Dacă te vei renega pe tine însuţi şi vei renunţa constant la propriile tale raţionamente, la voia ta proprie, la propria ta dreptate sau – ceea ce înseamnă acelaşi lucru – la raţiunea, la voia şi la dreptatea firii noastre căzute, cu scopul de a înrădăcina în tine înţelepciunea, voia şi dreptatea divină pe care Dumnezeu însuşi ne învaţă în Sfânta Evanghelie, firea căzută va declanşa în tine un război înverşunat împotriva Evangheliei şi împotriva lui Dumnezeu. Spiritele căzute vor veni în ajutorul naturii căzute.
Vederea căderii tale este o vedere duhovnicească. Vederea neputinţei tale este de asemenea o vedere spirituală. Într-o asemenea vedere mintea este spectator. Ea ne-a fost dăruită prin harul botezului: sub efectul harului orbirea minţii se împrăştie, şi ea începe să vadă clar pe câmpul său de luptă ascetică ceea ce nu putea pătrunde până atunci. Ea va descoperi nişte realităţi pe care nici nu le bănuia până atunci.
De vederea duhovnicească a stării de cădere a omului este legată o alta: aceea a îngerilor căzuţi. Această vedere este de asemenea una duhovnicească, un dar al harului (conf. Ps. 91, 11). Şi aici mintea este un spectator. Prin împlinirea poruncilor, prin efortul de a împlini cât mai deplin, mintea începe încet, încet, să discearnă spiritele căzute în gândurile şi sentimentele pe care le nasc în ea; ea începe să discearnă comerţul păgubos pe care-l fac fiinţele omeneşti cu spiritele căzute, înrobirea oamenilor de către aceste spirite care, prin intrigăria şi viclenia lor, caută să le piardă. În vederile duhovniceşti nu-i nimic sensibil; ele se capătă prin grija statornică de a împlini poruncile Evangheliei şi de a lupta împotriva gândurilor şi simţămintelor păcătoase. Cel ce n-a experimentat aceste vederi nu poate avea nici cea mai mică idee despre ele şi nici nu ştie măcar că ele există.
În Psaltire Duhul Sfânt a redat cu putere confruntările şi luptele ostaşilor lui Hristos împotriva propriei firi căzute şi împotriva spiritelor căzute. De aceea călugării primelor veacuri învăţau Psaltirea pe dinafară, şi se foloseau de cuvintele Duhului pentru a cere în rugăciuni izbăvirea din prăpastia ispitelor şi smulgerea din gura vrăjmaşului diavol.
Fragment extras de către ortodoxia.md din cartea:
”Fărâmiturile Ospățului”, de Sfântul Ignatie Briancianinov
