Problema liturghiei in viata zilnica, a relatiei rugaciunii publice in biserica cu viata particulara este una din problemele fundamentale ale pastoralei crestine. In legatura cu aceasta se pune intrebarea: trebuie acceptata resemnarea fata de dihotomia sacrului si a profanului, a coexistentei Duminicii liturgice, si a saptamanii aliturgice, a momentelor scurte de rugaciune si a perioadelor in care Dumnezeu este absent din inima si viata omului? La aceasta intrebare se poate raspunde numai plecand de la sensul jertfei euharistice pentru experienta personala inlaturand frontiera dintre timp liturgic si timpul numit “aliturgic” din viata zilnica.
Clement Romanul arata in Epistola I catre Corinteni ca “liturghia” Vechiului Testament a fost intocmita ca tip pentru slujirea Noului Testament. In Noul testament intreaga viata este o slujire sfanta a lui Dumnezeu, asa cum arata Parintii Bisericii cand vorbesc de intaistatatorul Bisericii care celebreaza Liturghia pentru comunitatea lor, adica o introduc in slujba lui Dumnezeu si in special in serviciul divin: “Arhiereului ii sunt date slujiri proprii, preotilor li s-a randuit loc propriu, levitilor le sunt puse diaconii proprii, iar laicului ii sunt date porunci pentru laici”.
“Fiecare dintre noi, fratilor, sa caute, cu cucernicie, ca in propriul sau rang sa fiu bineplacut lui Dumnezeu, avand constiinta curata si nedepasind canonul randuit slujirii lui”. Dupa cum aici ordinea liturghica a slujirii din Templu a fost transmisa crestinilor, in Epistola catre Evrei, Hristos insusi este numit Slujitorul Noului Asezamant: “Slujitor Altarului si Cortului celui adevarat pe care l-a infaptuit Dumnezeu si nu omul” (Evrei 8, 2).
Recunoastem clar aici ca misterul primordial al Noului Asezamant nu este o liturghie in sensul ritual, ci ca expresiile liturghiei Vechiului Testament sunt transmise intr-un sens mai inalt realitatilor pur pnevamtice ale Noului Testament. Jertfa lui Hristos nu este o “liturghie” in sensul ritual vechi, ci realitatea curata si sublima, “ultima si cea mai inalta implinire a liturghiei tipice a Vechiului Asezamant”). Cand biserica a inceput misterul lui Hristos in misterul cultului ca ritual, expresiile si formele veterotestamentare au gasit o noua si mai inalta infaptuire si implinire in cultul Noii Aliante. Aici a luat nastere o Liturghie care nu mai poarta in sine “umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10, 1), ci realitatea plina de har a mantuirii insesi. Liturghia constituie astfel locul prin excelenta al Duhului Sfant, mijloc divin, prin care facea comunicarea cu viata divina.
Scriptura dezvolta de asemenea notiunea de cult interior, de sacrificiu spiritual, asa cum se observa in Sfintele Evanghelii si la Sfantul Apostol Pavel.
Intreaga viata a crestinului primeste deci o calificare liturgica. Este posibila totodata largirea domeniului “liturghiei” facandu-l sa acopere intreaga existenta profana a omului, viata sa cea mai personala si intima.
Exista astfel o continuitate intre liturghie si viata zilnica dar si o “ruptura” marcata prin intrarea in spatiul sacru pentru cult, in locuri si timpuri specifice si unice, “ruptura” marcata de asemenea prin reintoarcerea in lume.
J.J. von Allmen foloseste imaginea sistolei si a diastolei. Aceasta alternanta a adunarii si a raspandirii constituie ritumul eclesial. Continuitatea Liturghiei in intreaga viata umana arata ca cultul divin corespunde naturii liturgice profunde, vocatiei primordiale si ultime ale omului, liturghisitor si preot in devenire 9, deschizand lumea pentru o lucrare mai eficienta a lui Dumnezeu in ea.
Dumnezeu spre care inainteaza insa fiinta umana chiar in cadrul creatiei cosmice este Hristos. Orice reflectie teologica cu privire la cult si la relatia sa cu Dumnezeu si lumea, trebuie sa plece astfel de la persoana lui Hristos, Cuvantul intrupat.
Invers: se poate afirma ca in Liturghie actele mantuitoare ale lui Hristos devin evenimente prezente, miscandu-ne si ridicandu-ne spre divin cum arata teologul catolic Odo Casel: “Fara Liturghie actul mantuitor al lui Hristos ar fi pentru noi un eveniment trecut, care nu ar putea sa ne miste si sa ne ridice spre divin” (ein vergangenes Geschehen, das uns nicht ergreifen und ins Gottliche hineinheben konnte). Prin Liturghie insa suntem primiti in imisterul primordial.
Casel adauga: “Sfanta Liturghie este fapta mare si uriasa pe care o datoram crestinismului primar. Daca nu am fi avut in Liturghie aceste simbloluri cultice sfinte transmise noua am fi fost saraci” (Hatten wir diese in der Liturgie uns uberlkieferten heiligen Kultsymbole nicht, so waren wir arm).
In Sfanta Liturghie credinciosii traiesc si cresc in dragoste si in unirea in Hristos jertfit si inviat si in acelasi timp ei insisi. Ava Dorotei vede aceste realitati intr-o stransa corelatie. Totodata precizeaza ca cea de a doua este conditionata de prima: “Va voi da o imagine luata de la Sfintii Parinti: presupuneti un cerc de pamant, adica o linie in cerc trasat cu compasul, si un centru. Numim centrul mijlocul cercului… Inghipuiti-va ca acest cerc este lumea, iar centrul Dumnezeu; si razele, diferite cai sau moduri de vietuire a oamenilor. Cand sfintii doritori de a se apropria de Dumnezeu merg spre mijlocul cercului, in masura in care se apropie unii de altii, se apropie in acelasi timp de Dumnezeu, si cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie mai mult unii de altii. Si intelegeti ca si inversul este adevarat: cand se intorc de la Dumnezeu, pentru a se indrepta spre exterior, este evident ca cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, se indeparteaza mai mult unii de altii”.
Prin unirea lor euharistica cu Hristos credinciosii traiesc comuniunea cu Sfanta Treime devenind partasi la ea. Comuniunea Sfintei Treimi, arata pr. Prof. D. Staniloae, este izvorul suprem si nesecat al celor trei valori mai inalte ale existentei: “persoana, dragostea si vesnicia lor”
Vasile Cristescu
