Sfânta și Marea zi de Luni(săptămâna patimilor)

Sfânta și Marea zi de Luni (săptămâna patimilor).

Sfânta şi Marea Luni ne pune înainte blestemarea smo­chinului neroditor (Matei 21,19 – 20) şi istoria lui Iosif cel Prea Frumos.Din aceste pilde se desprind două înţelesuri paralele: unul istoric, privind poporul evreu în aşteptarea primei veniri a lui Mesia; altul duhovnicesc, eshatologic, privind pregătirea şi aş­teptarea celei de a doua veniri a Mirelui.

 

Cămara cea împodobită a Mântuitorului în care trebuia să intre Israel este Biserica lui Hristos. N-a intrat, însă, în ea pentru două mari păcate, pe care le pomeneşte Domnul în Vinerea Mare (Utrenie): ,f)ouă lucruri şi rele a făcut fiul Meu cel întâi-născut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vieţii, M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut şi l-a slobozit”.

Primul este sterpiciunea, nerodirea: a părăsit apa vieţii, cuvintele Evangheliei, şi şi-a săpat puţ sfărâmat, adică tâlcuirile strâmbe ale formalismului Legii. Pilda smochinului are în ve­dere, în primul rând, această sterpiciune a Sinagogii. Nu era timpul roadelor, nu se coborâse Duhul Sfânt, dar era stearpă, nu avea semne de rodire. Refuzul net al Evangheliei şi înţelenirea în formalismul Legii i-a adus blestemul şi uscarea: „Să nu mai rodeşti în veac”.

Celălalt păcat al lui Israel este desfrânarea. Mesia venise în primul rând pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel. Acesta era chemat să intre întâi în cămară, Mirele Hristos la dânsul ve­nise. Or, Israel s-a lepădat de adevăratul său Mire şi a preferat pe Varava, un tâlhar. De aceea Biserica îl numeşte „Adunare vicleană şi desfrânată care n-a păzit credinţa bărbatului său”.

Iosif, din seminţia lui Israel, este o pildă de curăţie şi de credinţă faţă de stăpânul său; a ales închisoarea decât să se învoiască la momelile desfrânate ale egiptencei.

Cele două păcate ale lui Israel sunt de-a pururi piedică la intrarea în cămara de nuntă a Mirelui Hristos. Smochin ne­roditor este tot sufletul care nu se adapă din Izvorul vieţii, Hris­tos, şi nu aduce rodul duhovnicesc al Evangheliei. Mântuitorul, de-a pururi, flămânzeşte de mântuirea noastră şi caută la noi rodul faptelor mântuitoare şi neaflându-1, ne blestemă cu us­carea, făcându-ne materie pentru focul gheenei. De aceea, Ve­cernia de luni ne îndeamnă: „Temându-ne fraţilor, de pedeapsa smochinului celui uscat pentru nerodire, să aducem roade de pocăinţă lui Hristos, Cel ce are mare milă”. Rodnicia de fapte bune este o datorie, potrivit cu puterea harului primit la Sf. Botez, precum teologhiseşte şi îndeamnă Marcu Pustnicul: „O-mule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea”. Aceasta este haina sufletească cu care se poate intra în cămara vieţii de veci.

Prea Frumosul Iosif e pomenit pe de o parte pentru curăţia lui, pe de alta, pentru că este icoană a Mântuitorului. Aşa cum Iosif fusese vândut de fraţii săi cu gândul ucigaş, dar mai apoi se făcuse izbăvitorul lor, hrănindu-i cu pâine în vremea foame­tei, tot aşa şi Mântuitorul Hristos a fost vândut şi dat la moarte de neamul Său, dar S-a făcut mântuire lui Israel şi întregului neam omenesc, hrănindu-ne cu pâinea cea cerească a Prea­curatului Său Trup.

Dar Iosif este „preafrumos” nu prin frumuseţe trupească, ci prin frumuseţea curăţiei sale. Curăţia, întreaga înţelepciune, cum o numesc Părinţii, este o numire cuprinzătoare a tuturor virtuţilor, semnul credincioşieii statornice faţă de Dumnezeu. De aceea, tot păcatul este întinare, necurăţie, desfrânare, întrucât omul păcătuind, părăseşte pe Mirele cel adevărat, pentru care a fost creat, şi aleargă la diavolul cel necurat.

Slava de la stihoavna Utreniei teologhiseşte minunat des­pre înţelesul duhovnicesc al curăţiei: „A doua Evă aflând şarpele pe egipteancă, se nevoia să vâneze pe Iosif prin cuvinte de momeli. Iar el, lăsăndu-şi haina, a fugit şi a scăpat de păcat. Şi gol fiind, nu s-a ruşinat, ca şi cel dintâi-zidit mai îna­inte de cădere..”.

Adam şi Eva au fost creaţi de Dumnezeu „goi şi nu se ru­şinau” (Facere 2, 25) şi aşa fiind, erau ca întreaga făptură, fru­moşi foarte. în ce stătea goliciunea lui Adam? Omul în Rai, zice Sf. Maxim, ducea o viaţă simplă, nemeşteşugită, nu avea nevoie de îmbrăcăminte, deoarece din pricina nepătimirii ce avea, nu se temea de ruşine. înainte de cădere, el nu era tras încoace şi încolo de pornirile stricăcioase şi contrarii ale tru­pului, ci era mereu gol şi liber de prefacerea necontenită având o aşezare trupească simplă şi neînvrăjbită (Ambigua).

După cădere însă, primilor oameni Ii s-au deschis ochii, au cunoscut că erau goi, s-au ruşinat, şi-au făcut acoperământ de frunze şi s-au ascuns (Facere 3, 7-10), iar după blestem, Dum­nezeu le-a făcut îmbrăcăminte de piele şi apoi i-a scos din Rai.

De atunci, goliciunea trupească era mereu ruşinoasă pentru om, aducându-1 aproape de prima cădere, de păcat. Când însă biruieşte păcatul şi ajunge la nepătimire, goliciunea nu mai este ruşinoasă. ,Iosif gol fiind, nu s-a ruşinat ca şi Adam înainte de cădere”. Mulţi pustnici şi oameni ai lui Dumnezeu (de exemplu Sf. Maria Egipteanca) au trăit goi şi nu se ruşinau, goliciunea lor fiind semnul de nepătimire şi pricină de laudă.

De fapt, omul în Rai nu era gol desăvârşit; era îmbrăcat în veşmântul harului nepătimirii, iar goliciunea cea din afară pen­tru el nu avea înţeles. Tot aşa omul duhovnicesc, chiar dacă tru­pul este gol, el este îmbrăcat cu haina virtuţii şi goliciunea trupească este uşor de purtat. Păcatul, lipsindu-ne de îmbrăcămintea harului, ne dă simţământul goliciunii ruşinoase, de unde nevoia instinctivă a omului de a-şi acoperi goliciunea trupească.

Oare în dezgolirea trupească pe care o întâlnim tot mai des la omul de azi, nu cumva se vădeşte, inconştient, nostalgia omului după goliciunea cea cinstită dinainte de cădere? Dar ea, lipsită de cinstirea virtuţii, i se întoarce în păcat şi spre mai mare ruşinare.

Nerodnicia virtuţii şi necurăţia sunt păcatele cele mai mari care ne lipsesc de cămara cea împodobită a Mântuitorului. Dim­potrivă, pentru a putea intra împreună cu El, trebuie să ne agonisim asemănarea cu El, prin dăruire totală în slujirea Lui şi prin desăvârşita curăţie. Aceasta este prima lecţie a sfintei şi marii Luni.

Mai există însă o primejdie. Apostolii, mergând spre Ieru­salim, socoteau că acum este momentul inaugurării mult doritei împărăţii mesianice, care avea să fericească pe Israel printre celelalte neamuri. De aceea, cererea celor doi fii ai lui Zevedei, de a sta de-a dreapta şi de-a stânga, asupra căreia stăruie de asemenea Sfânta şi Marea Luni: „Doamne, nepricepându-se mama fiilor lor Zevedei, pentru taina cea nespusă a rânduielii Tale, a cerut de la Tine ca să dăruieşti fiilor ei cinstea îm­părăţiei celei vremelnice…” (Utrenia).

Dacă cele două păcate de mai sus au primejduit sinagoga, de acesta din urmă au fost primejduiţi cei mai aproape ai Dom­nului, ucenicii, Biserica Sa. Mântuitorul însă ne arată că această înţelegere este străină de Dânsul… „Ci Tu, învăţând pe ucenicii Tăi, le-ai zis să nu se asemene păgânilor, ca să stăpânească pe cei mai mici… Că nu va fi aşa între voi, ucenicii mei…; ci cel mai mare dintre voi să fie slujitor tuturor. Că şi Eu însumi am venit ca să slujesc lui Adam celui ce sărăcise, şi să-Mi dau sufletul răscumpărare pentru mulţi…”.

Slava şi bogăţia la care râvneau ucenicii şi în care veacuri de-a rândul s-a desfătat Biserica cea pământească, nu sunt în duhul învăţătorului Care, bogat fiind şi Stăpânul a toate, de voia Sa a sărăcit şi a luat chip de rob şi a venit nu ca să I se slu­jească, ci ca El să slujească şi să Se dea răscumpărare pentru lume. Sărăcia şi smerenia slujitoare a aproapelui cu care S-a îmbrăcat Mântuitorul, abia în veacul de acum Biserica începe să le descopere în adevărata lor lumină. Cât de anevoie unele adevăruri majore se impun atenţiei oamenilor! Pildele nu au lipsit, căci Biserica de multă vreme cinsteşte astfel pe Cuvioşii săi: „Cuvioase Părinte, glasul Evangheliei auzind… bogăţia şi slava întru nimic le-ai socotit şi tuturor ai strigat: iubiţi pe Dumnezeu şi veţi avea dar veşnic. Nimic să nu cinstiţi mai mult decât dragostea Lui şi atunci când va veni întru slava Sa, veţi avea odihnă cu toţi sfinţii…” Sărăcia, smerenia şi dragostea de Dumnezeu sunt podoabele care ne deschid larg uşa cămării ce­lei împodobite a Mântuitorului.