fi pierdut. O foarte veche mărturie lasă să se înţeleagă că finalul actual ar fi fost adăugat de către un colaborator apropiat al apostolului Ioan, numit Aristion. Deci aceste ultime versete îşi păstrează astfel toată autoritatea lor apostolică.
Evanghelia după LUCA a fost scrisă de către acelaşi autor care a scris şi Faptele apostolilor; aceasta reiese uşor când se compară prefaţa din Luca 1:1-4 şi cea din Faptele apostolilor 1:1. Părţile din Faptele apostolilor unde se întrebuinţează pronumele „noi” indică (de la capitolul 16 încolo), că autorul a fost un însoţitor al lui Pavel. În afară de aceasta, mai reiese şi faptul că autorul cunoştea terminologia medicală, şi astfel s-a ajuns la concluzia că nu era altul decât Luca, „doctorul cel prea iubit”, un fidel însoţitor în călătoriile misionare ale apostolului Pavel, menţionat de trei ori pe nume în Noul Testament (Coloseni 4:14; 2 Timotei 4:11; Filimon 24). Chiar din secolul al doilea ne-au ajuns numeroase mărturii antice, atestând că Luca este cu adevărat autorul celei de-a treia evanghelii.
Data acestei evanghelii este determinată de către cea a Faptelor apostolilor, căci evanghelia a fost scrisă mai întâi. Se pare că a fost redactată între anii 58 şi 60 la Cezarea, în timp ce Pavel era întemniţat acolo. Tot în acest oraş locuia evanghelistul Filip, de la care Luca a cules cu siguranţă informaţii utile (Faptele apostolilor 21:8).
Evanghelia după IOAN nu-şi denumeşte nici ea autorul, de fapt nici celelalte trei nu poartă nici o semnătură. Criticii au discutat foarte mult în această privinţă. Existenţa celei de-a patra evanghelii însă este atestată de cele mai vechi mărturii. Scrisorile lui Ignat, episcopul din Antiohia (martirizat în 115 d.Cr.), adresate Bisericilor din Asia Mică, sunt saturate de influenţa acestei evanghelii şi a gândirii ioanice. Chiar de la începutul secolului al doilea, secta gnostică se foloseşte şi ea de această evanghelie.
Clement din Alexandria (150-215) scrie că apostolul Ioan, văzând că ceea ce privea lucrarea istorică a lui Isus fusese suficient istorisită, „îmbărbătat de prietenii săi şi insuflat de Duhul Sfânt, a scris o evanghelie spirituală”. Istoricul Eusebiu relatează tradiţia conform căreia Ioan şi-a redactat evanghelia pentru a completa sinopticele, mai cu seamă în ce priveşte începutul lucrării lui Isus, pe care celelalte trei evanghelii nu-l prea descriu.
Tradiţia spune că Ioan şi-a scris evanghelia la o vârstă înaintată pentru a răspunde cererilor stăruitoare ale credincioşilor care trăiau în jurul lui în Efes; probabil că el a dictat-o unui secretar. La sfârşitul evangheliei (Ioan 21:24) găsim un fel de certificat de autenticitate dat de un grup de creştini, cu siguranţă cei care au avut misiunea să răspândească documentul. Respingerea zvonului greşit, cum că Ioan nu va muri, poate fi luată ca indiciu despre vârsta lui înaintată (vezi Ioan 21:23).
Ioan dă despre sine, în evanghelia sa, indicaţii discrete, anonime, ca „ucenicul pe care-l iubea Isus”, sau „un alt ucenic” (1:37, 40; 18:15). Nici pe fratele său Iacov nu-l citează pe nume, pe când acesta ocupă un loc important în celelalte evanghelii. Pe alţi ucenici însă, Ioan îi numeşte cu grijă. Este clar că autorul celei de-a patra evanghelii se bucura de o intimitate deosebită cu Domnul şi făcea parte din cercul celor trei ucenici admişi la acest privilegiu. Petru se distingea totdeauna cu claritate de „ucenicul pe care-l iubea Isus”, iar Iacov fusese ucis (vezi Faptele apostolilor 12:2) multă vreme înainte ca să se fi scris a patra evanghelie. Bazându-ne numai pe textul biblic, ajungem la aceeaşi concluzie cu tradiţia: autorul se poate identifica fără îndoială cu persoana apostolului Ioan. Se presupune că Ioan şi-a redactat evanghelia după exilul lui la Patmos (vezi Apocalipsa 1:9), sub Domiţian (81-96), ceea ce i-ar pune data aproximativă în jurul anului 95 d.Cr.
CONCLUZIE
Locul unic pe care-l ocupă evangheliile în tradiţia Bisericii din primele secole este stabilit. Alte istorisiri au încercat să povestească viaţa lui Isus, dar evangheliile apocrife (= neautentice, suspecte, îndoielnice) şi târzii care au rezultat din aceste tentative abundă în născociri şi legende fantastice, aşa că nu pot fi luate în considerare. Măreţia, cumpătarea, veridicitatea şi autoritatea apostolică a celor patru evanghelii ale noastre reies cu atât mai strălucitor.
După anul 100, aceste patru expuneri „canonice” (primite de Biserică, autentice; din cuvântul „canon”, adică regulă, normă) trebuie să fi alcătuit o singură culegere şi, la sfârşitul secolului al doilea, erau bunul de obşte al tuturor bisericilor sub numele pe care-l poartă şi astăzi. Ele se aflau în capul listei scrierilor creştine în fiecare comunitate şi erau folosite şi de duşmanii şi de prietenii creştinismului. În epoca aceea, creştinii nu alcătuiau vreo mică sectă strânsă într-o localitate, ci se găseau împrăştiaţi în tot imperiul roman. Semnificaţia unanimităţii lor asupra evangheliilor este nespus de mare: autoritatea acestora, ca fiind dări de seamă autentic apostolice era indiscutabilă.
În sfârşit, în ciuda marilor diferenţe de caracter şi de profesiuni ale autorilor (funcţionar, pescar, medic) precum şi diversităţii centrelor importante unde ele au fost foarte probabil redactate (Ierusalim, Roma, Cezarea, Efes), ne izbeşte cu atât mai mult adânca lor unitate în a zugrăvi minunata Persoană a Salvatorului nostru.
Există deci o singură Evanghelie, în sensul cel dintâi al cuvântului; ea ne-a venit însă scrisă sub patru forme diferite. Una din caracteristicile cele mai izbitoare ale acestor texte este locul dominant pe care îl deţine povestirea răstignirii şi învierii Mântuitorului. Moartea lui Isus Cristos, urmată de învierea Sa, este tema Evangheliei, şi prin urmare şi tema propovăduirii creştine.
Se deosebesc două feluri principale de evanghelii:
1) cele trei evanghelii, după Matei, Marcu şi Luca;
2) Evanghelia după Ioan.
Primele trei evanghelii sunt numite evanghelii sinoptice (sau pe scurt: sinopticele, din cuvântul grecesc „syn” şi „opsis” care înseamnă „a vedea împreună”) pentru că ele descriu viaţa lui Cristos din puncte de vedere foarte asemănătoare. Întrebările pe care le provoacă compararea acestor trei evanghelii între ele şi cea a izvoarelor lor comune sau particulare constituie aşa-numita „problemă sinoptică”. Noi nu putem să o studiem aici în detaliu; sunt cărţi care se dedică acestui studiu.
A patra evanghelie, Evanghelia după Ioan, diferă în mod frapant de celelalte trei. Ea expune mai ales lucrarea lui Isus în Iudea, pe când sinopticele descriu îndeosebi pe cea din Galilea. Afară de patimile Domnului, învierea, înmulţirea pâinilor şi de umblarea pe mare a lui Isus, Ioan mai aduce şi povestiri şi cuvântări pe care primele trei evanghelii nu le pomenesc. Aceste trei evanghelii îl prezintă pe Cristos în viaţa activă, ocupat cu alţii. Evanghelia după Ioan exprimă o altă atmosferă, mai intimă; stilul ei este diferit; ea redă cuvântări lungi ale lui Isus, unde El vorbeşte despre relaţiile Sale cu Dumnezeu.
CELE PATRU ASPECTE ALE EVANGHELIEI
Faptul că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui nemărginită, ne-a dat Evanghelia sub patru forme diferite, reprezintă o foarte mare bogăţie. Sunt patru portrete ale lui Cristos care contribuie, fiecare în parte, la o mare frescă comună.
Nici una dintre ele însă, luată singură, nu este o biografie în sensul modern al acestui termen. Mai multe întâmplări sunt omise, însuşi evanghelistul Ioan, al cărui text completează cele trei evanghelii precedente, ne spune că multe semne nu sunt relatate în cartea lui şi că nici chiar în lumea întreagă n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi putut scrie despre semnele Domnului (Ioan 20:30; 21:25).
Sunt necesare două imagini foarte asemănătoare, luate însă din unghiuri diferite, pentru a da într-un stereoscop o impresie de adâncime; tot aşa este cu diferitele portrete ale lui Cristos, dacă le privim în ansamblu: ele creează o impresie de relief, de viaţă puternică şi de mişcare (redată mai ales de evanghelistul Marcu), tot tabloul fiind învăluit în atmosfera spirituală lăuntrică a celei de a patra evanghelii.
„În aceste patru mari portrete care se completează în mod reciproc, găsim însăşi Persoana lui Isus Cristos”.
Simboluri antice
Din primele veacuri, mai mulţi creştini au căutat o cauză a faptului că evangheliile există în număr de patru. S-a imaginat o relaţie între cele patru evanghelii şi cele patru puncte cardinale, sau cele patru vânturi ale pământului. Alţii au comparat evangheliile cu râul care ieşea din Eden şi uda grădina, râu care se împărţea apoi în patru braţe (Geneza 2:10). S-a mai căutat o corespondenţă între evanghelii şi cele patru făpturi vii din Ezechiel sau din Apocalipsa (Ezechiel 1:5; Apocalipsa 4:6-7).
Fără a reţine aceste presupuneri cam fanteziste, putem observa că fiecare din evanghelii a fost scrisă cu un scop diferit. Condus de o intenţie morală şi spirituală precisă, autorul scoate în evidenţă anumite fapte, cu dorinţa de a atinge o categorie specială de cititori.
Scopul şi caracteristicile fiecărei evanghelii s-au definit în deosebi astfel:
MATEI: prezintă pe Isus ca împărat. Este evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Caracterul acestei evanghelii este profetic şi mesianic sub simbolul leului (Apocalipsa 4:7). Cuvântul cheie este „împlinit”.
MARCU: arată pe Isus „Cel ce slujeşte” în mod activ şi puternic sub simbolul taurului. Cuvântul cheie este „îndată”.
LUCA: prezintă pe Isus ca pe Omul ideal. Caracterul acestei evanghelii este istoric şi uman, sub simbolul omului. Cuvântul cheie este „milă”.
IOAN: prezintă pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, jertfa adusă pentru păcat. Caracterul acestei evanghelii este spiritual şi veşnic. Simbolul ei este vulturul. Cuvântul cheie este „credeţi”.
Cititorul atent nu se va mulţumi cu aceste generalizări, căci etichetele prea simplificate pot fi artificiale şi arbitrare. Să ne uităm mai degrabă la fiecare evanghelie propriu-zisă. Vom găsi anumite trăsături evidente care ne sugerează singure punctul de vedere şi intenţia autorului.
Scopul lui Matei
Matei pledează o cauză. El prezintă viaţa istorică a lui Cristos în aşa fel încât să elimine prejudecăţile iudeilor şi să le înlesnească credinţa. Matei demonstrează că Isus este Mesia cel prevestit şi aşteptat, că El împlineşte proorociile din Vechiul Testament. El foloseşte fiecare prilej favorabil ca să arate cum o prevestire sau alta îşi găseşte împlinirea în Cristos. Această evanghelie a fost scrisă, fără îndoială, pentru nişte cititori evrei care aşteptau venirea împărăţiei mesianice. În numeroase pasaje se asociază mesajul Evangheliei cu „Împărăţia lui Dumnezeu”.
Scopul lui Marcu
La Marcu se observă un punct de vedere cu totul diferit. Aici se vede că ne aflăm în faţa unei scrieri care se adresează „neamurilor”, adică ne-evreilor, şi mai ales cititorilor romani. Găsim explicate obiceiurile şi convingerile evreieşti în (7:1-5; 12:18; 14:12; 15:42). Cuvintele şi numele din limba aramaică sunt traduse în 3:17; 5:41; 7:34; 10:46. Anumite cuvinte latineşti se strecoară în povestire (6:27; 12:42; 15:16). Aluziile la Legea lui Moise şi referinţele la Vechiul Testament sunt mai rare. Activitatea „cam năvalnică” a acestei evanghelii este în mod precis ceea ce convenea cititorilor din ginta romană care, prin spiritul ei de cucerire, îşi întinsese stăpânirea şi realizările ei practice peste toată lumea mediteraneană, în Europa, Africa şi Orientul apropiat.
Scopul lui Luca
Luca, de asemenea, prezintă o formă de gândire ne-evreiască. Evanghelia este dedicată unui creştin cu numele Teofil (1:3), un om dintre „neamuri” şi pare scrisă pentru „neamuri”. În timp ce Matei merge cu cartea neamului lui Isus până la Avraam, tatăl poporului evreu, Luca indică originea Sa de la Adam, tatăl neamului omenesc. Ca şi Marcu, Luca traduce pe greceşte termenii, în mod special ebraici, al căror sens ar fi scăpat cititorilor săi. El situează evenimentele după perioadele de mandat ale guvernatorilor romani (2:1-2; 3:1-2), în paralel cu datele evreieşti.
Luca a scris şi o prefaţă în care indică două scopuri: în primul rând, intenţia de a reda o istorie cronologică a vieţii lui Cristos; în al doilea rând, intenţia de a oferi lui Teofil şi lumii greceşti un document exact, bazat pe izvoare demne de încredere, aşa încât fiecare să poată recunoaşte autenticitatea învăţăturilor deja primite (1:1-4).
Scopul lui Ioan
Ioan nu lasă nici o îndoială despre scopului său. Cartea lui începe cu cuvintele uimitoare şi adânci ale „prologului” (1:1-18), apoi el îşi desfăşoară planul său desăvârşit, spre a ajunge la următoarea concluzie: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui” (20:30-31).
Acelaşi scop îl urmăresc primele trei evanghelii, însă el apare în mod deosebit în a patra. Ioan doreşte să prezinte divinitatea lui Cristos şi să aducă pe cititorii săi la credinţa în Isus. Evanghelia lui Ioan pune în evidenţă realităţile eterne şi spirituale cuprinse în Cristos. El se adresează în acelaşi timp Bisericii, spre a conduce pe creştini la o credinţă mai adâncă, şi oamenilor din toată lumea care iubesc şi caută pe Dumnezeul cel adevărat şi viaţa veşnică.
În rezumat, Evanghelia, sub cele patru forme ale sale, se adresează:
1) mai întâi iudeilor, ca adepţi ai religiei care prevesteşte Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ;
2) apoi celor ne-evrei, adică „neamurilor”, pe de-o parte romanilor care reprezintă autoritatea şi puterea activă, şi pe de altă parte grecilor, prietenii gândirii şi ai înţelepciunii umane;
3) în sfârşit, credincioşilor de orice rasă ca să le adâncească viziunea spirituală despre Cristos.
CUM AU FOST SCRISE EVANGHELIILE?
Propovăduirea orală precedând redactarea
Datele exacte şi împrejurările detaliate ale redactării celor patru evanghelii nu ne sunt cunoscute. Primele trei evanghelii trebuie să fi fost scrise înainte de anul 70, data distrugerii Ierusalimului, iar Evanghelia după Ioan cam în jurul anului 95.
Anumite fapte sunt însă clare. Înainte de a fi scriitori, cei patru evanghelişti au fost nişte propovăduitori. Compunerea evangheliilor nu a fost cauza, ci rezultatul predicării lor. Ultima poruncă a Stăpânului nu era oare „Propovăduiţi Evanghelia!”? Marcu ne informează că ucenicii s-au dus şi au propovăduit pretutindeni, iar „Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele, care-l însoţeau” (Marcu 16:20).
Un amănunt foarte important este subliniat în textul din Faptele apostolilor 1:21-22. Apostolii au insistat asupra necesităţii de a numi, ca urmaş al lui Iuda, pe unul din cei care fuseseră cu Domnul „cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua în care S-a înălţat El de la noi”. Din aceasta reiese că predicarea celor dintâi apostoli trebuia să fie bizuită pe mărturia oculară a lucrării lui Isus, de la începutul ei.
Aceasta scoate în relief autoritatea unică pe care o are pentru noi rezumatul acestei propovăduiri, aşa cum îl găsim în evanghelii şi în tot Noul Testament, scris de către ucenici ai lui Isus sau de contemporani în contact cu cercul lor. Când o tradiţie, având originea în secolele următoare, se află în contradicţie cu mărturia apostolilor sau a asociaţilor lor, este autoritar cuvântul martorilor contemporani cu Isus, nu tradiţia. Pentru a nu ne abate, este foarte important să revenim neîncetat la origine.
Care era conţinutul predicării acestor martori oculari? Nu ne este greu să ne dăm seama de aceasta. La început, apostolii au mărturisit despre înviere (Faptele apostolilor 1:21-22; 4:33). Faptele apostolilor 11:20 ne mai spune că creştinii împrăştiaţi „au propovăduit Evanghelia Domnului Isus”. Alte pasaje din Faptele apostolilor 10:34-43 şi 13:16-41 şi din epistolele apostolului Pavel (ex. 1 Corinteni 15:3-8) redau în mod concis unele din aceste predici. Mesajul este centrat puternic pe cruce şi înviere, pomenind în acelaşi timp şi lucrarea publică a Domnului nostru. Analizând îndeosebi pasajul din Faptele apostolilor 10:34-43, se poate regăsi un fel de schemă a unei evanghelii ca a lui Marcu, Matei sau Luca; aceşti autori ar fi putut să-l ia drept plan pentru scrierile lor. Predica lui Pavel din Faptele apostolilor 13 este asemănătoare cu textele citate mai sus.
În general se distinge în predicarea apostolilor povestirea faptelor privitoare la Isus (în greceşte „kerygma”) pe de-o parte, şi învăţătura Lui (în greceşte „didache”), pe de altă parte. Se crede că „kerygma”, partea narativă a evangheliilor, era predată mai întâi, îndeosebi ascultătorilor încă necredincioşi spre a-i aduce la credinţă, pe când cuvintele sau discursurile lui Isus, „didache”, probabil că se repetau celor care primiseră deja Vestea Bună şi cunoşteau istoria Domnului.
Metoda catihetică evreiască a fost cu siguranţă aplicată de la început şi de către creştini: învăţătorul rostea povestirea, iar elevul i-o repeta până şi-o însuşea perfect. Fiind repetate de multe ori, întâmplările referitoare la viaţa lui Cristos, sau cuvintele Lui, s-au stabilit astfel sub anumite forme verbale definite, aprobate de apostoli şi de martorii oculari. Elevii le învăţau pe dinafară. Anumite variante secundare sau amănunte complementare i s-au adăugat lesne, mai ales când învăţământul, primit în dialectul ebraic pe care-l vorbeau Isus şi ucenicii (aramaică), era redat în greceşte.
S-a încercat foarte devreme să se alcătuiască scrieri cu faptele sau cuvintele Domnului. Probabil anumite notiţe au fost scrise chiar din vremea lui Isus, de pildă de către Matei, singurul „funcţionar al guvernului” dintre ucenici, care ştia desigur să scrie şi în limba aramaică şi în cea greacă.
Luca (1:1) ne vorbeşte şi el de mai multe istorisiri scrise.
Sursele evangheliilor
Fără să intrăm în toate detaliile, vom menţiona cele mai importante surse ale evangheliilor, mai ales ale sinopticelor, cum le întrezărim din însuşi textul biblic, sau prin afirmaţiile conducătorilor Bisericii primare.
1) Mai întâi, singurul izvor esenţial îl constituie viaţa şi învăţătura Domnului nostru.
2) Apoi, predicarea orală a apostolilor şi amintirile lor personale. Se presupune, de obicei, că anumite părţi din această propovăduire a lor au alcătuit o mică expunere de sine stătătoare, fiind predate sau recitate fiecare în parte. Se deosebesc, de pildă: „kerygma şi didache” (istorisirea faptelor şi învăţăturii lui Isus); textele din Vechiul Testament care dovedesc că Isus este Mesia; anumite cântări (Luca 1 şi 2); cuvântările escatologice (privind evenimentele referitoare la sfârşitul vremurilor), anumite pilde, istorisirile controverselor cu Isus.
3) Felurite încercări scrise, consemnând anumite părţi din predicarea orală (Luca 1:1).
4) Textele lui Matei, aşa numite „LOGIA”.
5) Învăţătura lui Petru (pusă în scris de Marcu).
6) O sursă comună a lui Matei şi a lui Luca, dar neîntrebuinţată de Marcu. Unii critici au denumit această sursă ipotetică cu litera Q (de la „Quelle” = izvor, în limba germană). Alţii susţin că această sursă este inclusă în aşa zisele „Logia” ale lui Matei, sau adăugată după aceste „Logia”.
7) O sursă particulară a lui Matei.
8) O sursă particulară a lui Luca.
Compunerea evangheliilor
Nu se poate trata temeinic această problemă în lucrarea de faţă. Ne vom mulţumi să rezumăm ceea ce pare mai plauzibil privind compunerea evangheliilor.
MATEI, după mai multe vechi mărturii patristice (ale bătrânilor din Biserica primitivă), a scris el cel dintâi, nişte „Cuvinte ale lui Isus”, în limba arameică. Acestei culegeri i s-a pus numele „Logia” (discursuri în greceşte). Poate că apostolul a scris notiţe chiar de la început, din timpul vieţii lui Isus. Aceste „Logia” au fost, după toate aparenţele, însoţite de povestiri din viaţa lui Isus, chiar de la început. Mai târziu, se pare că însuşi Matei sau vreun însoţitor apropiat care-l ajuta, a redactat din nou, direct în limba greacă, un text adaptat evreilor după împrăştierea lor („Diaspora”). Numai acest text grec a ajuns până la noi.
Se discerne uşor o bază alcătuită din cuvântări ale lui Isus în Evanghelia după Matei. Aceste ansambluri sunt adunate în cinci mari secţiuni, care se termină fiecare cu expresia: „După aceste cuvinte…” (Vezi Matei 7:28; 11:1; 13:53; 19:1; 26:1). Acest aranjament grupează cuvintele Domnului nostru pe subiecte, mai degrabă decât în funcţie de împrejurările în care au fost rostite, ceea ce întemeiază presupunerea că Isus a trebuit să-Şi repete, El Însuşi, învăţătura în numeroase ocazii.
Se pare că Evanghelia după Matei a fost scrisă în limba greacă înainte de anul 70, ca şi celelalte două sinoptice, deoarece distrugerea Ierusalimului apare ca fiind încă viitoare. Se poate sugera o dată între 50 şi 65. Primii părinţi ai Bisericii l-au privit întotdeauna pe Matei ca pe cel dintâi scriitor al unei evanghelii, dar astăzi, în general, se crede mai degrabă că Marcu a fost înaintea lui. Matei a rămas însă pe bună dreptate în cap de listă, fie pentru că reprezintă cu adevărat o ediţie greacă bazată pe documentul zis „Logia”, acesta fiind anterior lui Marcu, fie din cauza relaţiei sale cu Vechiul Testament. Evanghelia după Matei este continuarea marilor teme din Scriptura evreilor: Mesia, Israel, Legea, Împărăţia lui Dumnezeu, proorociile.
Evanghelia după MARCU s-ar putea numi şi Evanghelia după apostolul Petru. Probabil că, după tradiţie, ea a fost prima evanghelie scrisă în limba greacă, la cererea credincioşilor romani, între anii 50 şi 55.
Marcu redă, după mărturiile cele mai vechi, cuvântările lui Petru. Papias, un creştin care a trăit cam între anii 70 şi 130, şi care se pare că l-a cunoscut pe apostolul Ioan, spune că Marcu, „interpretul lui Petru, a scris cu exactitate tot ce zicea Petru, şi anume cuvintele şi faptele lui Isus. Marcu a avut grijă, înainte de toate, să nu omită nimic din ce auzise şi să nu includă nici o informaţie falsă” (citat de către istoricul Eusebiu, 260-340 d.Cr.). Eusebiu mai relatează mărturii că Petru, din exces de modestie, n-a redactat cu însăşi mâna lui o evanghelie, ci Marcu, colaboratorul său foarte apropiat, a scris amintirile apostolului despre Isus: „Deci Marcu a scris aceste lucruri, dar de fapt Petru este cel care mărturiseşte, căci toate câte se găsesc în textul lui Marcu sunt doar amintirile şi cuvântările lui Petru”.
Menţionăm aici că ultimele douăsprezece versete ale lui Marcu (16:9-20) lipsesc din mai multe importante vechi manuscrise. Acest fapt ar putea însemna că Evanghelia primară se oprea la versetul 8, sau că sfârşitul ei s-ar fi pierdut. O foarte veche mărturie lasă să se înţeleagă că finalul actual ar fi fost adăugat de către un colaborator apropiat al apostolului Ioan, numit Aristion. Deci aceste ultime versete îşi păstrează astfel toată autoritatea lor apostolică.
Evanghelia după LUCA a fost scrisă de către acelaşi autor care a scris şi Faptele apostolilor; aceasta reiese uşor când se compară prefaţa din Luca 1:1-4 şi cea din Faptele apostolilor 1:1. Părţile din Faptele apostolilor unde se întrebuinţează pronumele „noi” indică (de la capitolul 16 încolo), că autorul a fost un însoţitor al lui Pavel. În afară de aceasta, mai reiese şi faptul că autorul cunoştea terminologia medicală, şi astfel s-a ajuns la concluzia că nu era altul decât Luca, „doctorul cel prea iubit”, un fidel însoţitor în călătoriile misionare ale apostolului Pavel, menţionat de trei ori pe nume în Noul Testament (Coloseni 4:14; 2 Timotei 4:11; Filimon 24). Chiar din secolul al doilea ne-au ajuns numeroase mărturii antice, atestând că Luca este cu adevărat autorul celei de-a treia evanghelii.
Data acestei evanghelii este determinată de către cea a Faptelor apostolilor, căci evanghelia a fost scrisă mai întâi. Se pare că a fost redactată între anii 58 şi 60 la Cezarea, în timp ce Pavel era întemniţat acolo. Tot în acest oraş locuia evanghelistul Filip, de la care Luca a cules cu siguranţă informaţii utile (Faptele apostolilor 21:8).
Evanghelia după IOAN nu-şi denumeşte nici ea autorul, de fapt nici celelalte trei nu poartă nici o semnătură. Criticii au discutat foarte mult în această privinţă. Existenţa celei de-a patra evanghelii însă este atestată de cele mai vechi mărturii. Scrisorile lui Ignat, episcopul din Antiohia (martirizat în 115 d.Cr.), adresate Bisericilor din Asia Mică, sunt saturate de influenţa acestei evanghelii şi a gândirii ioanice. Chiar de la începutul secolului al doilea, secta gnostică se foloseşte şi ea de această evanghelie.
Clement din Alexandria (150-215) scrie că apostolul Ioan, văzând că ceea ce privea lucrarea istorică a lui Isus fusese suficient istorisită, „îmbărbătat de prietenii săi şi insuflat de Duhul Sfânt, a scris o evanghelie spirituală”. Istoricul Eusebiu relatează tradiţia conform căreia Ioan şi-a redactat evanghelia pentru a completa sinopticele, mai cu seamă în ce priveşte începutul lucrării lui Isus, pe care celelalte trei evanghelii nu-l prea descriu.
Tradiţia spune că Ioan şi-a scris evanghelia la o vârstă înaintată pentru a răspunde cererilor stăruitoare ale credincioşilor care trăiau în jurul lui în Efes; probabil că el a dictat-o unui secretar. La sfârşitul evangheliei (Ioan 21:24) găsim un fel de certificat de autenticitate dat de un grup de creştini, cu siguranţă cei care au avut misiunea să răspândească documentul. Respingerea zvonului greşit, cum că Ioan nu va muri, poate fi luată ca indiciu despre vârsta lui înaintată (vezi Ioan 21:23).
Ioan dă despre sine, în evanghelia sa, indicaţii discrete, anonime, ca „ucenicul pe care-l iubea Isus”, sau „un alt ucenic” (1:37, 40; 18:15). Nici pe fratele său Iacov nu-l citează pe nume, pe când acesta ocupă un loc important în celelalte evanghelii. Pe alţi ucenici însă, Ioan îi numeşte cu grijă. Este clar că autorul celei de-a patra evanghelii se bucura de o intimitate deosebită cu Domnul şi făcea parte din cercul celor trei ucenici admişi la acest privilegiu. Petru se distingea totdeauna cu claritate de „ucenicul pe care-l iubea Isus”, iar Iacov fusese ucis (vezi Faptele apostolilor 12:2) multă vreme înainte ca să se fi scris a patra evanghelie. Bazându-ne numai pe textul biblic, ajungem la aceeaşi concluzie cu tradiţia: autorul se poate identifica fără îndoială cu persoana apostolului Ioan. Se presupune că Ioan şi-a redactat evanghelia după exilul lui la Patmos (vezi Apocalipsa 1:9), sub Domiţian (81-96), ceea ce i-ar pune data aproximativă în jurul anului 95 d.Cr.
CONCLUZIE
Locul unic pe care-l ocupă evangheliile în tradiţia Bisericii din primele secole este stabilit. Alte istorisiri au încercat să povestească viaţa lui Isus, dar evangheliile apocrife (= neautentice, suspecte, îndoielnice) şi târzii care au rezultat din aceste tentative abundă în născociri şi legende fantastice, aşa că nu pot fi luate în considerare. Măreţia, cumpătarea, veridicitatea şi autoritatea apostolică a celor patru evanghelii ale noastre reies cu atât mai strălucitor.
După anul 100, aceste patru expuneri „canonice” (primite de Biserică, autentice; din cuvântul „canon”, adică regulă, normă) trebuie să fi alcătuit o singură culegere şi, la sfârşitul secolului al doilea, erau bunul de obşte al tuturor bisericilor sub numele pe care-l poartă şi astăzi. Ele se aflau în capul listei scrierilor creştine în fiecare comunitate şi erau folosite şi de duşmanii şi de prietenii creştinismului. În epoca aceea, creştinii nu alcătuiau vreo mică sectă strânsă într-o localitate, ci se găseau împrăştiaţi în tot imperiul roman. Semnificaţia unanimităţii lor asupra evangheliilor este nespus de mare: autoritatea acestora, ca fiind dări de seamă autentic apostolice era indiscutabilă.
În sfârşit, în ciuda marilor diferenţe de caracter şi de profesiuni ale autorilor (funcţionar, pescar, medic) precum şi diversităţii centrelor importante unde ele au fost foarte probabil redactate (Ierusalim, Roma, Cezarea, Efes), ne izbeşte cu atât mai mult adânca lor unitate în a zugrăvi minunata Persoană a Salvatorului nostru.
