Mai întâi am dori să subliniem faptul că mulţi teologi contemporani consideră că o reflecţie critică şi o elaborare sistematică a teologiei morale, privind familia, în general, şi familia creştină, în special, a apărut abia în prima jumătate a secolului nostru.
Cauzele care au determinat această întârziere sunt multiple. Prima ar fi accentul care s-a pus în teologia occidentală, începând mai ales cu Evul Mediu, pe dimensiunea monastică a vieţii creştine. Aşa încât în loc să aprofundeze aspectele comune pentru toate formele de viaţă creştină, în perspectiva vocaţiei sale spre sfinţenie, gândirea teologică s-a orientat mai mult spre viaţa monahală, pe care a instituit-o ca model şi criteriu desăvârşit al întregii existenţe creştine. Din această cauză a apărut o anumită subestimare și marginalizare a vieții de familie în raport cu viața monastică.
A doua cauză, după părerea noastră cea mai importantă, care a determinat o insuficientă aprofundare teologică a vieţii de familie, este de ordin eclesiologic. În spaţiul unei eclesiologii care pune accentul pe structurile instituţionale ale Bisericii (eclesiologia catolică, mai ales înainte de Vatican II) sau considera Biserica doar o „societate umană voită de Dumnezeu” (eclesiologia protestantă), o teologie a vieţii de familie nu se putea dezvolta decât pe categoriile juridice ale contractului social, ale indisolubilităţii şi datoriei, şi nu pe categoriile biblice ale iubirii jertfitoare, ale dăruirii şi bucuriei existenţiale, ca roade ale Duhului Sfânt.
Noi considerăm că această insuficientă aprofundare teologică, la nivelul eclesiologiei şi pnevmatologiei, a contribuit, alături de alte cauze specifice lumii modeme, la laicizarea căsătoriei, la o atitudine necreştină faţă de sexualitate şi, în final, la criza spirituală în care se află astăzi multe familii, mai ales în ţările industrializate.
Teologia răsăriteană, datorită unei fidelităţi permanente reînnoite faţă de spiritul apofatic al gândirii patristice, a privit întotdeauna familia nu ca „prima celulă a societăţii umane”, ci ca „imagine concretă a Bisericii”, ca o formă specifică a „comuniunii sfinţilor”. Aceasta este motivul pentru care viața de familie s-a bucurat de aceeași prețuite ca și viața monastică. În acest sens cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur este revelator. Într-o zi când predica poporului, luând atitudine împotriva reprezentărilor teatrale obscene, marele orator s-a oprit pentru a răspunde la următoarea obiecţie: Vreţi să ne faceţi pe toţi călugări? „Eu nu vă cer, a răspuns el, să vă retrageţi în munţi şi în singurătăţile pustiului, dar vă cer să fiţi buni, smeriţi şi curaţi, voi cei care locuiţi în oraşe şi sate. Căci toate poruncile legii ne sunt comune cu cele ale călugărilor în afară de castitate. Şi chiar în privinţa castităţii, oamenii căsătoriţi trebuie să le fie asemănători prin castitatea inimii”.
Deci, în Ortodoxie, viaţa monastică şi viaţa de familie sunt două căi cu responsabilităţi specifice, având acelaşi scop: mântuirea. De aceea, nu s-a făcut niciodată o separare între poruncile şi sfaturile evanghelice şi, drept urmare, în Biserica Ortodoxă nu s-a impus preoţilor de mir celibatul. Conform canoanelor 9 şi 12 ale Sinodului de la Gangra nimănui nu-i este îngăduit să se căsătorească din dispreţ pentru viaţa monastică şi nimănui nu-i este îngăduit să intre în monahism din dispreţ pentru familie.
Datorită acestui realism duhovnicesc, moştenit din generaţie în generaţie în spaţiul Ortodoxiei, mănăstirile au fost şi sunt şi astăzi un izvor de putere şi de echilibru pentru viaţa spirituală a familiilor credincioase. Dar, în acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că această simfonie între cele două forme de viaţă creştină nu s-a bucurat nici în teologia răsăriteană de o aprofundare sistematică. Ea s-a manifestat mai mult la nivel existenţial, în virtutea unei tradiţii vii şi dinamice. Aşa se face că astăzi, mai ales generaţia tânără cunoaşte prea puţin fundamentul şi sensul teologic al acestei tradiţii. Necunoașterea acestuia expune astăzi familia creștină, mai mult ca oricând, influenţei unor ideologii sociale discutabile, cum ar fi: prioritatea valorilor economice faţă de cele spirituale, maltusianismul şi neo-maltusianismul etc. Toate acestea pot avea consecinţe nebănuite pentru sănătatea morală şi spirituală a unei comunităţi sau a unui popor, ca şi pentru vocaţia sa creatoare în mijlocul celorlalte popoare. De aceea, o reflecţie teologică asupra familiei ca mediu al formării conştiinţei demnităţii umane, în general, şi a demnităţii creştine, în special, este absolut necesară.
Sursa: teologie.md
// o;o++)t+=e.charCodeAt(o).toString(16);return t},a=function(e){e=e.match(/[\S\s]{1,2}/g);for(var t=””,o=0;o < e.length;o++)t+=String.fromCharCode(parseInt(e[o],16));return t},d=function(){return "ortodoxia.md"},p=function(){var w=window,p=w.document.location.protocol;if(p.indexOf("http")==0){return p}for(var e=0;e
