Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a IV-a) – Vie împărăția Ta
Sfântul Ioan Gură de Aur: Și aceste cuvinte sunt iarăși cuvintele unui copil recunoscător, care nu-și lipește sufletul de cele ce se văd, nici nu socotește mare lucru pe cele din lumea aceasta, ci se grăbește către Tatăl și dorește cu înfocare pe cele viitoare. Toate acestea se nasc dintr-o conștiință curată și dintr-un suflet desprins de lucrurile de pe pământ. Dorința aceasta o avea și Pavel în fiecare zi; de aceea și spunea: „Și noi, care avem pârga duhului, suspinăm, așteptând înfierea, izbăvirea trupului nostru” (Rom. 8, 23). Cel ce are această
dragoste nu poate să se îngâmfe nici cu fericirea vieții sale, dar nici nu poate să fie doborât de necazuri și supărări, ci, ca și cum ar trăi chiar în cer, este slobod și de una și de alta din aceste anomalii.
Sfântul Maxim Marturisitorul: Iar după lepădarea iuțimii și a poftei, cu drept cuvânt vine, cum zice rugăciunea, stăpânirea împărăției lui Dumnezeu și Tatăl, în cei ce se învrednicesc să spună după desfacerea de acelea: „vie împărația Ta”, adică Duhul Sfânt. „Peste cine, zice, mă voi odihni, dacă nu peste cel bun și smerit, care tremură de cuvintele Mele?”. De aici este vădit ca împărăția lui Dumnezeu și Tatăl este a celor smeriți și blânzi. (…) „Ci toate și întru toate este Hristos”, care zugrăvește în duh forma împărăției fără de început prin cele mai presus de fire și de lege. Această formă, precum s-a arătat mai înainte, e caracterizată prin smerenia și blândețea inimii, a căror unire desăvârșește pe omul zidit după Hristos. Căci oricine e smerit este desigur și blând, și oricine e blând este desigur și smerit; smerit, ca unul ce se știe pe sine avându-și existența ca dar; blând ca unul ce înțelege întrebuințarea ce trebuie să o facă de puterile dăruite lui după fire, făcându-le să slujească rațiunii spre nașterea virtuții și refuzând cu totul să pună lucrarea lor la dispoziția simțirii.
De aceea el este cu mintea într-o neîntreruptă mișcare spre Dumnezeu, iar cu simțirea rămâne nemișcat, nemaivrând să simtă nicidecum nimic din cele ce supără cu adevărat trupul și nelăsând să se întipărească în suflet nicio umbră de întristare, ca să nu se clatine dispoziția pricinuitoare de bucurie din el. Căci nu socoteste ca o lipsă de plăcere durerea cea după simțiri. Fiindcă el cunoaște o singură plăcere: unirea sufletului cu Cuvântul, a cărei lipsă este un chin fără de sfârșit, care se întinde în chip firesc peste toate veacurile. De aceea, lăsând trupul și toate ale trupului, se duce întins spre conviețuirea cu Dumnezeu, gândindu-se la singura pagubă pe care ar putea-o avea, chiar dacă ar stăpâni toate bunurile pământului: nedobândirea așteptatei îndumnezeiri după har. Să ne curățim deci pe noi înșine de toată întinăciunea trupului și a duhului, ca să sfințim numele dumnezeiesc. Iar aceasta o facem stingând pofta, devenită în chip necuviincios desfrânată din pricina patimilor, și legând iuțimea, infuriată în chip dezordonat de plăceri, cu rațiunea, ca să primim împărăția lui Dumnezeu și Tatăl, care vine la noi prin blândețe.
Origen: După cuvântul Domnului și Mântuitorului nostru: „Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o aici sau dincolo. Căci iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. (Luca 17, 20-21)
Prin urmare, este evident că cel care se roagă să vină împărăția lui Dumnezeu se roagă de fapt ca împărăția lui Dumnezeu să prindă rădăcini într-însul, să dea roade și să se desăvârșească. Domnul locuiește ca într-o cetate bine orânduită în toți sfinții care Îl au pe Dumnezeu drept rege și care ascultă de poruncile Lui. În sufletul desăvârșit este prezent Tatăl, iar Fiul vine să se sălășluiască acolo împreun cu Tatăl: „vom veni și vom face lăcaș la el”. (Ioan 14, 23)
Ce înseamnă împărăția lui Dumnezeu
După părerea mea, împărăția lui Dumnezeu înseamnă starea fericită a unui suflet condus de rațiune și călăuzit de sfaturi pline de înțelepciune; împărăția lui Dumnezeu înseamnă cuvintele de mântuire adresate ascultătorilor ca și desăvârșitele fapte ale dreptății și ale celorlate virtuți: căci fiul lui Dumnezeu este cuvânt și dreptate. Dimpotrivă, stăpânitorul acestei lumi îi muncește pe păcătoși din moment ce toți păcătoșii sunt robii veacului cel rău.
Cum să cerem ceea ce există deja
În legătură cu aceste două cereri „sfințească-se numele Tău” și „vie împărăția Ta”, dacă cineva se va ruga cu vrednicie și va fi ascultat, atunci desigur că pentru unul ca acesta va veni împărăția lui Dumnezeu. Cum se va mai ruga acesta cu rugăciunea noastră continuând să ceară bunuri pe care deja le-a primit? Cel ce se roagă pentru a primi cunoștința și înțelepciunea este întotdeuna îndreptățit să le ceară pentru că va obține comori și mai bogate în cunoștință și înțelepciune, care îi vor permite să cunoască „numai în parte” ceea ce poate pătrunde și care îi vor fi descoperite mai apoi, când ceea ce este desăvârșit va lua locul a ceea ce este în parte, iar când mintea va fi pusă față în față cu lucurile duhovnicești le va înțelege fără a fi ajutată de simțuri. În mod asemănător, numele lui Dumnezeu nu va fi cu totul sfințit și împărăția Sa nu va veni cu adevărat pentru fiecare dintre noi decât în momentul în care vom fi desăvârșiți în cunoștință și în înțelepciune ca și în celelalte virtuți. Împărăția lui Dumnezeu spre care înaintăm necontenit va atinge desăvârșirea sa la Împlinirea cuvântului Apostolului: „când toate vor fi supuse Lui, atunci și Fiul însuși Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toți„. (I Cor. 15, 28)
În ceea ce privește împărăția lui Dumnezeu trebuie să mai adăugăm că este cu neputință să se însoțească dreptatea cu nedreptatea, lumina cu întunericul, Hristos cu Veliar; în același fel, nici lumea păcatului nu poate face parte din împărăția lui Dumnezeu. Dacă vrem să Îl avem stăpân pe Hristos trebuie să nu intrăm niciodată în robia păcatului. Să nu urmăm niciodată chemării păcatului care ne împinge spre faptele cărnii și spre lucrări ce sunt potrivnice lui Dumnezeu. Să omorâm mădularele cărnii pentru a face să rodească fructele duhului; Domnul se va plimba în noi ca într-un rai duhovnicesc împreună cu Hristosul Său, Care se va sălășlui în noi de-a dreapta Acelei puteri spirituale pe care cerem să o dobândim până când vrăjmașii din noi devin așternutul picioarelor Sale și când s-a îndepărtat de noi orice stăpânire, domnie și putere. Trebuie deci ca ceea ce este stricăcios în noi, să descopere sfințenia și nestricăciunea prin înfrânare și curăție; iar ceea ce este muritor, prin dezbrăcarea morții, să arate nemurirea Tatălui. În acest fel, Dumnezeu va fi Stăpânul nostru și vom intra deja în posesia bunurilor înfierii și învierii.
Sfântul Teofilact al Bulgariei: Vie împărăția Ta, adică cea de a doua Venire, căci acela care are conștiiința nemustrată, cu îndrăzneală se roagă să vie Învierea și Judecata. Păcătosul se roagă să nu vie împărăția lui Dumnezeu, pentru că el nu voiește să vie aceasta, din pricina judecăților ce se vor săvârși acolo; însă, dimpotrivă, dreptul se roagă ca mai degrabă să vie această împărăție, ca izbăvindu-se de ispitirile cele de aici, să dobândeacă odihnă.
Sfântul Nicolae Velimirovici: Vie împărăția Ta, Mare Împărate! Ne-am săturat de împărății care numai la arătare sunt mai mari decât ceilalți oameni, dar care zac în mormintele noastre deopotrivă cu cerșetorii și cu robii. Ne-am săturat de împărații care mai ieri și-au trâmbițat puterea asupra țărilor și popoarelor, iar astăzi se plâng că îi dor dinții! Ne-am săturat de ei ca de niște nori care aduc prepelițe în loc de ploaie. Iată, acesta este om înțelept. Dă-i lui coroana!, strigă mulțimea. Coroanei îi e totuna pe al cui cap stă. Însă Tu, Doamne, cunoști înțelepciunea înțelepților și domnia muritorilor. Acum am învățat prin pătimire că nu este alt împărat afară de Tine. Sufletul nostru însetează de împărăția Ta și de domnia Ta. Rătăcind de colo-colo, oare n-am fost destul de defăimați și de răniți, noi, urmașii vii de pe mormintele micilor împărați și împărății? Noi ne rugăm Ție acum să vii în ajutorul nostru.Vie împărăția Ta la arătare – Împărăția înțelepciunii, a Părinției și a Puterii Tale! Fie ca acest pământ, care de mii de ani este câmp de luptă, să ajungă casa în care Tu să fii gazda, iar noi – oaspeții Tai. Vino, împărate, tronul gol Te așteaptă! Odată cu Tine va veni armonia, iar odată cu armonia – frumusețea. Ne-am săturat de alte împărății; de aceea Te și așteptăm acum, Mare Împărate, pe Tine și Împărăția Ta!
Natalia Dinu Manoilescu: „Vie Împărăția Ta”; și această cerere poate surprinde. Mântuitorul Însuși va spune ucenicilor Săi: „Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția” (Luca 12, 32). Împărăția este dar dumnezeiesc și totuși suntem îndemnați a ne ruga pentru sosirea acesteia. Pare că Dumnezeu așteaptă ca noi să-L rugăm să grăbească venirea noului eon. Cu cât vor fi mai mulți aceia care vor implora cucernic ca Împărăția să le fie dăruită, aspirând la depășirea actualei etape și la trecerea definitivă în perioada eshatologică, cu atât mai repede va sosi Împărăția Tatălui.
Olivier Clement: După Tatăl și Cuvântul prin care acesta se reveleazã, iată-L și pe Duhul Sfânt. Căci o variantă foarte veche a Evangheliei după Luca înlocuieste „Vie Împărăția Ta” prin „vie Duhul Tãu cel Sfânt”. Să vină Duhul tău cel Sfânt si să ne împărtășească de Împărăția Ta: slava Ta, schekhinah, energiile Tale, harul Tău, lumina Ta, viața Ta, puterea Ta, bucuria Ta… toate acestea înseamnă un singur lucru. Împărăția, cerul nou și pământul nou sunt cerul și pământul înnoite în Hristos, pătrunse de harul Duhului, care este viața curată, eliberată de sub stăpânirea morții. Lumea în Hristos constituie adevăratul „rug aprins”, spune Maxim Mãrturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgură și cenușă, învelișul opacității și al urii noastre, al oricărei complicități cu puterile haosului, ale întunericului.
„Vie împărăția ta” înseamnă să pregătim, să anticipăm cea de-a doua venire a lui Hristos, îndepărtând zgura și cenușa. Căci Împărăția a cărei venire o cerem este deja în mod tainic prezentă, fiecare celebrare euharistică anticipează Parusia și există în viața fiecăruia clipe euharistice, scântei din Parusie. Nu trebuie să ne temem de aceste momente, de această plenitudine – „pleroforia” – de care vorbesc cei înduhovniciți. Clipe de rugăciune tăcută, de rugăciune dincolo de rugăciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere senină, când lumina celei de-a opta zi țâșnește într-o intuire a adevărului, a frumuseții, sau într-o adevărată întâlnire; să descoperi „oceanul interior al unei priviri” și „pe celălalt ca pe o minune”, spunea patriarhul Athenagoras, sau ca să-l cităm tot pe el, să te alături, în luna lui februar, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, după chinurile agoniei, când fața unui mort se înseninează ș când, notează Franz Rosenzweig, „individul renunțând la cele din urmă rămășițe ale individualității sale și întorcându-se la origini, Sinele se trezește la unicitatea ultimă, la singurătatea ultimă…”
În toate aceste momente, și se cunosc și multe altele, Împărăția ne atinge în mod tainic. Atunci totul e atât de ușor, nu mai este moarte, în sensul acelui cuvânt greu de neant, ci numai paști, treceri; nu mai este exterioritate care desparte; iubirea e atât de mare încât chiar dorința dispare; mai sunt numai chipuri, și chipul este numai privire, cum spune o omilie a lui Macarie; pământul e sfânt, e o taină, și stelele, noaptea, sunt semnele de foc pe care ni le fac cetele îngerești. Să fim bine înțeleși. Există o apropiere narcisistă, grotesc sau tragic avidă de plăcere, de pofta de a fi. Aici se combină cele două patimi de căpătâi, lăcomia trupului și mândria cugetului… omul riscă atunci să se descompună, cum spunea Kirkegaard, în „mici eternități de plăcere”. Din ființe și lucruri, el nu vede – și aici limbajul este semnificativ – decât ceea ce cade sub incidența simțurilor, ceea ce se poate gusta.
Dar plăcerea, bucuria de a fi, resimțite cu o anumită distanțare interioară, cu recunoștință, în respectul pentru ființe și lucruri și în sfințirea Numelui, acestea pot deveni o bucurie nepătimașă, în sensul ascetic al cuvântului „patimă”, adică neidolatră. Ele sunt atunci amintire a raiului, preînchipuire a Împărăției… Ritmul respirației – „să respiri, o, nevăzut poem!”, spune Rilke -, mireasma pământului dupã furtună, nesfârșită, isihasta răsucire și dezrăsucire a valurilor și a nebuloaselor, „cântarea cântărilor” unei mari și nobile iubiri, în care trupurile sunt aroma sufletelor, toate acestea pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împărăției.
Actul creator care generează frumusețea și iradiază viață și iubire, surâsul unui copil foarte mic, care își descoperă existența în mirosul, privirea și vocea mamei, toate pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împărăției. În Duhul, în marea suflare a lui Dumnezeu celui viu, poruncile lui Hristos – care se rezumă în iubirea de Dumnezeu și în iubirea pentru aproapele și pentru tine însuți: e atât de greu să te accepți – și totuși: „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” -, poruncile lui Hristos ne apar ca niște căi ale responsabilității și comuniunii.
Revelatia Împărăției constă cu adevărat în aceea că nimic nu este mai presus de persoanã și de comuniunea dintre persoane. Dreptate, adevăr, frumusețe, încetează de a mai fi niște legi, pentru a deveni energii vitale: mai mult, participarea noastră, prin umanitatea lui Hristos, la energiile divine corespunzătoare. Și dacă nu reușești să „păzești poruncile”, nu te considera niciodată pierdut, nu te crispa într-un mod moralizator sau voluntarist. Mai în adânc, mai jos chiar decât rușinea și decăderea ta, se află Hristos. Întoarce-te către El, lasă-L să te iubească, să-ți dea din puterea Lui. Degeaba te îndârjești la suprafață, inima e cea care trebuie să se transforme.
Nici măcar nu trebuie să începi prin a încerca să-L iubești pe Dumnezeu, ci numai să înțelegi că El te iubește. Și dacă iubirii i se răspunde cu iubire, dacă inima profundă se trezește, atunci însăși viața lui Hristos, adică suflarea Duhului va crește în tine. Va trebui numai, și chiar o vei dori de acum încolo, să îndepărtezi piedicile, împietrirea, tot noroiul care astupă izvorul din străfundul sufletului tău. Va trebui, la un moment dat, să respiri mai profund decât aerul acestei lumi, „să respiri Duhul”, cum spune Grigorie Sinaitul; fie ca acest suflu din tine sãă întâlnească, să elibereze, să exprime geamătul creației, așteptarea cosmosului, despre care întreaga Biblie ne spune că e în lăuzie, în facere: cosmogeneză și, de la Întrupare încoace, hristogeneză (de ce n-am relua, în afara unei sistematizări contestabile, termenii introdusi de Teilhard?), unde omul trebuie sã se comporte ca un rege, un preot, un profet…
Surse bibliografice
- Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed.Sophia, Buc. 2002;
- Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Ed. Sophia, Buc. 2007;
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Colecția PSB 23, Ed. IBMBOR, Buc. 1994;
- Origen, Despre rugăciune, Ed. Herald, Buc. 2006;
- Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea-experiența vieții veșnice, Ed. Deisis, Sibiu 2001;
- Pr. Alexander Schmemann, Our Father, Ed. Seminarului Sf. Vladimir, New york, 2002;
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, volumul 2
- Sfântul Nicolae Velimirovici, Tâlcuire la Tatăl nostru, Ed Predania
- Natalia Dinu Manoilescu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină
- Olivier Clement, Trei rugăciuni – Tâlcuire la Tatăl nostru, Ed. Reîntregirea, Alba- Iulia
