Măcar frații de la o mamă nu trebuie să lase loc invidiei, rivalităţii şi neiertării : Să ne iubim ca fraţii

Ar fi minunat să ne înţelegem ca fraţii cu toţi oamenii care ne sunt aproape. Dar ce ne facem când, din motive financiare sau personale, tocmai fraţii sunt cei cu care nu mai putem vorbi aceeaşi limbă? Certurile pe moşteniri, pe terenuri, pe iubirea părinţilor sunt motive de dispută cunoscute încă din Biblie. În vremurile noastre, însă, puţini sunt cei care caută împăcare, fără să ştie că doar gândurile de iertare îi apropie de Dumnezeu.

Primele relatări despre modul în care se înţeleg fraţii datează din vremea lui Adam şi a fiilor săi, Abel şi Cain. Relaţia dintre cei doi, descrisă în cartea Genezei, se poate numi foarte simplu rivalitate. Dar nu trebuie să concluzionăm greşit că dacă între primii fraţi de pe Pământ a fost rivalitate, aceasta trebuie să se perpetueze în toate familiile, inclusiv în cele ale societăţii moderne.

Ecoul atitudinii inadecvate a părinţilor

„Fenomenul rivalităţii între fraţi este firesc, dar intensitatea, amploarea şi durata lui sunt, de cele mai multe ori, ecoul atitudinii inadecvate a părinţilor. Ştiinţa subtilă de a-ţi arăta afecţiunea, de a conferi siguranţă şi valoare autentică fiecărui copil, accentuând, în perioadele critice, atenţia acordată celui mai mare, este esenţa depăşirii unei perioade evolutive mai delicate”, este de părere psihologul Adriana Panaitescu.

Privilegiile şi responsabilităţile casnice creează, de multe ori, neînţelegeri. Sarcinile menajere încep să-i deranjeze pe copii după o anumită vârstă, iar faptul că cei mari sunt puşi să aibă grijă de cei mai mici îi incomodează pe aceştia din urmă. Fraţii mai mari au, de multe ori, sarcini în familie la care deşi cei mici ştiu că nu pot spera, totuşi nu se pot abţine de a le face şicane celor ce sunt în drept să le împlinească. De asemenea, acasă, copiii se poartă aşa cum sunt în realitate, iar acest fel de a fi înseamnă mai puţină politeţe, mai puţin tact. Atunci, problemele de competiţie, de gelozie, de favoritism, dificultatea de a împărţi lucrurile sunt mult mai evidente şi se pot manifesta fără presiunea persoanelor din exterior, care ar putea să îi critice.

„Mai mult ca oricare altă patimă, invidia pricinuieşte un rău personal celui stăpânit de aceasta. După cum rugina mănâncă fierul, tot aşa şi invidia roade sufletul celui invidios, spune Sfântul Vasile cel Mare. Invidiosul se aseamănă cu fluturele, care, departe de a stinge lumina cu fâlfâitul aripilor sale, se arde el însuşi în ea”, spune preotul Sorin Cosma.

Mai periculoasă poate fi invidia atunci când se strecoară în sufletul prietenilor, iar când acţionează în direcţia fraţilor, atunci devine păcat împotriva Duhului Sfânt. „Din ciocnirea tendinţelor afective dintre fraţi şi surori se va forma complexul Cain, ca rivalitate fraternă”, completează părintele.

Cu alte cuvinte, rivalitatea între fraţi există sau a existat în aproape fiecare familie. Doi fraţi sau două surori înseamnă, uneori, lupta pentru atenţia părinţilor, lupta pentru a fi mai bun şi preferatul familiei. Este foarte posibil ca aceste sentimente de frustrare să genereze o relaţie tensionată în familie, însă pot fi corectate. Pe de altă parte, nu este obligatoriu ca fraţii sau surorile să fie duşmani pentru a experimenta rivalitatea de acest tip.

Rolul părinţilor este esenţial

Cei care pot ajuta ca cei mici să nu ajungă la ceartă sau să înveţe să se împace pentru o relaţie viitoare trainică sunt părinţii. „Lucrul esenţial pe care trebuie să îl facă părinţii la început este să le arate copiilor că rivalitatea dintre ei este un lucru normal. Esenţial este să le explice copiilor că fiecare dintre noi are, la un moment dat, astfel de sentimente de frustrare, de enervare. Acest lucru îi va oferi copilului o viziune normală asupra realităţii”, completează psihologul. Dacă aceste lucruri sunt spuse când copiii sunt mici, şansele ca fraţii să se înţeleagă mult mai bine la adolescenţă sau la maturitate cresc.

„Originea invidiei trebuie căutată şi în defectuoasa educaţie ce i se face copilului, mai întâi în familie, iar apoi în societate. Aceasta rezidă în preţuirea exagerată a unuia dintre copii de către părinţi, faţă de ceilalţi copii. În sufletul acestora se va naşte invidia, marea generatoare a urii”, spune şi părintele Sorin Cosma, fost profesor la Seminarul Teologic din Caransebeş.

Înstrăinarea dintre fraţi este clar o sursă a greşelilor educative din familie. Favorizarea unuia dintre copii de către părinţi sau formarea unor tabere afective, în care mama arată mai multă iubire unuia sau unora dintre copii, iar tatăl altuia sau altora, va avea ca urmare o lipsă de unitate afectivă în familie şi între fraţi. Asemenea favoritisme nu vor fi uitate nici când copiii vor ajunge la vârsta adultă, iar ele pot răbufni prin refulare în modurile cele mai neaşteptate. Dar calea cea mai sigură de a-i înstrăina în viitor pe fraţi rămâne încurajarea egoismului. Nici un părinte nu îşi propune în mod explicit să stimuleze egoismul copilului, însă acest fapt nu-i împiedică pe unii să-l cultive implicit, inconştient.

Există o formulă pentru a cultiva relaţii frăţeşti durabile? Toţi fraţii trebuie să aibă parte de iubire egală şi de tratament egal, să fie obişnuiţi să împartă totul în mod egal între ei şi să cedeze de bunăvoie din al său, când altul îl roagă.

Pilda părintelui Cleopa

Dacă îl superi pe fratele tău fără să vrei, dar îţi ceri iertare, ce se întâmplă?

Tu fă-ţi datoria şi să zici: „Iartă-mă, frate, că am greşit!” Şi el, dacă nu te iartă, asupra lui rămâne păcatul. Tu ţi-ai cerut iertare, ţi-ai făcut datoria. Şi dacă nu te iartă, el răspunde că nu mai poate zice „Tatăl nostru”. Se spune în Pateric: doi fraţi de-o mamă, călugări, veniţi la mănăstire, au trăit în pustie 30-40 de ani şi nu s-au sfădit niciodată. Se duceau dracii la satana şi ziceau: „Sunt doi călugări şi au dragoste mare şi sinceritate şi iubire între ei şi nu putem să-i facem să se sfădească”. Dar un drac mai mare zice: „Eu îi fac să se bată!” Era unul dintre aceia meşteri, că şi ei sunt şi proşti, şi mai deştepţi – soldaţi, căpitani, generali, de tot felul. Când stăteau fraţii amândoi la rugăciune, liniştiţi în chilia lor, apare dracul. La unul s-a arătat porumbelul şi la celălalt s-a arătat cioara. Cel care a văzut cioara a zis:

– Măi, frate, uite o cioară!

– Măi, dar tu nu vezi că-i porumbel?

– Măi, dar tu eşti chior, nu vezi că-i cioară? De când erau ei, nu vorbiseră aşa.

– Tu eşti chior! Nu vezi că-i porumbel? Şi-i dă o palmă celuilalt. Atunci, acela a zis:

– Iartă-mă, frate!

Când a zis „Iartă-mă”, n-a mai văzut nici cioara, nici porumbelul. Era dracul! Atunci au cunoscut că sunt batjocoriţi. Şi degeaba i-a făcut să se bată, că au cerut iertare unul de la altul. Au cerut iertare şi tot ei au rămas mai mari decât dracul. Dracul niciodată nu zice „iartă-mă”.