O altă rânduială disciplinară cu care Biserica îndrumează viaţa credincioşilor ei pe căile adevăratei trăiri creştine, ale virtuţii şi ale cinstirii de Dumnezeu este aceea a posturilor din cursul anului bisericesc.
Postul, adică abţinerea totală sau parţială de la anumite alimente, pe un timp mai lung sau mai scurt, este o practică existentă, în diferite forme, în mai toate religiile, vechi şi noi, ale omenirii.
Asupra originii postului părerile sunt împărţite. Cei mai mulţi îl leagă de cultul morţilor din vremuri străvechi. Astfel, după unii, postul îşi are originea în sacrificiile de animale, care erau aduse pentru cei morţi şi de care cei vii nu trebuiau să se atingă. Alţii cred că durerea pricinuită de moartea fiinţelor dragi a avut ca urmare firească neglijarea mâncării şi băuturii, ceea ce cu timpul a devenit un semn convenţional de doliu, făcând astfel parte din riturile legate de cultul morţilor. Unii cred că originea postului ar trebui căutată în frica de contaminare; atingerea obiectelor sau consumarea alimentelor contaminate de mort ar fi produs o mare frică, lucru care ar fi determinat familia la abţinerea, pe un anumit timp, de la mâncare şi băutură; deci şi aici ar fi vorba de o practică tot în legătură cu cultul morţilor. În fine, unii cred că originea postului trebuie căutată într-o simplă practică de sobrietate şi de temperanţă, recomandată si uneori experimentată de marii înţelepţi, filosofi sau întemeietori de religii. De la acest post igienic s-ar fi ajuns la ideea unui post cu caracter religios, mai ales pentru faptul că, în anumite cazuri, postul a prilejuit viziuni religioase. Uneori el este practicat ca un exerciţiu de penitenţă, alteori ca un mijloc de pregătire pentru săvârşirea unor acte religioase sau unor fapte importante din viaţă, alteori ca un rit de doliu (formă de exprimare a durerii sau a tristeţii) sau de purificare (curăţire). Uneori a fost considerat şi practicat ca un mijloc pentru a avea viziuni, alteori – dezbrăcat complet de caracterul religios – se practică pur şi simplu ca un mijloc igienic pentru refacerea sau păstrarea sănătăţii fizice, fiind recomandat ca atare de însăşi ştiinţa medicală.
2. Concepţia creştină despre post
Mântuitorul însuşi a practicat postul; El a postit 40 de zile înainte de începutul activităţii Sale publice (Mt. 4, 2; Mc 1, 13 şi Lc 4, l-3) şi a învăţat pe ucenicii Săi, atât prin cuvânt cât şi prin faptă, că postul este inseparabil de rugăciune (Mt. 4, l; Mc 9, 29). El l-a recomandat ca pe un mijloc de luptă împotriva ispitelor şi a puterii diavolului (Mt.17, 21), stăruind că nu trebuie practicat numai ca forme externe, după obiceiul iudeilor, ci cu voie bună şi cu conştiinţa că, postind, săvârşeşti o faptă bine plăcută lui Dumnezeu (Mt. 4, 16).
Sfinţii Apostoli au practicat şi ei postul. Aşa, de exemplu, Sfântul Apostol Pavel a postit şi a îndemnat pe fiii săi duhovniceşti să practice postul, unit cu rugăciunea (Fapte 9, 9; 13, 2-3 şi 14, 23; 2 Cor 6, 5; l Cor 7, 5).
Menţiuni despre practicarea postului după epoca apostolică găsim apoi la numeroşi scriitori creştini, ca de exemplu Barnaba, Sf. Iustin, Sf. Policarp, Herma, Clement al Alexandriei, iar din sec. IV înainte, mărturiile sunt prea numeroase ca să mai stăruim asupra lor.
Sfinţii Părinţi practicau postul, după pilda Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, relevând foloasele lui pentru trupul şi sufletul omului.
De aceea, creştinismul a dat postului o însemnătate mare în viaţa religioasă şi mai ales în viaţa monahală, făcând din el un act de virtute şi de cult, un mijloc de progres în viaţa spirituală, de luptă împotriva patimilor şi a poftelor şi totodată un semn de respect şi de omagiu adus lui Dumnezeu. S-a accentuat îndeosebi sensul spiritual al postului, precizându-se că postul adevărat constă nu numai în abţinerea voluntară de la mâncare şi băutură, ci într-o străduinţă neîncetată de a domina, cu spiritul, cu voinţa, toate patimile şi poftele, instinctele şi pornirile inferioare ale trupului, care îl apropie pe om de animale. Este vorba deci nu numai de o renunţare temporară, conştientă şi consimţită, la satisfacerea unui instinct natural, ci de un efort pentru înnoirea vieţii, prin întronarea supremaţiei spiritului asupra trupului şi a sufletului; iar această strădanie este legată cu o luptă grea, care constă în întărirea voinţei şi a raţiunii sănătoase, în disciplinarea instinctelor, în înfrânarea sufletului, tinzând la stabilirea unui echilibru lăuntric, în care spiritul să domine toată viaţa omului.
Iată de ce postul face parte din mijloacele de cultivare şi desăvârşire a sufletului, fiind inseparabil de alte virtuţi şi acte creştine, ca rugăciunea, căinţa, smerenia, milostenia ş.a.m.d. El slăbeşte, atenuează sau chiar stinge puterea patimilor şi a instinctelor, constituind deci o formă sau un auxiliar al sârguinţei continue spre desăvârşire, prin urmare, numai atunci este postul desăvârşit, când abţinerea de la mâncărurile de dulce (postirea de bucate sau de alimente) este unită cu efortul spre virtute şi progres spiritual, cu încordarea voinţei spre purificarea sufletului, spre alungarea gândurilor şi dorinţelor păcătoase, spre înfrânarea de la răul moral (păcat). „Posteşte, dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci nici o faptă rea în viaţa ta, ci slujeşte Domnului cu inimă curată, păzind poruncile Lui şi mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nici o faptă rea; crede, însă, lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El şi dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu. Dacă vei face acestea, vei posti post mare şi primit de Domnul” – zice unul dintre discipolii apostolilor. Cu alte cuvinte postul extern se completează cu postul intern, sau «postul de bucate» se desăvârseşte prin «postul de păcate», însoţit de rugăciune.
De aceea e nevoie, din timp în timp, de zile sau perioade de postire, în care lupta spirituală cu patimile trupeşti şi sufleteşti trebuie ajutată şi intensificată printr-o strunire mai atentă şi mai aspră a trupului, pentru ca acesta să devină (rămână) un instrument docil şi apt pentru realizarea năzuinţelor superioare ale spiritului, pentru ridicarea lui către Dumnezeu, izvorul şi întruparea desăvârşită a Binelui şi a Perfecţiunii.
Postul este conceput deci şi practicat în creştinism ca un mijloc de progres în virtute şi ca un act de cult, ca o jertfă vie de evlavie, de căinţă, de supunere faţă de Dumnezeu şi un mod de cinstire a Lui. El nu este numai un efort de a supune, a domina şi a birui ceea ce este rău şi inferior în noi, ci şi o dorinţă de a ne apropia de modul de viaţă îngeresc, ca şi de Dumnezeu, de a-I plăcea si a ne asemăna cu El, căci – precum spune Simeon al Tesalonicului – nici Dumnezeu, nici îngerii nu au nevoie de hrană. De aceea, de regulă postul religios se încheie şi se încununează prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, care este în acest caz o pecetluire şi o încununare a străduinţelor noastre ascetice şi duhovniceşti. Postul este astfel rădăcină sau începătură a eliberării de patimi şi «maică a virtuţilor», temelie a întregii vieţi morale.
Postul poate să fie practicat şi ca un mijloc igienic pentru păstrarea sănătăţii, pentru întărirea şi înviorarea organismului. Ştiinţa medicală de astăzi a constatat că postul, departe de a fi împotriva naturii omului, dimpotrivă el este întotdeauna folositor, fiind în unele cazuri chiar recomandat ca mijloc de vindecare, pentru redresarea organismului obosit şi intoxicat de hrană prea îmbelşugată. E de la sine înţeles că, atunci când e practicat din nevoie, din motive pur igienice sau sanitare, postul e lipsit de valoarea religioasă pe care o are atunci când e practicat de bună voie şi din motive pur spirituale, ca un act de virtute şi de cult, prescris şi reglementat de Biserică.
3. Postul în creştinismul primelor secole
În primele zile ale creştinismului nu găsim prescripţii precise cu privire la timpul (datele) şi formele practicării postului. Primii creştini au postit, probabil, după obiceiul iudaic, dar trebuie subliniat că Biserica creştină n-a adoptat nici unul din posturile evreilor.
Dacă, la început, postul era practicat ca un act de pietate personală, lăsat la libera voie şi la râvna religioasă sau la posibilităţile fiecăruia, cu timpul conducerea Bisericii a formulat treptat reguli şi îndrumări, mai mult sau mai puţin precise şi obligatorii pentru toţi în această privinţă, reglementând timpul, durata şi felul postirii, precum se va vedea mai departe. Astfel de norme apar mai ales din sec. IV înainte, concomintent cu reglementarea disciplinei catehumenatului şi a penitenţei şi cu desăvârşirea organizării Bisericii, după creştinarea totală a păgânilor din cuprinsul imperiului roman. Totuşi, preocupări pentru reglementarea disciplinei postului găsim în Biserică foarte de timpuriu, şi anume încă de la sfârşitul secolului I.
Astfel, primele prescripţii cu privire la post se găsesc în Didahia (învăţătura) celor 12 apostoli (cap. VIII), care fixează zilele de miercuri şi de vineri ca zile de post pentru creştini, în locul postului iudaic de luni şi joi. Mai târziu, Canoanele Apostolice (66 şi 69), Didascalia (cap. XXI) şi Constituţiile Apostolice prescriu postul înainte de hirotonie, practicat încă din epoca apostolică (vezi Fapte 13, 2-3), înainte de botez şi de împărtăşire, înainte de Paşti, postul pentru penitenţi, precum şi posturile de miercuri şi vineri şi cele din preajma sărbătorilor mari. La început, întrucât Sfânta Euharistie se săvârşea seara, creştinii posteau ziua întreagă, abţinându-se cu totul de la mâncare şi băutură (adică ajunau). Din scrierile lui Tertulian, ca si din alte documente posterioare, rezultă că postul nu era totdeauna sau peste tot la fel de aspru şi de lung.
Fiind împreunat cu căinţă şi zdrobire de inimă, postul era interzis în zilele de bucurie, ca duminica, şi de sărbători mari, ca Naşterea Domnului, Bobotează (Arătarea Domnului), Învierea şi Pogorârea Sfântului Duh. Creştinii nu posteau, de asemenea, joia, care la evrei era zi de post, iar la păgâni era închinată zeului Jupiter.
Cu vremea, dispoziţiile oficiale care reglementează disciplina postului se înmulţesc treptat, ele fiind numeroase mai ales în canoanele sinoadelor ecumenice şi locale şi ale Părinţilor bisericeşti. În Biserica Răsăriteană ele se fixează definitiv şi se uniformizează peste tot mai ales în epoca premergătoare marii schisme (secolele VIII-IX), cristalizându-se în rânduiala posturilor şi ajunărilor, pe care vom expune-o mai departe.
4. Posturile de mai multe zile din cursul anului bisericesc
Sunt în număr de patru şi stau în legătură cu sărbătorile mari din cele patru anotimpuri ale anului, şi anume:
Postul Naşterii Domnului (postul de iarnă),
Postul Paştilor sau Păresimile (postul de primăvară),
Postul Sfinţilor Apostoli (postul de vară) şi
Postul Adormirii Maicii Domnului (postul de toamnă).
a) Postul Naşterii Domnului (al Crăciunului) a fost orânduit de Biserică pentru a pregăti pe credincioşi spre cuviincioasa întâmpinare şi serbare a marelui praznic al naşterii cu trup a Mântuitorului. El aduce aminte creştinilor de patriarhii şi drepţii din Vechiul Testament, care au petrecut timp îndelungat în post şi rugăciune, în aşteptarea şi nădejdea venirii lui Mesia – Izbăvitorul.
Ca vechime, cele dintâi menţiuni despre practicarea acestui post provin din secolele IV-V, de la Sf. Augustin şi Papa Leon cel Mare, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit postul din luna a zecea. Dar la început, creştinii nu posteau toţi în acelaşi fel şi acelaşi număr de zile. Aşa, de exemplu, unii posteau numai şapte zile, alţii şase săptămâni; unii ţineau un post mai aspru, alţii unul mai uşor. Sinodul local din Constantinopol ţinut la anul 1166 a uniformizat durata postului Naşterii Domnului hotărând ca toţi credincioşii să postească timp de 40 de zile, începând de la 15 noiembrie. Se lasă secul în seara zilei de 14 noiembrie (Sf. Filip); iar dacă această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă secul cu o zi mai înainte. Postul durează până în seara zilei de 24 decembrie inclusiv.
După unii tâlcuitori ai cultului răsăritean, prin lungimea sau durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte şi de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aştepta să primească cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii. Tot aşa şi creştinii, postind 40 de zile, îşi curăţesc sufletele şi trupurile şi seînvrednicesc să primească între ei pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul cel Viu, nu scris cu litere, ci întrupat şi născut din Sfânta Fecioară. După alţi tâlcuitori ai cultului, postul Naşterii mai simbolizează şi noaptea întunecoasă a Vechiului Testament.
Ca fel de postire, postul Naşterii Domnului este de asprime mijlocie (ca şi al Sfinţilor Apostoli). După rânduiala din pravile, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea şi vinerea, până la Ceasul IX (circa 3-4 p.m.), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte fără untdelemn; marţea şi joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn şi se bea vin, iar sâmbăta şi duminica se îngăduie şi peşte (afară de răstimpul dintre 20-25 decembrie, când postul devine mai aspru). Dacă lunea, marţea sau joia cade serbarea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la peşte, iar miercurea şi vinerea în acest caz se dezleagă la untdelemn şi vin, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Dacă se întâmplă miercuri şi vineri un sfânt cu Priveghere (5, 6, 9, 12 şi 13 decembrie), ori hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, peşte şi vin. Dezlegare la peşte se dă de asemenea la praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), în orice zi, ar cădea.
Ultima zi a postului Naşterii (24 decembrie), numită Ajunul Crăciunului, este zi de post mai aspru decât celelalte zile: se ajunează până la Ceasul IX, când se obişnuieşte să se mănânce, în unele părţi, grâu fiert, amestecat cu fructe şi miere, în amintirea postului lui Daniel şi al celor trei tineri în Babilon (Daniel 1, 5, 8-16). În unele părţi se ajunează în această zi până la răsăritul luceafărului de seară, care ne aduce aminte de steaua care a vestit magilor Naşterea Domnului. Această ajunare aminteşte totodată postul ţinut odinioară de catehumenii care în seara acestei zile primeau botezul creştin şi apoi prima împărtăşire, la Liturghia săvârşită atunci în acest scop (Liturghia Sfântului Vasile, care azi se săvârşeste dimineaţa).
b) Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Răsăritene; de aceea în popor e numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelenţă. El a fost orânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a Patimilor şi a Învierii Domnului; totodată ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Lc 4, l-2), de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime.
În general, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti privesc acest post ca o instituţie de origine apostolică. Dar în primele trei secole durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexandriei ş.a.m.d., unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sâmbăta înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti; la Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile.
Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea înainte, postul cel mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, şi anume după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe care o are şi astăzi, deşi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei şi modului postirii au persistat şi după această dată. După disciplina răsăriteană, se lasă secul în seara Duminicii izgonirii lui Adam din rai (a lăsatului sec de brânză) şi postim până în seara Sâmbetei din săptămâna Patimilor, inclusiv.
Precum am văzut, ultima dintre cele şapte săptămâni de post deplin, adică săptămâna dintre Florii si Paşti, pe care noi o numim a Sfintelor Patimi, nu era socotită în postul Păresimilor, ci se socotea aparte, sub denumirea de Săptămâna Paştilor, a «Paştilor» în sensul originar al cuvântului, adică Paştile Crucii sau al suferinţei Domnului.
Denumirea de Păresimi sau Patruzecime (Quadragesima), care se întâlneşte prima oară în Canonul 5 al Sinodului I Ecumenic, era deci perfect justificată pentru cele şase săptămâni care rămâneau şi care constituiau în vechime Postul cel Mare sau al Păresimilor; el se considera încheiat în Vinerea lui Lazăr (Vinerea dinaintea Floriilor), iar Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte.
Durata aceasta de 40 de zile a Postului Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară, de atâtea ori atestată când e vorba de cercetarea şi pregătirea sufletului prin măsuri divine: potopul, care trebuia să spele pământul de păcate, a ţinut 40 de zile si 40 de nopţi (Facere 7, 11-17); patruzeci de ani au mâncat evreii mană în pustie, înainte de a ajunge în pământul făgăduinţei (Dt 7, 7 şi 29, 5-6); Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea (Ieşire 34, 28); ninivitenii au postit 40 de zile pentru a se pocăi (Iona 3, 4-10); Isus a postit în munte 40 de zile şi 40 de nopţi înainte de începerea activităţii publice (Mt 4, 1-2 şi Lc 4, 1-2) ş.a.m.d.
Practica aceasta a fost adoptată de Biserică încă dinainte de sec. IV, ca timp de pregătire a catehumenilor pentru botez, adică pentru renaşterea sau înnoirea spirituală. În creştinismul primar postul quadragesimal prepascal era deci de fapt postul catehumenilor; din sec. IV înainte, caracterul catehumenal al quadragesimei cedează din ce în ce mai mult celui penitenţial; sub influenţa puternică a monahismului, întreaga Biserică creştină devine penitentă. Dar sensul iniţial al postului rămâne acelaşi: urcuşul spre eshatologie. Căci toate patruzecimile nu sunt decât perioade pregătitoare către «un cer nou şi un pământ nou», etape active către regenerarea omului şi înnoirea universală, anticipată şi chezăşuită de Învierea lui Hristos, serbată la Paşti.
Postul Paştilor este nu numai cel mai lung şi mai important, ci şi cel mai aspru dintre cele patru posturi de durată.
În sec. IV, de exemplu, Canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul unora de a întrerupe ajunarea în Joia dinaintea Paştilor, dispune să se ţină post aspru în toată Patruzecimea. Cam în aceeaşi vreme, Constituţiile Apostolice (cartea V, cap. 18) recomandă să se postească, în săptămâna ultimă, astfel: «În zilele Paştilor postiţi începând din ziua a doua (luni) până vineri şi sâmbătă şase zile, întrebuinţând numai pâine şi sare şi legume şi bând apă, iar de vin şi de carne abţineţi-vă în aceste zile, căci sunt zile de întristare, nu de sărbătoare; iar vineri şi sâmbătă să postiţi, cei cărora le stă în putinţă, negustând nimic până la cântatui cocoşului din noapte. Iar de nu poate cineva să ajuneze în şir aceste două zile, să păzească cel puţin sâmbătă, căci zice undeva Domnul, vorbind despre bine: Când se va lua de la ei Mirele vor posti în zilele acelea». La începutul secolului IX, Canonul 48 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul,patriarhul Constantinopolului şi Regulile Sfântului Teodor Studitul ne lasă să înţelegem că monahii, în tot postul Paştilor, nu mâncau decât o singură dată pe zi (seara), îngăduindu-se numai celor ce lucrau (fiziceşte) să guste puţină pâine şi la Ceasul IX din zi.
Conform tradiţiei stabilite cu timpul în Biserică, în cursul Postului Mare se posteşte astfel: în primele două zile (luni şi marţi din săptămâna primă) se recomandă, pentru cei ce pot să ţină, post complet sau (pentru cei mai slabi) ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă; la fel în primele trei zile (luni, marţi şi miercuri) şi ultimele două zile (vinerea şi sâmbăta) din Săptămâna Patimilor. Miercuri se ajunează până seara (odinioară până după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite), când se mănâncă pâine şi legume fierte fără untdelemn. În tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână (luni-vineri inclusiv) se mănâncă uscat o singură dată pe zi (seara), iar sâmbăta şi duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin. Se dezleagă de asemenea la vin şi untdelemn (în orice zi a săptămânii ar cădea), la următoarele sărbători fără ţinere (însemnate în calendar cu cruce neagră): Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul (24 februarie), Sfinţii 40 de mucenici (9 martie), Joia Canonului celui mare, înainte-serbarea si după-serbarea Buneivestiri (24 şi 26 martie), precum şi în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), iar după unii şi în Joia Patimilor. La praznicul Buneivestiri (25 martie) şi în Duminica Floriilor se dezleagă şi la peşte (când însă Bunavestire cade în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă numai la untdelemn şi vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin).
Pentru a trezi sufletele credincioşilor şi a le îndemna la căinţă şi smerenie, Biserica a hotărât, prin Canoanele 49 Laodiceea şi 52 Trulan, ca în timpul Păresimilor să nu se săvârşească Liturghie decât sâmbăta, duminica şi sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptâmânii (de luni până vineri inclusiv) să se săvârşească numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, care e mai potrivită pentru acest timp. Totodată, pentru a păstra caracterul sobru al Păresimilor, Biserica a oprit prăznuirea sărbătorilor martirilor în zilele de rând ale Păresimilor, pomenirile acestora urmând a se face numai în sâmbetele şi duminicile din acest timp. Sunt oprite, de asemenea, nunţile şi serbarea zilelor onomastice în Păresimi, fiindcă acestea se serbează în general cu petreceri şi veselie, care nu cadrează cu atmosfera de smerenie, de sobrietate şi pocăinţă, specifică perioadelor de post.
Postul propriu-zis al Păresimilor este precedat de cele trei săptămâni introductive de la începutul perioadei Triodului (începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului), care pregătesc treptat şi prevestesc postul mai aspru, care începe de la lăsarea secului. Ultima dintre acestea face deja trecerea spre postul propriu-zis, pentru că în cursul ei este îngăduit numai consumul laptelui şi al derivatelor lui, lăsându-se mai dinainte sec de carne (în seara duminicii a treia din Triod, adică Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi); de aceea săptămâna aceasta poartă denumirea de săptămâna brânzei sau săptămâna albă. Toate serviciile divine din timpul Păresimiior sunt mai sobre decât cele din restul anului şi îndeamnă la smerenie, întristare şi căinţă. De aceea, postul Păresimilor şi întreaga perioadă a Triodului are o importanţă de prim rang nu numai în evlavia monahală, ci şi în spiritualitatea sau viaţa religioasă a credincioşilor mireni în general; este timpul în care se spovedesc cei mai mulţi credincioşi, în vederea împărtăşirii din ziua Paştilor, conform poruncii a patra a Bisericii.
c) Postul Sfinţilor Apostoli (Postul Sâmpetrului), care precede sărbătoarea comună a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), este orânduit de Biserică în cinstea celor doi corifei ai apostolilor şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante (cfr. Fapte 13, 2 şi 14, 23). Totodată prin ţinerea acestui post se cinstesc darurile Sfântului Duh, care s-au pogorât peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime şi care se revarsă în fiecare an peste Biserică la sărbătoarea Rusaliilor, împărtăşindu-se din ele şi credincioşii; de aceea în vechime acest post se numea Postul Cincizecimii.
Despre vechimea acestui post mărturisesc, în sec. IV, Constituţiile Apostolice. Mărturii ulterioare se găsesc la Sfântul Atanasie cel Mare, la Teodoret, episcopul Cirului, la Papa Leon cel Mare, care numeşte postul acesta postul de vară sau al Cincizecimii. Se pare că la început postul acesta era ţinut numai în cercurile monahale şi abia mai târziu s-a extins şi la credincioşii din lume.
Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durată fixă, postul Sâmpetrului are o durată variabilă de la an la an, deoarece începutul lui (fixat aproximativ prin sec. VI) este în funcţie de data variabilă a Paştilor. Postul începe luni după Duminica Tuturor Sfinţilor şi ţine până în ziua de 29 iunie (inclusiv, dacă această sărbătoare cade miercurea sau vinerea, dezlegându-se în acest caz numai la peşte şi untdelemn). Durata lui este deci mai lungă sau mai scurtă, după cum Paştile din anul respectiv a căzut mai devreme sau mai târziu. În chip normal (dacă Paştile s-ar sărbători în răstimpul indicat de regula consfinţită la Sinodul I ecumenic, adică între 22 martie şi 25 aprilie), ea variază de la 8 zile (durata cea mai scurtă, când Paştile cade la 25 aprilie) până la 42 de zile (durata cea mai lungă, când Paştile cade la 22 martie). Dar în actuala situaţie, în care Bisericile din Răsărit şi-au îndreptat calendarul, menţinând însă Pascalia stilului vechi, a calendarului neîndreptat, Paştile fiind sărbătorit de fapt între 4 aprilie şi 8 mai, durata postului Sfinţilor Apostoli se scurtează, de la 28 de zile (durata cea mai lungă) până la desfiinţare (în anii când Paştile cade după data de 1 mai).
O regulă simplă şi practică spre a afla durata postului Sâmpetrului din orice an este următoarea: câte zile sunt de la data Paştilor (inclusiv) din anul respectiv până la 3 mai (exclusiv) atâtea zile ţine postul. De exemplu, în anul 1982, când Paştile s-a serbat la 18 aprilie, postul Sfinţilor Apostoli a ţinut 15 zile (14-28 iunie).
Postul Sfinţilor Apostoli e mai puţin aspru ca al Păresimilor.
d) Postul Adormirii Maicii Domnului (al Sfântă-Măriei), care precede praznicului Adormirii Maicii Domnului, e rânduit de Biserică spre aducerea aminte de virtuţile alese ale Sfintei Fecioare şi de postul cu care ea însăşi, după tradiţie, s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice.
Ca vechime, este cel mai nou dintre cele patru posturi de durată. Originea lui trebuie pusă probabil prin sec. V, când cultul Maicii Domnului a început a lua o dezvoltare mai mare şi când sărbătoarea Adormirii ei a început a căpăta o mai mare importanţă. La început însă, nici timpul din an, nici durata şi nici felul postirii nu erau la fel peste tot. Unii, de prin părţile Antiohiei, posteau o singură zi (6 august), alţii mai multe zile (4 la Constantinopol, 8 la Ierusalim), alţii (în răsărit) posteau în luna august şi de aceea postul era numit si postul lui August, alţii în septembrie (apusenii, cum fac până azi), iar alţii nu posteau deloc, socotind că sărbătoarea Adormirii este zi de mare bucurie, deoarece Maica Domnului a trecut de la amărăciunea pământească la bucuria cerească, unde stă în nemijlocită apropiere de Fiul ei iubit. Data şi durata postului au fost uniformizate abia în sec. XII, la sinodul local din Constantinopol, ţinut la 1166, care a hotărât ca postul să înceapă la l august şi să dureze 14 sau 15 zile, până la sărbătoarea Adormirii (15 august), aşa cum, de altfel, se practica mai dinainte prin unele părţi.
Se lasă sec în seara zilei de 31 iulie, iar când această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte; de asemenea, postul se prelungeşte şi în ziua sărbătorii înseşi, dacă aceasta cade miercurea sau vinerea, fâcându-se dezlegare la untdelemn, peşte şi vin.
Postul Sfântă-Măriei este mai uşor decât al Patruzecimii, dar mai aspru decât al Naşterii Domnului şi al Sfinţilor Apostoli. Totuşi, la 6 august, Sărbătoarea Schimbării la faţă, în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, peşte şi vin. În timpul acestui post se citesc în bisericile mănăstireşti, zilnic (alternativ), cele două Paraclise ale Maicii Domnului.
5. Disciplina bisericească privitoare la posturi
Din punct de vedere al felului sau asprimii lui, atât în practica veche a Bisericii cât şi în cea răsăriteană, postul poate fi de mai multe feluri:
a) Postul integral sau ajunarea propriu-zisă, care constă în abţinerea completă de la orice fel de mâncare şi băutură pe un timp anumit (care, bineînţeles, nu poate fi prea lung); e postul ţinut, timp de 40 de zile, de către Moise pe Sinai (Ieşire 24, 18), de Sf. Prooroc Ilie (3 Regi 19, 8) şi de Mântuitorul în ajunul începerii activităţii Sale mesianice (Lc 4, l-2);
b) Postul aspru în care se îngăduie numai consumarea de hrană uscată: pâine, fructe uscate sau seminţe, legume şi apă. E postul pe care l-a practicat Sf. Ioan Botezătorul în pustia Iordanului (Mt 3, 4 şi Mc 1, 6), precum şi marii asceţi şi pustnici creştini din epocile de strălucire a monahismului;
c) Postul comun sau obişnuit, în care se admite consumarea mâncărilor gătite din alimente de origine vegetală (inclusiv untdelemnul), excluzându-se orice aliment de provenienţă animală (carnea, inclusiv cea de peşte, untura sau grăsimea, ouăle, laptele şi toate derivatele lui). Este postul practicat de marea majoritate a credincioşilor, în cele mai multe cazuri;
d) Postul uşor, numit şi dezlegare, în care se îngăduie consumarea peştelui şi a vinului, precum şi a untdelemnului, în perioadele când e impus post aspru. Astfel de dezlegări se acordă pentru sărbătorile mai importante care cad în timpul posturilor de durată, când e prescris post aspru sau post comun, ca de exemplu, Bunavestire, care cade totdeauna în timpul Păresimilor.
Din punctul de vedere al extensiunii postului (al numărului celor ce postesc în acelaşi timp), postul poate fi:
a) Post general (obştesc), când este ţinut de Biserica întreagă;
b) Post local (regional), când este ţinut numai de o parte a unei Biserici (o regiune, o eparhie, o localitate etc.). Asemenea posturi se practicau mai ales în trecut, când erau rânduite de conducerea Bisericii (iar uneori chiar de autoritatea de Stat), pentru diverse motive (doliu general la moartea unei persoane importante, pentru îndepărtarea diferitelor calamităţi naturale sau nenorociri etc.);
c) Postul particular (personal), ţinut de fiecare credincios în parte, după nevoile sale proprii şi în afara posturilor obşteşti, prescrise de Biserică. Asemenea posturi practică mai ales credincioşii mai zeloşi, înzestraţi cu o evlavie sau râvnă religioasă deosebită.
În sfârşit, după durata (lungimea) lui, postul poate fi de două feluri, şi anume:
a) Posturi de câte o singură zi;
b) Posturi de mai multe zile (posturi de durată).
Posturile generale (obşteşti), adică cele obligatorii pentru toţi credincioşii, sunt unele de câte o zi, altele de durată. Le vom enumera mai departe, începând cu cele de câte o zi şi arătând la fiecare originea şi vechimea, durata şi felul postirii, precum şi rostul sau scopul lor în viaţa religioasă. Aceste zile şi perioade de timp se deosebesc de restul zilelor din cursul anului nu numai prin înfrânarea de la mâncările «de dulce» şi de la băutură, ci ele constituie vreme de pocăinţă, de luptă împotriva patimilor, de practicare mai intensă a virtuţilor, îndeosebi a faptelor iubirii creştine (iertarea, milostenia, întrajutorarea frăţească etc.), precum şi a rugăciunii. «Să postim post primit, bine plăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutate, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat şi bine primit» (Triod).
Din cele mai vechi timpuri s-a păstrat obiceiul de a posti o zi înaintea unor sărbători mai mari sau în unele zile care aminteau fapte sau evenimente triste din istoria sfântă a mântuirii, pentru ca astfel credincioşii, priveghind în post şi rugăciune, să întâmpine şi să serbeze cu vrednicie sărbătorile respective şi să participe în duh la suferinţele pe care le comemorează acele zile.
Zilele separate de post din cursul anului bisericesc sunt următoarele:
a) Toate miercurile şi vinerile de peste an (cu excepţia celor de harţi, care vor fi arătate mai departe), pentru că amândouă aceste zile amintesc întâmplări triste din viaţa Mântuitorului. Într-o zi de miercuri au luat cărturarii şi fariseii hotărârea de a ucide pe Mântuitorul, iar într-o zi de vineri au adus-o la îndeplinire, prin judecarea, osândirea la moarte şi răstignirea Mântuitorului; vinerea este ziua tristă, a înfricoşătoarelor Patimi şi a morţii Domnului. Totodată, la păgâni miercurea era închinată lui Mercur (Hermes), zeul comerţului, al cărui nume îl şi purta şi în cinstea căruia aveau loc târguri, urmate de chefuri şi destrăbălări, iar vinerea era ziua zeiţei Venus (Afrodita), zeiţa frumuseţii şi a amorului, sărbătorită la greco-romanii antici prin orgii şi rituri imorale. Prin contrast, pentru a se feri de excesele păgânilor şi pentru a le combate, creştinii îşi impuneau în aceste zile post şi rugăciune în amintirea suferinţelor Domnului pentru mântuirea noastră. Numai denumirile păgâne ale zilelor respective s-au păstrat până astăzi, atât în limba noastră cât şi în limbile altor popoare creştine.
Despre vechimea postului de miercuri şi vineri avem mărturii încă de la sfârşitul veacului I, în Învăţătura celor 12 apostoli (cap. 8) şi în Păstorul lui Herma (Asem. 5, 1); mai târziu, se găsesc mărturii la Tertulian, Origen, Clement Alexandrinul ş.a.m.d. Ca severitate (asprime) şi importanţă, postul de miercuri şi vineri este pus pe picior de egalitate cu cel al Păresimilor. În vechime nu se îngăduiau excepţii decât pentru cazuri de boală. După pravilele călugăreşti, postul acesta este post de gradul I şi II, adică ajunare (post total) până la Ceasul IX din zi (vremea Vecerniei), urmată de post aspru, adică se îngăduie, spre seară, consumul de mâncare uscată (pline si apă) sau de verdeţuri fierte fără untdelemn. În zilele de miercuri şi vineri nu sunt îngăduite nicidecum nunţile si nici un fel de petreceri.
Sunt însă anumite săptămâni şi perioade de timp din cursul anului bisericesc, în care miercurile şi vinerile sunt exceptate de la post, adică se face dezlegare deplină a postului, îngăduindu-se mâncarea de dulce (ouă şi brânză pentru monahi, peşte şi carne pentru mireni), şi anume:
– Miercuri şi vineri în Săptămâna Luminată (săptămâna de după Paşti), în care postul obişnuit se suspendă, pentru marea sărbătoare a Învierii, a cărei bucurie şi strălucire nu trebuie întunecată prin post sau întristare;
– Miercuri şi vineri în Săptămâna I-a după Rusalii, care este de fapt o prelungire (după-serbare) a marii sărbători a Pogorârii Duhului Sfânt şi totodată ultima din perioada Penticostarului.
– Miercurile şi vinerile din răstimpul dintre Naşterea şi Botezul Domnului, pentru că postul contrastează cu bucuria celor două mari sărbători creştine;
Toate aceste miercuri şi vineri exceptate de la post se numesc, cu un termen popular, zile de harţi, adică de dezlegare sau suspendare a postului, fiind notate cu această denumire în unele calendare bisericeşti.
Se suspendă de asemenea postul de miercuri şi vineri, în cazul când în aceste zile cad cele două mari praznice ale Mântuitorului cu date fixe: Naşterea Domnului (25 decembrie) şi Bobotează (6 ianuarie).
b) O altă zi izolată de post, din cursul anului bisericesc, este Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), în care postim, în orice zi a săptămânii ar cădea (chiar şi duminica), deoarece ea ne aduce aminte de patimile îndurate de Mântuitorul pe Cruce pentru mântuirea noastră şi ne îndeamnă la pocăinţă şi întristare. Se dezleagă la untdelemn şi vin.
c) Ziua ajunului Bobotezei (5 ianuarie) este, de asemenea, zi de ajunare, adică post desăvârşit până la vremea Ceasului IX. Postul din această zi e păstrat prin tradiţie, din adâncă vechime (secolele IV-VI), când catehumenii care urmau să primească botezul în seara acestei zile, trebuiau să postească, pentru a se putea împărtăşi la Liturghia credincioşilor, la care luau parte pentru prima dată, după botez. Astăzi creştinii postesc în această zi pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfinţită la Aghiazma Mare. Despre vechimea postului din ajunul Bobotezei avem mărturie în Constituţiile Apostolice (cart. 7, cap. 22), care spun următoarele: «Înainte de botez să postească însă cel ce se botează, căci Domnul a fost mai întâi botezat de Ioan şi a petrecut în pustie, după aceea a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi… Cine se iniţiază în moartea Lui trebuie mai întâi să postească şi apoi să se boteze…».
d) În ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) postim, de asemenea, în orice zi a săptămânii ar cădea această sărbătoare, în amintirea celui mai aspru postitor şi zelos propovăduitor al pocăinţei, decât care n-a fost nimeni mai mare dintre cei născuţi din femei (Mt 11, 11 şi Lc 7, 28). E post uşor, cu dezlegare la untdelemn şi vin, două mese pe zi.
