Întâmpinarea Domnului de dreptul Simeon şi proorocia lui este prima mărturie majoră pe care un om o face cu referire la persoana lui Hristos, Care, ca Fiu al lui Dumnezeu, are pe pământ misiunea de a face cunoscută iubirea Tatălui pentru oameni.
Dacă la Naşterea Domnului cei care vestesc importanţa Celui născut sunt îngerii, apoi magii (adică lumea păgână), iar la Botezul Său, Înaintemergătorul Ioan, prin glasul bătrânului Simeon, pentru prima dată, transpare bucuria şi tensiunea neamului iudaic, preînchipuind întreaga omenire în faţa aşteptării venirii Izbăvitorului, a lui Mesia, anunţat de către toţi proorocii.
Icoanele care înfăţişează acest praznic reprezintă transpunerea imagistică a textului evanghelic de la Luca şi interpretarea pe care exegeţii o fac pasajului în cauză.
Evenimentul care constituie subiectul sărbătorii Întâmpinării Domnului Hristos apare relatat în Evanghelia Sfântului Luca, capitolul 2, versetele 22-38. Hristos este adus la Templu de Maria şi de Iosif pentru împlinirea rânduielilor Legii. În Templu este întâmpinat de Simeon şi de Ana. Simeon este descris de Sfântul Luca Evanghelistul ca un om credincios, un drept care respecta rânduielile Legii Vechi, dorind să vadă mântuirea lui Israel, iar Duhul Sfânt era peste el. Duhul i-a dezvăluit că nu va vedea moartea până ce nu-L va vedea pe Mesia (Luca 2, 25-26). Se consideră că Simeon era preot, dar acest lucru nu este menţionat în Evanghelia după Luca.
Ana este descrisă ca o proorociţă. Şi ea este bătrână şi îi dă slavă lui Dumnezeu.
În acest episod evanghelic, profeţia şi ritualurile Templului se împletesc şi sunt folosite pentru a exprima importanţa actului aducerii Pruncului Iisus la Templu. Hristos este numit de Simeon „lumina care luminează neamurile şi slava poporului Israel” (Luca 2, 32). Aşa cum vom vedea mai târziu, sărbătorirea acestor evenimente în cadrul praznicului Întâmpinării Domnului le plasează într-un context teologic mai bogat, plin de paradoxuri, şi se folosesc exemple din Vechiul Testament pentru a sublinia minunea Întrupării şi răspunsul dramatic al lui Simeon.
Întâlnirea lui Hristos cu Simeon, împlinirea unei proorocii.
Cele mai vechi omilii asociate acestui praznic vin dintr-un timp în care această sărbătoare, aşa cum este ea acum, nu era instituită. Este posibil ca textul evanghelic să fi fost citit în perioada Crăciunului sau la sărbătorirea Tăierii împrejur a lui Hristos. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, în Ierusalim se instituise deja o sărbătoare la a 40-a zi de la Crăciun şi, de aici, se pare că s-a răspândit şi în alte biserici. La acest praznic se pune accent pe Întrupare şi, în special, pe întâlnirea Dumnezeului întrupat cu credinciosul Simeon, care reprezintă Legea Veche şi aşteptarea împlinirii profeţiilor; după ce a văzut împlinirea acestora, Simeon nu mai apare pentru că, după cum spun cântările litugice, el merge să răspândească Vestea cea bună morţilor.
Textul din Isaia 6, 6-7, citit la Slujba Vecerniei acestei sărbători, este o prevestire a Întrupării: cărbunele aprins care îndepărtează nelegiuirea şi aduce iertarea este un simbol al Fiului întrupat, iar buzele atinse de cărbune sunt simbolul Fecioarei prin care Întruparea are loc. În contextul Întâmpinării Domnului, este valabilă şi interpretarea tipologică: serafimul cu cărbunele are rolul de a-l purifica pe profetul Isaia, pregătindu-l pentru misiunea de profet.
Această paletă largă de interpretare se găseşte în cântările praznicului şi se regăseşte şi în icoana închinată acestui eveniment.
Cel ce a dat Legea devine supus Legii, în umanitatea Sa
Autorii de cântări preiau pasaje din Evanghelie şi, frecvent, încorporează şi o înţelegere teologică mai adâncă. Acum, este subliniat mai ales paradoxul că Dumnezeu, Care este mai înalt decât oştile cereşti, S-a smerit atât de mult încât Se lasă purtat în braţe de doi oameni, Maria, mama Lui, şi dreptul Simeon.
Imaginea episodului din Isaia, capitolul 6, are un loc important în imnuri; focul care simbolizează prezenţa lui Dumnezeu este un element-cheie al limbajului simbolic al patristicii şi al teologiei ortodoxe.
Tema acestui praznic este paradoxul reprezentat de faptul că Cel ce a dat Legea devine supus Legii în umanitatea Sa. Nu rămâne nici un dubiu în privinţa semnificaţiei Vechiului Testament – faptul că acest vechi Legământ este dat de Dumnezeu şi că este împlinit în Noul Testament prin Hristos. Întruparea înseamnă că Fiul lui Dumnezeu devine Om în contextul particular religios şi cultural al poporului lui Israel. Teofania experiată de Moise pe Sinai în momentul în care a primit tablele Legii este comparată cu imaginea lui Simeon primindu-L în braţe pe Însuşi Dătătorul de Lege, ca Prunc.
Templul din Ierusalim este locul în care Domnul este întâmpinat, este locul pământesc în care oamenii, temple ale lui Dumnezeu, se întâlnesc.
Influenţa unor omilii poate fi văzută în câteva locuri din Minei unde sunt menţionate revigorarea bătrânului şi lucrarea Duhului Sfânt de a-l aduce la Templu. Bucuria întâlnirii aduce sfârşit anilor de aşteptare ca speranţa lui Israel să se împlinească.
Hristos vine ca Lumină pentru neamuri, dar şi ca Slavă a poporului lui Israel.
Modul în care este interpretată slobozirea lui Simeon poate părea neobişnuit pentru cei din afara tradiţiei ortodoxe, pentru că plecarea lui nu este o simplă mutare la cele binecuvântate, ci o misiune de a răspândi şi morţilor vestea bună a Întrupării lui Adam cel Nou. Astfel, ne este arătată şi împlinirea lucrării lui Hristos de la Paşti, fiindcă cuvintele Slujbei Întâmpinării vestesc deja: „Acum porţile raiului au fost deschise”.
Cântarea lui Simeon (Luca 2, 29-32), care îşi găseşte un loc deosebit în viaţa liturgică a Bisericii de Răsărit şi de Apus, are ca temă faptul că Hristos vine ca o Lumină pentru neamuri, dar şi ca Slavă a poporului lui Israel.
Există mai multe icoane care înfăţişează scena Întâmpinării Domnului de către Dreptul Simeon. Icoana pictată la Novgorod pe la 1470 este una dominată de o mare simplitate în formă şi compoziţie. Altarul şi alte detalii ale Templului au aparenţa unei clădiri eclesiale, poate prevestind apariţia Bisericii creştine. După îmbrăcămintea pe care o poartă, Simeon nu este preot, dar este plasat pe o treaptă în apropierea altarului şi Îl primeşte pe Hristos în braţele sale. Se înclină peste Prunc, către grupul din stânga, condus de Maica Domnului. Mâinile Maicii Domnului sunt încă acoperite şi întinse către Simeon şi Fiul Său. În spatele ei se află o altă figură feminină, Proorociţa Ana, iar mai apoi Iosif, ţinând în mâinile sale acoperite două păsări, pentru a fi oferite spre jertfă.
Veşmintele de dedesubt ale tuturor personajelor sunt de culoare gri-verde, culoare folosită şi pentru acoperişuri şi pentru zidul din fundal al icoanei; pentru veşmintele exterioare sunt folosite o varietate de culori, ocru auriu pentru Iosif, purpuriu pentru Ana, sepia cald pentru Maica Domnului şi roşu maroniu pentru Simeon. Cele trei figuri de la stânga sunt un grup unit, iar Maica Domnului parcă îi conduce într-un omagiu adus Fiului întrupat care stă în braţele lui Simeon. Mâinile acoperite semnifică expresia cucerniciei pentru cele sfinte. Porumbeii sau turturelele pe care le ţine Iosif în mână, aduşi să fie jertfiţi aşa cum spune Legea, par deja că nu ar mai fi de folos, pentru că acel cărbune aprins al Dumnezeului întrupat a fost adus la Templu de Născătoarea de Dumnezeu ca împlinire a profeţiei şi a fost primit cu bucurie în braţele lui Simeon.
Atitudinea lui Simeon este una de cucernicie în faţa tainei întâlnirii Pruncului.
Atenţia este atrasă în mod natural de Simeon care Îl întâmpină pe Cel ce împlineşte profeţiile şi Care îi făcuse promisiunea bătrânului. Atitudinea lui este una de smerenie şi bucurie în faţa misterului întâlnirii Domnului cu cei care Îi aşteptaseră venirea. Cufundându-ne în contemplarea icoanei, inimile şi sufletele sunt pătrunse şi devin temple vii ale lui Dumnezeu, unde Domnul este prezent şi bine primit.
O altă frescă a Întâmpinării poate fi întâlnită în Biserica „Panagia Phorbiotissa” din Asinou (Cipru), pictată pe la 1350. Aici, avem în stânga pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. În spatele ei se află Iosif, purtând cei doi porumbei. Postura lui Simeon indică faptul că a venit în mare grabă, că arde de nerăbdarea întâlnirii Domnului. Pare că ar sta pe vârfuri pe când se înclină înainte cu mâinile acoperite şi întinse, dornic să Îl primească pe Pruncul Iisus. Privirea lui Simeon se întâlneşte cu cea a Maicii Domnului şi cu a Pruncului, care este în braţele Maicii, ţinând-o strâns şi privindu-l neliniştit pe Simeon. Momentul este unul emoţionant. Un copil, aparent obişnuit, este adus la Templul din Ierusalim de părinţii lui, iar asupra acestui prunc şi a celor care Îl însoţesc se spun cuvinte uimitoare din partea unui drept, Simeon, şi al unei proorociţe, Ana, unde fiecare reprezintă în chip simbolic Legea şi Proorocii, cele care se vor împlini în persoana Pruncului.
Degetul mare şi cel arătător alungite ale mâinii drepte a Maicii Domnului pot fi interpretate ca imaginea buzelor din Isaia. Ana stă în spatele lui Simeon, arătând către cer cu mâna dreaptă, iar în mâna stângă ţine un sul pe care scrie: „Acest Prunc a făcut cerul şi pământul sigure”. Acoperământul altarului este confecţionat dintr-un material somptuos, iar baldachinul are o cruce deasupra.
Fresca de la Asinou nu are liniştea şi atitudinea hieratică a icoanei de la Novgorod, dar mesajul său viu întrupează înţelesul praznicului.
