„Diavolul, deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi, care suntem după chipul Lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu”.Petru Damaschin subliniază extraordinara responsabilitate a omului, de a fi un reprezentant al lui Dumnezeu, care nu poate abdica de la această condiţie fără a suferi urmări grave, răni grele în fiinţa sa.Diavolul îşi depune sămânţa răului, asemeni insectelor care îşi depun ouăle în floare, pentru ca mai târziu fructul să fie stricat de viermele ce iese din ou:„Tot binele pe care l-ar face omul, vicleanul voieşte să-l întineze şi spurce prin amestecarea seminţelor sale, de pildă a slavei deşarte, a părerii de sine, a cârtirii, sau altceva de felul acestora, ca binele să nu se facă numai pentru Dumnezeu, sau binele ce se face să nu se facă din râvnă”.Cel stăpânit de diavol trebuie privit ca un bolnav care nu mai ştie ce îi face bine şi ce nu, din cauza „îngrămădirii sângelui la creier şi a aprigii fierbinţeli”. Ca atare, nu ia seama la sfaturile bune, înjură şi se mânie, dispreţuieşte pe sfinţi, întoarce toate lucrurile pe dos şi ajunge să-l tăgăduiască chiar şi pe Dumnezeu.
Sfântul Chiril al Alexandriei vede în comiterea de păcate o acţiune sinucigaşă:
„Nu e greşit, Paladie, a socoti că cei stăpâniţi de păcate sunt ca nişte ucigaşi ai sufletului propriu”.
Violenţa este urmarea a numeroase patimi care ajung să stăpânească pe om ca nişte tirani, robindu-l complet:
„Căci fiecare dintre patimile din noi se face un despot al celui robit şi, cucerind precum un tiran cetatea sufletului, chinuieşte pe cel pe care l-a supus chiar prin supuşii de odinioară ai acestuia, folosindu-se de gândurile noastre după plăcerea lui; la fel, mânia, frica, laşitatea, pomenirea răului, nepăsarea şi toate patimile potrivnice cugetate în noi sunt ca un şir de tirani şi de despoţi, care ţin sufletul robit sub stăpânirea lui”.
Mai toţi Părinţii filocalici (Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul, Grigorie Sinaitul etc.) văd trei căpetenii ale patimilor celor mai mari: „lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi slava deşartă”. Recunoaştem aici cele trei ispitiri cărora a fost supus Hristos de către diavol.(Matei 4, 3-10)
Ciocnirea dintre patimi şi virtuţi este deosebit de violentă, ea provocând în sufletul omului ceea ce Nicodim Aghioritul numea războiul nevăzut, având, deci, în mod clar, caracterul unui război.
Tot după Sfântul Maxim, două sunt cauzele apropiate principale ale tuturor manifestărilor violente: mânia şi iuţimea.
Sfântul Grigorie de Nyssa asociază mânia cu pofta, ca principale cauze care conduc pe om la manifestări violente. Prin ele se deschide poarta vrăjmaşului şi raţiunea omului cade sub călcâie. Pofta duce la desfrânare, iar mânia la ucidere.
Ischie Sinaitul vorbeşte şi despre cauzele fundamentale, despre patimile care conduc la orbirea minţii: iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea. De aici se nasc, spune el, toate manifestările violente: „iuţimea, mânia, războaiele, uciderile şi toată lista celorlalte rele”.
Într-adevăr, în ultimă instanţă, vom vedea în spatele oricărei manifestări de violenţă una din cauzele enumerate mai sus. Cumva, împreunate, ele dau setea de putere, cu toate implicaţiile ei.
Este ştiut că, cel mai adesea, orice faptă rea pleacă de la o anterioară plănuire mentală a ei. Cuviosul Talasie Libianul duce la o mare detaliere analiza acestui mecanism. El arată că: „Pricina gândurilor netrebnice este deprinderea rea, care se naşte din slavă deşartă, din mândrie şi îngâmfare. Slujesc celor spuse înainte: pizma, cearta, mânia, întristarea şi ţinerea de minte a răului”.
Isichie Sinaitul se referă şi la faptul că izvorul prim al oricărei manifestări păcătoase este întunecarea minţii, datorită însoţirii ei cu cugetări pătimaşe şi cu o preocupare excesivă pentru trup. Urmarea este fie o trăire în desfrânare trupească, fie o asceză necontrolată şi absurdă, ambele generatoare de violenţe.
Diavolul, cunoscând rolul conducător al minţii în povârnirea omului spre tot răul, îşi trimite săgeţile veninoase tocmai în această direcţie, cum ne spune Sfântul Filotei Sinaitul, prin „gânduri de bănuieli, de pizmă, de vrajbă, de ceartă, de viclenie, de slavă deşartă, făcând-o să părăsească rolul de stăpânitoare şi să predea iuţimii frânele, lăsând-o fără cârmaci”.
Acelaşi lucru îl susţine şi Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare a sufletului, sau turbură pe cea irascibilă (raţiunea), sau întunecă pe cea raţională”.
Mintea este orbită, iuţimea e tulburată şi manifestările violente apar ca o consecinţă logică.
În nici un caz nu se poate face afirmaţia că cei care au un caracter violent şi turbulent n-ar avea nici o vină, deoarece aşa i-ar fi făcut Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare condamnă o astfel de atitudine, ca fiind „ereticească şi hulitoare şi nepioasă”, un pretext nejustificat şi neîntemeiat, pe care şi-l poate aduce sufletul pentru făptuirea de păcate. Pentru acest gen de abatere, există două feluri de a ieşi. Una pozitivă, aceea ca omul „să se îndrepteze”. A doua soluţie, mai puţin fericită, necesar de aplicat în cazul în care prima soluţie eşuează, este aceea de-a scoate pe cel ce stăruie în violenţă din mijlocul comunităţii ecleziale, pentru ca el să nu conducă cumva la căderea fraţilor săi.
Sfântul Grigorie Sinaitul încadrează mânia printre patimile sufleteşti, alături de cele ale poftei şi ale raţiunii. Tot el detaliază patimile provenite din iuţime: „mânia, amărăciunea, strigarea, aprinderea grabnică (vărsarea năprasnică a fierii), cutezanţa semeaţă, înfumurarea, trufia şi celelalte”.
Din lungile liste pe care Grigorie Sinaitul le dă pentru diferitele categorii de patimi, se observă că patimi generatoare de violenţă se află atât printre cele considerate trupeşti, cât şi printre cele ale „părţii raţionale”.
Sfinţii Părinţi acceptă, totuşi, şi un fel bun de mânie. Omul poate şi are dreptul să se mânie, dar numai în mod raţional. Sfântul Vasile cel Mare compară mânia cu un cuţit, cuţit care poate fi mânuit atât de ucigaş, cât şi de chirurgul binefăcător.
„Aşa încât, spune acelaşi autor, este posibil ca şi cel blând să se indigneze, aşa cum hotărăşte raţiunea şi să nu distrugă virtutea blândeţii. Căci, ca să rămână cineva inflexibil sau să nu se indigneze, aşa cum este logic, nu însemnează blândeţe, ci inactivitatea naturii”.
Dar înaintea lui Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Casian spusese acelaşi lucru, şi anume că mânia nu este vătămătoare dacă ne mâniem împotriva celor ce păcătuiesc, de vreme ce se spune că Dumnezeu Însuşi Se mânie. Dar numai câteva sunt modurile permise creştinului de a se mânia. În primul rând, împotriva „pornirilor ticăloase ale inimii noastre”, apoi împotriva mâniei însăşi. Sfântul Ioan Casian pune în evidenţă această posibilitate de a învinge mânia prin mânie, necesitatea, la un moment dat, de a te mânia împotriva ta însăţi, „împotriva îmboldirilor ticăloase ce se stârnesc în noi”. Cum spunea altădată Psalmistul: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Psalmul 4, 5). Căci mânia, spune acelaşi Ioan Casian, „s-a semănat în noi spre mântuire, ca să ne mâniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem împotriva aproapelui”.
În aceeaşi linie, Isaia Pustnicul ajunge la gândul că „este în firea minţii mânia împotriva patimilor”, căci fără această mânie nu ar putea lupta „împotriva tuturor celor semănate de vrăjmaşul”. De aceea, mânia este baza de unde porneşte creştinul lupta.
Isaia Pustnicul consideră, la rândul lui, că „mânia cea după fire” este cea care poate să se împotrivească oricărui atac încercat de vrăjmaşul şi că acest fel de mânie e propriu minţii, ca de altfel şi „ura cea contrară răului”. Fără mânie, spune Sfântul Părinte, „nu e nici curăţie în om”, căci prin ea „se luptă împotriva seminţelor semănate de puteri înşelătoare în trup”.
Păcatul omului este acela că „a mutat mânia sa spre aproapele pentru toate cele neînţelepte şi nefolositoare”. La fel şi ura omenească trebuie să fie contra duşmăniei, iar nu „spre a urî pe aproapele şi a ne scârbi de el”. Cum remarcă părintele Dumitru Stăniloae, revine minţii, raţiunii umane, să îndrepte mânia, care aparţine firii sale, spre cele de folos duhovnicesc, iar nu spre pierzarea sa. Dispreţul faţă de ceilalţi, înţeparea lor şi îndreptăţirea noastră înseamnă, în ultimă instanţă, dispreţuirea lui Dumnezeu.
Dar mânia cea bună pare să fie o armă numai pentru cei căliţi în lupta cu patimile, deoarece un ucenic al Sfântului Vasile cel Mare, Evagrie Ponticul sau Monahul, care, după ce arată că „scopul dracilor e ajutat foarte mult de mânia noastră, când se mişcă împotriva firii”, fapt pentru care ei „toţi zoresc să o întărâte zi şi noapte”, ne sfătuieşte că „nu trebuie să o întărâtăm nici pentru lucruri drepte, nici pentru lucruri nedrepte, ca să nu dăm chiar noi sabie primejdioasă în mâna vrăjmaşului, ceea ce ştiu că fac mulţi şi mai mult decât trebuie, aprinzându-se pentru motive neînsemnate”.
Ceea ce vrea să spună că dintr-o mânie nejustificată, cel neexperimentat duhovniceşte poate lesne cădea, prin exagerare, într-o mânie nedreaptă, provocatoare de păcate. Şi mai există un pericol, acela ca cel fără deosebirea duhurilor să creadă că are o mânie bună şi de fapt să se afle în manifestarea unei mânii păcătoase: „Dar uneori mânia aceasta. (cea bună n.n.) e imitată de dracul mâniei”. Şi Ioan Casian propune o soluţie duhovnicească:
Iar leacul desăvârşit al acestei boale acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se mai află întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria sfatului drept, nici cârma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar, la urma tuturor, având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpâniţi de mânie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii”.
Mânia, atunci când duce la întunecarea raţiunii, şi, cel mai adesea, aşa se petrece, reprezintă o piedică evidentă în realizarea asemănării cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Casian vorbeşte chiar de neagra mânie, şi aduce în sprijinul argumentaţiei sale versetul din Evanghelia lui Matei 5, 22, care spune: „Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă”. Mânia vine adesea din proasta însoţire şi din lipsa de răbdare. Mânia are ceva sălbatic în manifestare, se aseamănă neamurilor de şerpi veninoşi şi de fiare care sunt primejdioase chiar şi când stau retrase în vizuină. Mânia ne împiedică comunicarea cu Dumnezeu, jertfa noastră nu este primită dacă nu suntem cu adevărat împăcaţi cu toată lumea. (Matei 5, 23-24)
Şi Marcu Ascetul vede în mânie o patimă neraţională, „care pustieşte, zăpăceşte şi întunecă tot sufletul, şi-l arată pe om asemenea fiarelor în vremea mişcării şi lucrării ei”. După acest Părinte, mânia se sprijină îndeosebi pe mândrie.
Un tablou realist, complet şi deosebit de detaliat al efectelor nefaste şi distrugătoare produse în om de mânie, îl face Sfântul Grigorie de Nyssa:
„Căci precum un cuvânt, sau o faptă, sau o bănuială din cele urâte mişcă această boală şi înfierbântă sângele din jurul inimii şi stârneşte sufletul spre răzbunare, aşa cum poveştile prefac firea, prin vreo băutură vrăjită, în chipuri de animale, la fel se poate vedea câte un om prefăcut dintr-o dată, din mânie, în porc, sau câine, sau panteră, sau altă fiară de felul acesta. Îi vezi ochii însângeraţi, părul răscolit şi tremurând, glasul aspru, rostind vorbe mânioase, limba dezlănţuită de patimă nemaiputând rosti desluşit cuvintele, nici reţine balele ce-i ies îmbelşugat din gură din pricina patimii, ci scuipând greţos spuma odată cu cuvintele; aşa sunt mâinile, aşa picioarele, aşa toată starea trupului, fiecare mădular întipărindu-se de patimă”.
După cum se vede, trupul însoţeşte îndeaproape sufletul în patima mâniei şi în toate păcatele care-i urmează.
Mânia şi ţinerea de minte a răului fac să-şi piardă puterea orice eforturi ascetice:
„Cel ce se mânie şi ţine minte răul, oricât ar iubi rugăciunea, nu este afară de învinuire”.
La Sfântul Ioan Casian, unul dintre analiştii cei mai fini ai păcatului mâniei, se vorbeşte nu numai despre „mânia cea cu lucrul, ci şi de cea din cuget”, care trebuie şi ea înfrântă:
„Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseşte a-ţi curăţi inima de ţinerea minte a răului şi a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui”.
Cât priveşte iuţimea, despre care amintea Sfântul Maxim, Cuviosul Nichita Stithatul arată că şi ea poate fi folosită fie în scopuri benefice, fie în scopuri malefice, aducând roade pe măsură:
„Iuţimea, pofta şi cugetarea minţii, dacă stau în ele înseşi şi se mişcă potrivit cu firea, fac omul întreg şi în chipul lui Dumnezeu, încât acesta se mişcă în chip sănătos şi neabătut nicidecum de la temelia firească. Dar dacă se abat, contrar firii, de la ceea ce se cuvine şi se clintesc de la fire, îl vădesc ca pe o fiară cu multe feţe, cum s-a zis, şi alcătuită din multe laturi potrivnice între ele”. În cazul din urmă, iuţimea care „este la hotarul dintre poftă şi puterea raţională a sufletului”, abătându-se „spre cele potrivnice firii”, îl face pe om dobitocesc, sălbatic şi drăcesc.
Acelaşi lucru îl aflăm şi în Scrisorile duhovniceşti ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan:
„Frate, este o iuţime de la fire şi una contrară firii. Cea de la fire se luptă ca să nu se împlinească voile poftei. Aceasta nu are nevoie de leacuri, căci este o iuţime tămăduitoare. Cea contrară firii se luptă când sunt împiedicate voile poftei să se îndeplinească. Aceasta are nevoie de leacuri mai multe pe seama poftei”.
În iuţime îşi au originea patimile furioase.
Întristarea cea rea, cea potrivnică, duh viclean, care „tăbăreşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime”, poate conduce şi ea la unele manifestări cu aspect violent, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt.
Cuviosul Nichita Stithatul consideră chiar că întristarea „care vine asupra oamenilor din pricina celor vremelnice[…] li se face adeseori chiar pricină de moarte”.
Violenţa îşi începe existenţa, după Sfântul Simeon Noul Teolog, în raţiunea umană abandonată patimilor de tot felul: „Iar când iuţimea sau mânia sufletului e înfuriată împotriva semenilor, visează atacuri, războaie şi lupte între şerpi şi certuri ca la judecată cu duşmanii. Când, în sfârşit, raţiunea lui se înalţă prin trufie şi mândrie, îşi închipuie răpiri înaripate în aer, şederi şi domnii pe tronuri înalte, păşiri înaintea poporului în fruntea unora care luptă”.
Idolatria şi panteismul reprezintă o violenţă împotriva Făcătorului a toate. Acelaşi lucru îl susţinuse mai înainte şi Sfântul Atanasie: „Odinioară, închinându-se la idoli, elinii şi barbarii se războiau între ei şi erau cruzi cu cei de un neam şi nu se afla cineva care să umble pe pământ, sau să străbată marea, fără să-şi înarmeze mâna cu suliţa, din pricina luptei neîmpăcate dintre ei”.
Hulirea constituie şi ea, fără îndoială, o violenţă împotriva lui Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră că e o „patimă cumplită şi greu de biruit”, avându-şi izvoarele în „cugetul trufaş al satanei”. Ea ne cuprinde fără să ne dăm seama, din cauza neatenţiei noastre duhovniceşti.
Hula vine din amăgire şi are drept urmare frica.
Dar chiar şi bănuiala constituie, într-un fel, o violenţă împotriva aproapelui şi te poate duce la trecerea la păcatul cu fapta şi la osândire.
„Dar orice păcat, pe lângă că poate conduce la manifestări violente faţă de aproapele, constituie o primă violenţă faţă de sufletul persoanei care urmează să-l comită şi care îl şi comite. Astfel, dracul curviei se face «bici şi ciomag» chiar celor desăvârşiţi”.
În general, în tot ceea ce este generator de violenţă trebuie văzută o împotrivire a omului la Duhul Sfânt şi la roadele pe care El le aduce, şi preferinţa pentru roadele duhului potrivnic, între care se află şi ura, răutatea, mânia, pizma, beţia, bârfirea, osândirea etc.
Interesant este faptul pe care ni-l descoperă Sfântul Grigorie Sinaitul, şi anume că dracii „au deprinderea patimilor, ca o pricină a formării de chipuri (idoli) în mintea noastră”, ei înşişi îmbrăcând şi preschimbându-se în felurite chipuri. Astfel, dracii mâniei se schimbă uneori în păgâni, alteori în lei; cei ai vicleniei uneori în şerpi, alteori în năpârci, iar alteori în vulpi; cei ai îndrăznelii în câini etc.
Sfântul Grigorie Sinaitul încearcă să răspundă şi unei întrebări apăsătoare: de ce omul, fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, raţional şi înţelegător, ajunge să se comporte „dobitocesc şi nesimţitor şi aproape fără minte, prin plăcerile lumii materiale nemaicunoscând pe Dumnezeu”.
Toate acestea provin, pe de o parte, din obişnuirea firii şi deprinderea ei cu cele ce nu sunt ale lui Dumnezeu, ceea ce a dus la alterarea ei, iar, pe de altă parte lucrarea incorectă a liberei alegeri. Din aceste motive unele duhuri devin „mânioase şi răzbunătoare, ca nişte fiare mâncătoare de trupuri”.
Se poate vorbi, în anumite cazuri, şi de o agresare a sufletului din partea trupului. Căderea sub stăpânirea patimilor trupeşti conduce la iubire de sine, trăirea pentru plăceri şi complacerea în slavă deşartă. De aici, pizmă, invidie, bârfă etc.
Sfântul Chiril al Alexandriei vede şi el o conlucrare a sufletului cu trupul în căderea omului:
„Trupul cel din pământ s-a îmbolnăvit în sine din legea păcatului, iar mintea omenească e uşor împinsă să încline pre cele rele din tinereţe, după cum s-a scris”.(Facerea 8, 21)
Conlucrarea întru păcat este nefastă, sporindu-i gravitatea;
„Întinăciunea în noi e îndoită, a trupului şi a sufletului. Trupul e întinat de patimile urâte şi necuviincioase ale lui, iar sufletul şi mintea, înainte de toate, de abaterea de la corectitudinea dogmatică spre cele rele şi de alterarea credinţei sănătoase”.
Erezia este considerată, după cum se observă, drept o desfrânare a sufletului.
Este extraordinară această fineţe duhovnicească a Părinţilor, care sesizează sursele de violenţă chiar şi în acte aparent evlavioase:
„Iubirea cuiva să cerceteze Scriptura din curiozitate, naşte duşmănie şi ceartă”.
Oare nu recunoaştem în observaţia lui Avva Isaia manifestările violente pe care le vedem astăzi la diverse culte neoprotestante, care umblă în mod agresiv cu Biblia în mână, interpretând-o tendenţios?
Violenţa provine dintr-o întunecare a sufletului, care se produce, la rândul ei, prin patru lucruri: „prin urârea aproapelui, prin dispreţuirea şi pizmuirea lui, prin iubirea împrăştierii”.
Iar mânia sporeşte şi ea tot prin patru lucruri: „prin darea şi luarea uşoară, prin impunerea voii tale, prin voinţa de-a învăţa pe alţii şi prin a se socoti pe sine înţelept”.
Recunoaştem aici multe din sursele violenţei, atât la nivel personal, cât şi la nivel social: raportarea orgolioasă şi invidioasă la aproape şi la cele ce-i aparţin, iubirea de avuţie, de slavă deşartă, de glorie, de poziţii sociale sau politice înalte. Având în noi ură şi duşmănie, nu putem plăcea lui Dumnezeu, căci acestea ne împiedică să ne pocăim.
Violenţa ne apare nu o dată ca o ieşire din minţi. E un întreg lanţ de căderi succesive dintr-un păcat în altul, care conduce aici:
„Mândriei îi urmează amăgirea; amăgirii, hulirea; hulirii frica; fricii tremurarea; iar tremurării, ieşirea din minţi (nebunia)”.
Este vorba de amăgirea care vine omului prin năluciri.
De aceea, Sfântul Dionisie Areopagitul dă imperativ acest sfat destinatarului uneia din epistolele sale: „pune stavilă după valoarea lor poftei, mâniei şi raţiunii”.
El arată că şi Mântuitorul i-a respins pe Apostoli atunci când aceştia nu erau cuprinşi de duhul blândeţii şi al bunătăţii.
O inimă aspră faţă de aproapele său arată un om care este încă departe de Dumnezeu. Toate acestea se manifestă în mod violent prin nedreptatea care se înfăptuieşte asupra celor din preajmă: „Căci cei care încep să nedreptăţească pe cineva sau, dimpotrivă, să aducă servicii cuiva, nu înfăptuiesc pe deplin ceea ce ar voi, ci îşi adună ori răutatea, ori cele bune, şi va dobândi de-acum înainte deplinătatea, fie a virtuţilor dumnezeieşti, fie a patimilor sălbatice”.
Nu există altă cale în făptuirea omului: ori cele bune, ori cele rele, ori virtuţile, ori patimile, ori calea îngerilor buni, ori căderea din pacea lui Dumnezeu şi însoţirea cu diavolii ca pradă a lor.
O formă de violenţă, aparent mai uşoară, dar ruşinoasă şi necuviincioasă, o constituie vorbirea de rău şi luarea în râs a altora. Dracul defăimării pierde sufletele celor care-l primesc.
Sfântul Dionisie Areopagitul mustră şi deplânge pe monahul Demofil, într-o epistolă, pentru faptul de a se fi arătat „lipsit de omenie faţă de semenul pe care-l numeşti nelegiuit şi spurcat”.
Tot aşa şi iubirea de ceartă, care strică toată zidirea şi întunecă sufletul. Duhul de ceartă este periculos, pentru că prost folosit poate sminti pe celălalt, dacă este mai puţin matur duhovniceşte, până la a-i periclita credinţa: „Deci, când se sminteşte cineva de certurile de cuvinte ale unora, şi sufletul care a pătimit aceasta leapădă credinţa şi cunoştinţa pe care o poartă ca o sarcină şi o are aşezată ca pe o comoară înăuntrul minţii”.
Sigur că există şi o ceartă acceptată: „Sunt multe mărturii că certarea spre îndreptare este bună şi minunată”.
A ţine cu orice preţ să-ţi impui voinţa proprie conduce la a nu fi în pace cu credincioşii, deoarece aduce după sine nepăsare şi mânie şi aprinderea faţă de frate.
Dar, oare care dintre patimile pe care le enumeră Avva Isaia drept ramuri ale răutăţii („desfrânarea, pofta, iubirea de arginţi, vorbirea împotrivă, mânia, pizma, slava deşartă, trufia, neînfrânarea, împodobirea trupului, împrăştierea, lenevia, cuvintele glumeţe, privirea cu neruşinare, iubirea de-a se lărgi, inconştienţa, neluarea în seamă a judecăţii lui Dumnezeu, pizmuirea aproapelui, minciuna împotriva aproapelui, voinţa de a plăcea oamenilor, mărturia mincinoasă, cunoaşterea mincinoasă, voinţa de-a învăţa pe alţii, de-a iubi trebuinţa lumii, lipsa de curaj, incapacitatea de-a suporta ura aproapelui, neputinţa de-a suporta critica, iubirea slavei de la oameni mai mult decât slava lui Dumnezeu, voinţa de a-şi arăta lucrarea spre a fi slăvit de oameni, iubirea mâncărilor plăcute, dorinţa iubirii pentru satisfacerea patimilor trupului, sminteala de-a nu fi preţuit, dorinţa de-a fi lăudat pentru cunoştinţă, de-a aţâţa pe alţii, de a-ţi afirma propria voinţă, de a te socoti pe tine cuminte şi bun, de-a vedea pe frate ca prost şi a-l dispreţui”) nu sunt, până la urmă, într-o măsură mai mică sau mai mare, direct sau indirect, provocatoare de violenţă? Parcă nici unul dintre Părinţi nu dă o listă mai detaliată a păcatelor provocatoare de violenţă.
O parte dintre patimile de mai sus le aflăm înşiruite şi la Sfântul Isaac Sirul:
„Pofta bogăţiei, adică de a aduna nişte lucruri, desfătarea trupului.(prin mâncare), după care vine patima împreunării, patima dornică de cinstire, din care izvorăşte pizma, voinţa de a avea o conducere, fala pentru dregătoria stăpânirii, împodobirea şi luxul, slava omenească, care este pricina ţinerii de minte a răului, frica trupului”.
Impostura este şi ea, până la urmă, generatoare de violenţă. La început sminteşte. Apoi, pentru a-şi proteja postul, va produce violenţe cu care să-şi îndepărteze prezumtivii concurenţi. Acest lucru este cu atât mai mult valabil în cele bisericeşti. Nu se cuvine a chivernisi cele ale Bisericii acela care nu a reuşit să se chivernisească pe sine sau familia sa şi, mai ales, să pună mai întâi ordine în familia sa. După cum nu se cuvine a se amesteca în rezolvarea treburilor bisericeşti destinate unor anumite trepte ierarhice acela care nu are atribuţii în acest sens.
O purtare peste măsură de agresivă poate scoate din minţi chiar şi pe cel care a ajuns să practice blândeţea şi răbdarea: „Dacă cineva îngrămădeşte asupra celui ce se deprinde în blândeţe şi răbdare, supărări şi ocări şi cele prin care se stârnesc mâniile, dacă aceasta o face cu măsură, acela le va răbda şi le va purta cu vitejie şi-şi va face din aceasta un mijloc de întărire în blândeţe şi în nemânie. Dar dacă cineva întrece-va măsura şi va trece dincolo de graniţele a ceea ce poate răbda acela, nu e nici o mirare, de va obosi virtutea aceluia şi o va slăbi în scurtă vreme”.
2. Remediile contra violenţei
Sfinţii Părinţi nu se mulţumesc să facă numai o analiză a cauzelor manifestărilor violente, ci se apleacă cu osebire asupra căilor de prevenire şi a celor de anihilare a răului.
În general, la Sfinţii Părinţi, totul se joacă între lepădarea de patimi (de păcate) şi însuşirea. (practicarea) virtuţilor. Una dintre problemele cele mai delicate şi mai importante pentru om este ceea ce în limbajul patristic se numeşte punerea unui început bun, adică decizia şi hotărârea de a porni urcuşul duhovnicesc. Şi imediat în continuare se pune şi problema felului în care să pornească la acest drum care nu are sfârşit. Sigur, Părinţii ne dau principiul general al acestui început, precum şi ţinta finală a drumului, ca stare duhovnicească:
„Iar semnul fricii dintâi stă în a urî păcatul şi a ne mânia pe păcat, ca nişte răniţi de fiară. Iar al celei desăvârşite, în a iubi virtutea şi a ne teme de abatere, fiindcă nimeni nu este neschimbăcios”.
Oamenii trebuie să ţină cont de faptul că, fiind meniţi să trăiască în societate, trebuie să tindă să devină în toate o obşte frăţească, la a cărei temelie să fie puse: „simplitatea, nevinovăţia, dragostea întreolaltă, bucuria şi smerenia, ca nu cumva înălţându-ne sau cârtind unii împotriva altora să ne dovedim osteneala fără folos”.
Principala cale de veştejire a pornirilor violente este aceea a ascezei.
„Păcatul învechit cere nevoinţă (asceză) îndelungată. Căci obişnuinţa învârtoşată nu poate fi clintită din loc dintr-o dată”, ne spune Cuviosul Talasie Libianul sau Africanul.
Pentru deprinderea şi practicarea ascezei, Biserica oferă o gamă întreagă de mijloace, de la post şi rugăciune, până la desfăşurarea diferitor activităţi jertfelnice în slujirea aproapelui.
Pe o treaptă mai joasă a credinţei omul trece la făptuirea binelui din teamă de Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul redă foarte exact lanţul logic al acestui tip de făptuire:
„Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri, se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi, rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile, va avea nădejde în Dumnezeu; iar nădejdea în Dumnezeu, desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit, mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu”.
Cum se va vedea şi în continuare, oricare ar fi calea urmată, oricare ar fi structura intimă şi pregătirea persoanei aflate pe drumul ascetic spre Dumnezeu, până la urmă ea trebuie să ajungă la iubire.
Dacă, aşa cum am văzut, mânia este o cauză care conduce la manifestări violente, este normal ca să se fi căutat modalităţile de stăpânire a acesteia. Sfântul Vasile cel Mare, în a 29-a regulă mică, arată că pentru ca să nu te mânii trebuie să vezi totdeauna în cuget pe Dumnezeu, Care veghează totul şi pe Domnul că este pretutindeni de faţă. Cu alte cuvinte, ajungerea la comuniunea harică cu Dumnezeu, stare care conduce la o prezenţă reală a lui Hristos în credincios. Dumnezeu este prezent pretutindenea prin energiile Sale necreate şi prin lucrările Sale, dar această experienţă obiectivă, trebuie să fie împropiată de om, trebuie să capete şi aspect subiectiv, prin libera participare a omului la comunicarea cu Dumnezeu. Un astfel de om nu va mai găsi în gesturile şi în cuvintele aproapelui motive de mânie, ci motive de „milă şi de împreunăcompătimire”.
Calea care poate împiedica căderea în violenţă este, deci, în primul rând asceza. Ascetul, spune Sfântul Vasile cel Mare, „trebuie să fie îndeosebi plin de bunătate”.
Astăzi se vorbeşte mult despre toleranţă şi intoleranţă. Sfântul Vasile cel Mare este de părere că toleranţa urmează blândeţii, „pentru că blândeţea este mama toleranţei”, iar materia blândeţii este bunătatea.
Comentând fericirea celor blânzi (Matei 5, 5), arată că această virtute este cea mai eficace în combaterea mâniei. Dar blândeţea nu este numai o calitate înnăscută, ci ea ţine şi de raţiunea omului. Raţiunea trebuie să reţină „ca un frâu pornirile” şi să nu lase „sufletul să fie dus în neorânduială”, în stricarea rânduielii fireşti puse de Dumnezeu.
Şi iată o cale care conduce la blândeţe, şi mai departe:
„a stărui în deprinderea adâncă a smeritei cugetări, după a cărei dobândire mânia nu va mai avea nici o intrare în suflet. Iar unde lipseşte mânia, a biruit viaţa paşnică şi liniştită, care nu e altceva decât blândeţea, al cărei sfârşit este fericirea şi moştenirea pământului ceresc, în Hristos Iisus”.
În alt loc, într-o epistolă ascetică „despre desăvârşirea vieţii monahilor (creştinilor)”, Sfântul Vasile cuprinde o mulţime de sfaturi în vederea unei comportări care să veştejească orice început de manifestare violentă. Astfel, creştinul nu trebuie să defăimeze (Tit 3,2), nici să batjocorească (1 Timotei 1, 13), nici să se certe (2 Timotei 2, 24), să se răzbune singur (Romani 12, 17), să răsplătească răul cu rău (Romani 12, 17), nici să se mânie (Matei 5, 22)”.
După cum se vede, tot ceea ce recomandă Sfântul Vasile are o bază scripturistică. Dar, pentru a ajunge la împlinirea celor de mai sus, este nevoie de răbdare, chiar de îndelungă răbdare.(Iacov 5, 8) Şi nu numai atâta. Se cere creştinului nu numai să fie el lipsit de violenţă, dar să fie şi un factor activ în dezamorsarea violenţei la cei din jurul său, mustrându-i după cuviinţă, fără răutate. De altfel, Sfântul Vasile se ocupă detaliat de gesturile şi atitudinile a căror manifestare s-ar putea dovedi violentă.
Mai înainte să se producă, de multe ori, violenţele se nasc şi se coc în minte, se constituie chiar într-un proiect de punere în aplicare. De aceea, Teolipt, Mitropolitul Filadelfiei, sfătuieşte: „Leapădă gândurile păcătoase şi nu le lăsa să umble şi să zăbovească în inima ta. Căci zăbovirea gândurilor pătimaşe dă viaţă patimilor şi omoară mintea.[…] Ele tulbură şi supără sufletul, având drepturi asupra lui din pricina înfrângerii pe care a suferit-o voia noastră liberă. Drept aceea trebuie să le ţintuim la stâlp prin mărturisire; căci biruite, gândurile rele fug”.
Curăţenia gândurilor, păstrată prin participarea la Tainele Bisericii, poate feri de săvârşirea violenţelor.
Sfântul Atanasie cel Mare arată şi el că pentru a scăpa de păcate trebuie să-ţi laşi inima străpunsă de învăţătura lui Hristos: „Dar când s-au mutat la învăţătura lui Hristos, cugetarea li s-a străpuns cu adevărat în chip minunat, încât au lepădat cruzimea şi nu se mai gândesc la lupte, ci în toate s-au făcut paşnici şi plini de dorinţă de prietenie”.
Transformarea omului care se lasă pătruns de Dumnezeu este totală, atinge fiinţa lui ultimă şi-i schimbă întreg comportamentul social.
A nu te lăsa în voia simţurilor tale iubitoare de plăceri reprezintă o altă cale de evitare a violenţelor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru „gândurile împătimite de plăcere”. Ieşirea din poftirea celor pământeşti se face prin rugăciunea neîncetată şi curată.
Calist Catafygiotul arată în chip foarte concis şi foarte clar patimile care conduc la violenţe, precum şi virtuţile cu care trebuie să se înarmeze creştinul pentru a lupta împotriva acelora: „Trei lucruri lăuntrice trebuie să aibă sufletul în vedere pe treapta înfăptuirii: puterea raţiunii, mânia şi pofta; şi trei din afară: dorinţa de slavă, de plăcere şi de mai mult. Aceste două treimi le tămăduieşte sufletul privind la petrecerea lui Iisus Hristos în trup, prin cele patru virtuţi generale, adică prin înţelepciune, dreptate, cumpătare şi bărbăţie, şi cu harul Domnului Iisus”.
Pentru ca omul să-şi găsească pacea interioară, pace pe care apoi să o reverse şi în afara lui, Diadoh al Foticeii crede că este necesar ca sufletul să ajungă la „cunoştinţa de sine”, care produce o oarecare ardoare şi o sfială iubitoare de Dumnezeu”. Netulburat de grijile vieţii, sufletul omului „caută cu măsură pe Dumnezeul păcii”.
Marcu Ascetul recomandă omului care vrea să iasă de sub imperiul mâniei aducătoare de violenţă să aibă în inimă neîncetat smerenia Domnului.
La rândul lui, Evagrie Ponticul recomandă, pentru evitarea mâniei care conduce la violenţă, dezlipirea sufletului de dorirea celor trecătoare: „Căci spune-mi, de ce te prinzi grăbit la harţă, dacă dispreţuieşti bucatele, banii şi slava?”.
Câinele turbat al mâniei poate fi legat de blândeţe. Apar la Evagrie şi celelalte mijloace ascetice:
„Prin milostenie tămăduieşte mânia, prin rugăciune curăţeşte mintea, iar cu postul veştejeşte pofta”.
Pentru a evita violenţele, omul trebuie să lupte cu cele două surse ale ei, pofta şi mânia, „pe una stingând-o cu posturi, cu privegheri şi cu culcatul pe jos; pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii”.
Isaia Pustnicul, după ce constată că „mânia a intrat în toată lumea în zilele noastre”, ne dă acest leac imediat:
„Nimic din ce auziţi să nu vă tulbure, ci ziceţi în inima voastră: Ce sunt acestea faţă de locul în care vom intra pentru păcatele noastre?”.
Dacă omul este cu atenţia trează spre păcatele sale, spre a şi le plânge, nu mai are pornire spre acte de violenţă faţă de cei de lângă el, oricât l-ar necăji aceştia.
Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că „pentru mânie şi întristare, dispreţuieşte slava, necinstea şi lucrurile materiale. Iar pentru ţinerea de minte a răului (şi ea provocatoare de manifestări violente n.n.), roagă-te pentru cel ce te-a supărat şi te va izbăvi”.
De multe ori, violenţele apar ca răspuns precipitat la alte violenţe. De aceea Sfântul Maxim recomandă:
„Când vei fi ocărât de cineva sau dispreţuit în vreo privinţă oarecare, fii cu luare-aminte dinspre gândurile mâniei, ca nu cumva, despărţindu-te de dragoste din pricina supărării, să te aşezi în ţinutul urii”.
Dar mânia este foarte adesea rodul urii, al lipsei de iubire faţă de aproape. De aceea, Sfântul Maxim spune:
„Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni”.
Ca să nu urăşti, trebuie în toate situaţiile să judeci faptele şi cauzele lor, iar nu omul care îţi face rău. În orice caz, mesajul evanghelic constă, între altele, în abolirea oricărui fel de ură între semeni. Soluţia depărtării de violenţă constă mai degrabă în a te ruga, pentru cel ce te defaimă, cu cât mai mult suflet.
Iuţimea, o altă sursă de violenţă, poate fi liniştită şi îmblânzită prin bărbăţie şi milă, după cum spune Sfântul Grigorie Sinaitul:
„Cea dintâi înfrânge pe cei ce o războiesc de afară, iar cea de a doua, pe cei ce o războiesc din lăuntru”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne redă, în legătură cu îmblânzirea iuţimii, în Cuvântul ascetic, această convorbire dintre un frate şi duhovnicul său: „Şi a zis fratele: Rogu-te, părinte, să mă înveţi cum îmblânzeşte iubirea iuţimea? Şi răspunse bătrânul: Fiindcă are puterea să se milostivească şi să se facă bine aproapelui şi să fie cu îndelungă răbdare faţă de el şi să îndure cele ce îi vin de la el, cum am spus adeseori. Avându-le, prin urmare, iubirea pe acestea, îmblânzeşte iuţimea celui ce a dobândit-o”.
Şi fratele continuă: „Dar, rogu-te, părinte, spune-mi ce înseamnă a avea îndelungă răbdare? Şi a răspuns bătrânul: A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul încercării şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare; a nu vorbi cuvânt neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător la Dumnezeu”.
În alt loc tot Sfântul Maxim ne spune: „Blândeţea păzeşte iuţimea netulburată, iar smerenia slobozeşte mintea de fumul mândriei şi de slava deşartă”.
Mânia şi iuţimea nu se pot stinge decât prin iubire şi prin nejudecarea celuilalt cu măsură strâmbă:
„Deci socotim că e un rod şi o dovadă a iubirii de fraţi să se taie iuţimea şi să se oprească mânia, apoi să se măsoare pedepsele cu greşelile fiecăruia şi să se rostească de către noi judecăţi cu totul fără pată asupra fiecăruia”.
Împotriva patimii hulirii lui Dumnezeu, Cuviosul Nichita Stithatul ne recomandă apelarea la cuvântul lui Hristos, spunând: „Mergi înapoia mea, satano!”.(Matei 16, 23)
Cât despre Sfântul Maxim Mărturisitorul, el mai face următoarele recomandări în vederea ieşirii de sub imperiul patimilor violente: „De vrei să fii drept, dă fiecărei părţi din tine, adică sufletului şi trupului, cele de care sunt vrednice. Părţii raţionale a sufletului dă-i citiri, vederi duhovniceşti şi rugăciune; iuţimii dă-i dragoste duhovnicească ce se opune urii; părţii poftitoare dă-i cumpătare şi înfrânare; iar trupului, hrană şi îmbrăcăminte, atâta cât sunt de trebuinţă”.
Este de remarcat faptul că sufletul şi trupul sunt implicate împreună în eforturile ascetice, care trebuie duse sincronizat şi cu înţelepciune, fără exagerări şi extremisme. Oricum, ceea ce poate stinge iuţimea stârnită de ură este dragostea duhovnicească.
Smerenia se află şi ea printre virtuţile care pot feri de comiterea de violenţe. Alături de ea Avva Isaia pune ascultarea de Părinţi. Şi mai spune el: „Nu fi iubitor de ceartă, ca să nu locuiască în tine tot răul”.
Iar smerenia constă în „a se judeca întâi pe sine şi în a renunţa la voia proprie în favoarea aproapelui întru cunoştinţă”.
Şi Părintele dă o serie de mărturii biblice prin care suntem învăţaţi să nu păstrăm răutatea faţă de aproape sau mânia faţă de el, neiertându-l. Fără să ierţi, notează părintele Dumitru Stăniloae, „nu eşti liber de stăpânirea unei patimi”, şi atunci îţi pierzi şi libertatea, pentru că Dumnezeu nu te poate face liber fără voia ta. Libertatea nu poate fi decât rezultat al relaţiei dintre oameni.
Într-o legătură strânsă cu smerenia este şi răbdarea. Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol recomandă răbdarea cu bărbăţie a încercărilor. Răbdarea nu este un act de slăbiciune, cum sunt tentaţi să creadă cei mai mulţi, ci, din contră, o manifestare de bărbăţie matură şi conştientă de valorile supreme.
La Sfântul Petru Damaschin aflăm această referinţă:
„Orice om, zice marele Vasile, are nevoie înainte de toate de răbdare, ca pământul de ploaie, ca să aşeze pe ea, cum zice Apostolul, temelia sau credinţa”.
Sigur că, până la urmă, omul se poate feri de patimile care conduc la violenţă, vieţuind în Duhul dumnezeiesc, lăsându-se luminat de El, căci „Duhul este lumină, viaţă şi pace”, şi cel ce se lasă luminat de El petrece la rândul lui „viaţă senină, cu pace”.
Într-un cuvânt, ceea ce se încearcă să se obţină prin combaterea şi anihilarea violenţei este pacea, pacea nu ca simplu armistiţiu, ci ca o stare dinamică de deschidere reciprocă spre trăire în armonia virtuţilor. Sfântul Grigorie de Nyssa dă această definiţie a păcii, în care el vede şi un leac pentru multe păcate: „Să înţelegem întâi ce este pacea. Ce este altceva decât împreunăsimţire iubitoare, îndreptată spre cel de aceeaşi fire? Dar atunci, ce este ceea ce se cugetă potrivnic păcii? Ura, mânia, iuţimea, pizma, pomenirea răului, făţărnicia, nenorocirea războiului. Vezi câtor boli le este leac un singur cuvânt? Căci pacea se împotriveşte la fel fiecărei boli din cele spuse şi face să înceteze răul prin venirea ei. Pentru că precum încetează boala când intră sănătatea, şi se mistuie întunericul când se arată lumina, aşa, când se iveşte pacea, se destramă toate patimile ce se nasc din starea potrivnică”.
Dar izvorul general al tuturor formelor de prevenire, de împotrivire, de veştejire a violenţei este dragostea, căci aşa cum arată Cuviosul Nichita Stithatul: „Cel ce are dragoste nu ştie să pizmuiască; nu e uşuratic, fălos şi pornit; nu se îngâmfă faţă de cineva; nu se poartă cu necuviinţă faţă de aproape; nu caută numai spre folosul său, ci şi spre al aproapelui; nu se mânie degrabă împotriva celor ce-l supără; nu ia în seamă dacă suferă vreodată vreun rău; nu se bucură de nedreptatea prietenilor, ci se bucură de adevărul dreptăţii lor; toate le rabdă câte vin asupra lui cu întristare; toate le crede din simplitate şi nerăutate; toate cele făgăduite nouă de Dumnezeu nădăjduieşte că le va lua; toate ispitele le rabdă, nerăsplătind răul cu rău; şi niciodată lucrătorul dragostei nu cade din dragostea aproapelui”.(1 Corinteni 13, 4-8).
Dar pentru a ajunge la dragostea despre care vorbeşte Cuviosul Nichita, e bine să începi prin a nu-l urî pe celălalt, prin a-ţi vedea mai întâi propriile păcate, a plânge pentru fratele tău şi a te ruga pentru el, într-un cuvânt, după Sfântul Isaac Sirul, de a te comporta aşa cum Hristos s-ar comporta: „Să nu urăşti pe păcătos. Căci toţi suntem vinovaţi. Şi dacă te mişti către el pentru Dumnezeu, plângi pentru el. Şi de ce-l urăşti pe el? Urăşte păcatele lui şi roagă-te pentru el, ca să te asemeni cu Hristos, Care nu Se mânia împotriva păcătoşilor, ci Se ruga pentru ei”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne vorbeşte cam în acelaşi fel: „Să ne iubim, aşadar, unii pe alţii şi vom fi iubiţi de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă şi va fi şi El cu îndelungă răbdare faţă de păcatele noastre. Căci iertarea greşalelor noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră faţă de aproape”.
Dar nu ajunge numai să ajungi tu un practicant al dragostei curate, trebuie să faci tot ce poţi pentru ca şi cei de lângă tine să ajungă la aceeaşi măsură: „Deci e un rod al iubirii neprihănite şi potrivite cu bărbatul drept şi bun, a fi străin de vicleşug. Şi aşa zice legea că trebuie să fie cel ce slujeşte cu adevărat dreptăţii şi e îndrăgit de iubirea de fraţi, încât slava sa apare ca având slava aceasta nu numai pentru că refuză el însuşi să păgubească pe alţii, ci şi pentru că se face învăţător al celor din neamul său, sau al celor ce-i sunt apropiaţi în alt mod şi se bucură de faima legăturii cu el”.
În nici un moment al vieţii omul nu trebuie să creadă că depărtarea lui de faptele violente este definitivă. Este necesară o permanentă păstrare a trezviei, care curăţă mintea. Cel care o face nu se mai lasă abătut de zgomotele lumii acesteia, nu se mai clatină, deoarece sufletul lui e rănit de dragostea lui Hristos. Sunt păcate considerate mai mici şi mai neînsemnate cărora le cad pradă şi oameni mai avansaţi duhovniceşte: „Deci, uneori, apar şi în mintea celor buni mici greşeli, ca de pildă scurte înfurieri, porniri moderate spre mânie, supărări pe fraţi, dorinţa de slăviri deşarte şi alte asemenea patimi care obişnuiesc să se ivească şi în cei ce au viaţa cea mai fără pată şi cu adevărat curată”.
De aceea o recădere în păcate îi pândeşte şi pe cei mai îmbunătăţiţi, în măsura în care atenţia lor faţă de propria trăire şi vigilenţa faţă de ispite scade: „Deci cei ce s-au sfinţit lui Dumnezeu încă de aici, dacă vor să se aplece de la rugăciune, puţin câte puţin, spre cugetele pământeşti, care spurcă şi întunecă mintea, şi se vor învoi cu ele, vor vedea pe Dumnezeu îndepărtându-Se de la ei şi vor rămâne de batjocura vrăjmaşilor, adică a viclenilor draci”.
În creştinism, în viaţa duhovnicească, totul se joacă în sensul apropierii (până la unirea mistică) sau îndepărtării de Dumnezeu. În această opţiune omul este ajutat de Dumnezeu, dar, totodată, i se respectă libertatea voinţei şi responsabilitatea aferentă.
Desigur, suprema violenţă, resimţită de om ca atare în această viaţă, este moartea şi umbra ei care planează în fiecare clipă peste el. De aceea venirea lui Hristos a adus omului, printre altele, această mare bucurie a biruinţii asupra morţii: „Despre faptul că moartea a fost nimicită şi crucea a adus biruinţă asupra ei şi că ea nu mai are putere, ci e ea însăşi moartă cu adevărat, ne dă o dovadă şi un temei vădit de credinţă şi aceea că toţi ucenicii Lui au dispreţuit-o şi toţi pornesc spre ea şi nu se mai tem de ea, ci o calcă în picioare, ca moartă, prin semnul crucii”.
Hristos nu a biruit moartea numai pentru El, ci pentru toţi oamenii. Violenţa morţii rămâne de acum exterioară creştinului, care atunci când a dobândit o credinţă puternică şi duce o viaţă corectă o priveşte ca pe un simplu somn (întru fericită adormire), ca pe o trecere spre Domnul.
Dar Învierea lui Hristos nu numai că a arătat biruinţa Sa şi, prin El, a întregii umanităţi asupra morţii, dar a creat şi premize puternice pentru ieşirea din orice tip de violenţă: „desfrânatul să nu se mai desfrâneze, iar ucigaşul să nu mai ucidă, cel ce nedreptăţea să nu mai nedreptăţească şi cei lipsiţi de dreapta credinţă să se facă dreptcredincioşi”.
Crucea şi Învierea au schimbat atât de adânc firea umană povârnită spre păcat, smulgând patimile sufleteşti, încât:
„Desfrânaţii s-au făcut feciorelnici, ucigaşii n-au mai ţinut suliţele în mână, iar cei stăpâniţi de frică s-au îmbărbătat”.
Cel care îl poate apăra cel mai bine pe om atât de a comite, cât şi de a suporta fapte violente, este Însuşi Dumnezeu. Rugăciunea pentru duşmani are mare valoare din acest punct de vedere, deoarece „toceşte pornirea răzbunătoare” şi conduce de la „dreptatea firească” (a firii, naturală) la cea „nepărtinitoare”. Pentru aceasta, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, omul trebuie să fie bine îmbrăcat „în platoşa virtuţii”, care nu va fi străpunsă de „săgeţile ispitelor”.
ziaraxa.wordpress.com
