Istoria ne-a umilit, iar credinţa în Dumnezeu ne-a înălţat
„Este foarte greu, dar în acelaşi timp minunat să te întorci după 70 de ani pe locurile unde te-ai născut, unde ai învăţat să vorbeşti şi să faci primii paşi, să crezi în Dumnezeu şi în ziua de mâine. Bucuria îmi este deosebită, emoţia o simt eu şi poate cei care au vârsta mea şi care la fel ca mine se reîntorc pe locurile dragi din care, forţaţi de împrejurări au trebuit să plece. Căci au bătut vânturi triste, foarte triste peste sufletul şi umerii românilor de altădată…” – sunt gândurile Lucreţiei Precul, născută pe 4 ianuarie 1935 la Soroca, stabilită de mai mulţi ani la Viena.
Refugiul
Era în preajma celui de-al doilea război mondial. Anul 1939. Drăgălaşa Lucreţia, fiica ofiţerului de carieră Vasile Precul şi a Nataliei Precul (Cociorvă) avea patru ani. Tatăl său a aflat printre primii că ruşii vor ocupa din nou Basarabia. Într-o zi, şi-au făcut bagajele şi au părăsit Soroca, plecând din istoria Basarabiei pentru totdeauna. Li se rupea inima de tot ce lăsau, dar nu aveau de ales. Se duceau să scape de Siberia, de tortura stalinistă. Lucreţia cu păpuşica în braţe nu ştia şi nu înţelegea că nu-şi va mai revedea niciodată bunicii dragi din Băxanii Sorocii şi nici pe cei din Bădragii Vechi, Edineţ. (Bunicii pe linia mamei locuiau la Băxani, iar cei pe linia tatălui – la Bădragii Vechi.) Au călătorit într-un tren de marfă cu mulţi oameni şi puţine bagaje, cu foarte multe opriri prin gări. Aşa a ajuns micuţa Lucreţia la Calafat. Acolo a fost mutat întregul regiment al tatei – „31 Dorobanţi”.
„Ne numeau bolşevici”
La acea vreme, Lucreţia cunoştea mai bine limba ucraineană decât cea română pentru că avusese o doică ucraineancă. Fie că din cauza că vorbea mai mult în limba ucraineană, fie din alta, atât copiii la joacă, cât şi oltenii maturi le ziceau bolşevici. Aşa ori altfel, părinţii i-au interzis să mai vorbească ucraineşte şi copila a uitat foarte repede această limbă. După un an şi ceva, când începutul războiului era iminent, familia Precul se mută la Turnu-Măgurele. De acolo tatăl a fost luat pe front. A plecat cu acelaşi regiment -„31 Dorobanţi” şi nu s-a mai întors. Tânăr, frumos, înalt, elegant, războiul nu l-a cruţat. Iar timpurile vitrege, care s-au abătut peste o lume întreagă, i-au înghiţit şi pe ceilalţi fraţi ai lui, adică pe toţi cei patru feciori ai lui Dionisie Precul, lituanian la origini, căsătorit cu o frumoasă grecoaică, ai cărei părinţii îşi cumpăraseră multişor pământ pe lângă Bădragii Vechi.
Un frate al lui Vasile era colonel de aviaţie, altul – profesor, al treilea absolvise facultatea de electromecanică la Iaşi (prima promoţie). A fost deportat în Siberia. Doamna Lucreţia povesteşte: „Tata a fost martor ocular când l-au luat pe unchiul meu în Siberia. A venit o maşină neagră la poartă şi bunica a reuşit să-i pună numai cojocul peste el. Şi 25 de ani n-am ştiut nimic de el. Nu s-a mai întors, a murit acolo. Dar nici până astăzi nu ştiu de ce l-au dus. A fost profesor de matematică, iar într-un timp şi primar. Poate din cauza asta l-au deportat…”
Grele şi triste vremuri pentru copilul Lucreţia Precul, care însuşise bine lecţia despre ruşi, despre Siberia, lecţia tăcerii.
Din şcoli este scos alfabetul latin
Lucreţia învăţa în cl. III când ruşii intraseră în România şi au scos alfabetul latin din şcoli. Acum după atâţia ani îşi aminteşte: „Ţin bine minte cum ni s-a spus la şcoală aşa: „Noi ne tragem din slavi şi alfabetul chirilic se potriveşte mai bine limbii române”. Tot atunci s-a scos icoana din clasă, s-a scos din orar rugăciunea TATĂL NOSTRU înainte de începerea lecţiilor. Iar în locul lui Iisus şi al Maicii Domnului a fost afişat portretul lui Stalin. În şcoli s-a introdus ca obiect de studiu limba rusă. Mie îmi reuşea atât de uşor studierea acestei limbi şi eu o întrebam pe mama de ce îmi pare atât de cunoscută limba rusă, de ce pronunţ atât de bine, iar colegilor de clasă le vine atât de greu. Atunci mama mi-a spus că am avut doică ucraineancă. În acele vremuri de tristă amintire, noi am trecut la Timişoara şi mama ca văduvă de război a primit 5 hectare de pământ. Dar pentru populaţia de acolo am rămas bolşevici şi în continuare…
Căsătoria Lucreţiei
„Eu am fost persecutată şi la liceu, şi la facultate şi după, pentru că nu aveam „origine sănătoasă”. Din cauza asta mama n-a primit serviciu şi nici pensie nu a avut până la revoluţie”, accentuează doamna Lucreţia. Iată de ce, de cum s-a făcut mare, Lucreţia simţindu-se străină în propria ţară, îşi pune în gând să plece din România. Şi Dumnezeu a auzit-o. În anii ’70, la Piaţa din Timişoara i-l scoate în cale pe un cetăţean iugoslav din Serbia de care se îndrăgosteşte. Avea să trăiască cu el clipele unei dulci iubiri din care li s-a născut o fetiţă. Dar ca să plece din ţară cu el nu putea. Pentru că Iugoslavia se considera ţară capitalistă la acea vreme şi foarte greu primeai aprobarea lui Ceauşescu pentru plecare. A aşteptat aprobarea trei ani. În 1974, i s-a permis să plece ca cetăţean român cu domiciliu în străinătate. Atunci şi-a înregistrat şi căsătoria oficial.
Însă Lucreţiei nu i-a plăcut viaţa la soacra în Serbia. Şi deşi s-a dus ca să facă gospodărie acolo, peste puţină vreme a zis că se întoarce în ţară. Dacă soţul vrea s-o urmeze, bine, dacă nu, se duce ea singură. Soţului, bineînţeles, nu i-a convenit şi i-a spus atunci că pentru viitorul fiicei ar fi mai bine să plece în Vest. Şi pentru că Lucreţia ştia foarte bine franceza, au hotărât să meargă în Franţa. Dar n-a fost să fie. Şi au încercat atunci pe la mai multe ambasade, printre care şi la cea austriacă. La vremea ceea cetăţenii români puteau să meargă în Austria fără viză. Cum Lucreţia avea paşaport românesc au putut pleca foarte uşor încolo.
S-au stabilit cu traiul la Viena. Şi era bine, şi era frumos. Lucreţia lucra asistentă medicală, soţul – în comerţ, fetiţa mergea la grădiniţă. Dar iată că, într-o bună zi, femeia avea să descopere că dragul ei soţ avea o dragoste mai veche la care nu renunţase. „Soţul meu a fost un ţăran bogat în Serbia. Spunea el că mai bogat ca dânsul nu-i altul în acea regiune. Dar eu nu ştiu ce bogăţii avea, fiindcă nu mi s-au arătat niciodată hârtiile. În plus, mai avea şi o iubită cu care se întâlnea pe ascuns. Când am aflat, a trebuit să luăm o decizie. Fiica avea doi ani şi jumătate. Şi am divorţat în Viena. I-am spus tot ce simţeam şi ce credeam şi ne-am despărţit.”
Fostul soţ o răpeşte pe fiică
Şi uite aşa, după ce lucrurile parcă se aşezaseră, Lucreţia se trezeşte într-o bună zi fără fetiţă. Când s-a dus s-o ia de la grădiniţă, ia-o de unde nu-i! Soţul i-o răpise. Planul fusese bine pus la cale. Acolo la hotar urma ca sora lui s-o ia şi s-o ducă în Serbia. Iar Dumnezeu, care n-a părăsit-o niciodată pe Lucreţia, a adus-o la hotar tocmai în momentul decisiv cu toate actele în regulă. Fetiţa s-a repezit şi a cuprins-o de gât şi nu s-a mai dezlipit de mama…
Refugiul
Era în preajma celui de-al doilea război mondial. Anul 1939. Drăgălaşa Lucreţia, fiica ofiţerului de carieră Vasile Precul şi a Nataliei Precul (Cociorvă) avea patru ani. Tatăl său a aflat printre primii că ruşii vor ocupa din nou Basarabia. Într-o zi, şi-au făcut bagajele şi au părăsit Soroca, plecând din istoria Basarabiei pentru totdeauna. Li se rupea inima de tot ce lăsau, dar nu aveau de ales. Se duceau să scape de Siberia, de tortura stalinistă. Lucreţia cu păpuşica în braţe nu ştia şi nu înţelegea că nu-şi va mai revedea niciodată bunicii dragi din Băxanii Sorocii şi nici pe cei din Bădragii Vechi, Edineţ. (Bunicii pe linia mamei locuiau la Băxani, iar cei pe linia tatălui – la Bădragii Vechi.) Au călătorit într-un tren de marfă cu mulţi oameni şi puţine bagaje, cu foarte multe opriri prin gări. Aşa a ajuns micuţa Lucreţia la Calafat. Acolo a fost mutat întregul regiment al tatei – „31 Dorobanţi”.
„Ne numeau bolşevici”
La acea vreme, Lucreţia cunoştea mai bine limba ucraineană decât cea română pentru că avusese o doică ucraineancă. Fie că din cauza că vorbea mai mult în limba ucraineană, fie din alta, atât copiii la joacă, cât şi oltenii maturi le ziceau bolşevici. Aşa ori altfel, părinţii i-au interzis să mai vorbească ucraineşte şi copila a uitat foarte repede această limbă. După un an şi ceva, când începutul războiului era iminent, familia Precul se mută la Turnu-Măgurele. De acolo tatăl a fost luat pe front. A plecat cu acelaşi regiment -„31 Dorobanţi” şi nu s-a mai întors. Tânăr, frumos, înalt, elegant, războiul nu l-a cruţat. Iar timpurile vitrege, care s-au abătut peste o lume întreagă, i-au înghiţit şi pe ceilalţi fraţi ai lui, adică pe toţi cei patru feciori ai lui Dionisie Precul, lituanian la origini, căsătorit cu o frumoasă grecoaică, ai cărei părinţii îşi cumpăraseră multişor pământ pe lângă Bădragii Vechi.
Un frate al lui Vasile era colonel de aviaţie, altul – profesor, al treilea absolvise facultatea de electromecanică la Iaşi (prima promoţie). A fost deportat în Siberia. Doamna Lucreţia povesteşte: „Tata a fost martor ocular când l-au luat pe unchiul meu în Siberia. A venit o maşină neagră la poartă şi bunica a reuşit să-i pună numai cojocul peste el. Şi 25 de ani n-am ştiut nimic de el. Nu s-a mai întors, a murit acolo. Dar nici până astăzi nu ştiu de ce l-au dus. A fost profesor de matematică, iar într-un timp şi primar. Poate din cauza asta l-au deportat…”
Grele şi triste vremuri pentru copilul Lucreţia Precul, care însuşise bine lecţia despre ruşi, despre Siberia, lecţia tăcerii.
Din şcoli este scos alfabetul latin
Lucreţia învăţa în cl. III când ruşii intraseră în România şi au scos alfabetul latin din şcoli. Acum după atâţia ani îşi aminteşte: „Ţin bine minte cum ni s-a spus la şcoală aşa: „Noi ne tragem din slavi şi alfabetul chirilic se potriveşte mai bine limbii române”. Tot atunci s-a scos icoana din clasă, s-a scos din orar rugăciunea TATĂL NOSTRU înainte de începerea lecţiilor. Iar în locul lui Iisus şi al Maicii Domnului a fost afişat portretul lui Stalin. În şcoli s-a introdus ca obiect de studiu limba rusă. Mie îmi reuşea atât de uşor studierea acestei limbi şi eu o întrebam pe mama de ce îmi pare atât de cunoscută limba rusă, de ce pronunţ atât de bine, iar colegilor de clasă le vine atât de greu. Atunci mama mi-a spus că am avut doică ucraineancă. În acele vremuri de tristă amintire, noi am trecut la Timişoara şi mama ca văduvă de război a primit 5 hectare de pământ. Dar pentru populaţia de acolo am rămas bolşevici şi în continuare…
Căsătoria Lucreţiei
„Eu am fost persecutată şi la liceu, şi la facultate şi după, pentru că nu aveam „origine sănătoasă”. Din cauza asta mama n-a primit serviciu şi nici pensie nu a avut până la revoluţie”, accentuează doamna Lucreţia. Iată de ce, de cum s-a făcut mare, Lucreţia simţindu-se străină în propria ţară, îşi pune în gând să plece din România. Şi Dumnezeu a auzit-o. În anii ’70, la Piaţa din Timişoara i-l scoate în cale pe un cetăţean iugoslav din Serbia de care se îndrăgosteşte. Avea să trăiască cu el clipele unei dulci iubiri din care li s-a născut o fetiţă. Dar ca să plece din ţară cu el nu putea. Pentru că Iugoslavia se considera ţară capitalistă la acea vreme şi foarte greu primeai aprobarea lui Ceauşescu pentru plecare. A aşteptat aprobarea trei ani. În 1974, i s-a permis să plece ca cetăţean român cu domiciliu în străinătate. Atunci şi-a înregistrat şi căsătoria oficial.
Însă Lucreţiei nu i-a plăcut viaţa la soacra în Serbia. Şi deşi s-a dus ca să facă gospodărie acolo, peste puţină vreme a zis că se întoarce în ţară. Dacă soţul vrea s-o urmeze, bine, dacă nu, se duce ea singură. Soţului, bineînţeles, nu i-a convenit şi i-a spus atunci că pentru viitorul fiicei ar fi mai bine să plece în Vest. Şi pentru că Lucreţia ştia foarte bine franceza, au hotărât să meargă în Franţa. Dar n-a fost să fie. Şi au încercat atunci pe la mai multe ambasade, printre care şi la cea austriacă. La vremea ceea cetăţenii români puteau să meargă în Austria fără viză. Cum Lucreţia avea paşaport românesc au putut pleca foarte uşor încolo.
S-au stabilit cu traiul la Viena. Şi era bine, şi era frumos. Lucreţia lucra asistentă medicală, soţul – în comerţ, fetiţa mergea la grădiniţă. Dar iată că, într-o bună zi, femeia avea să descopere că dragul ei soţ avea o dragoste mai veche la care nu renunţase. „Soţul meu a fost un ţăran bogat în Serbia. Spunea el că mai bogat ca dânsul nu-i altul în acea regiune. Dar eu nu ştiu ce bogăţii avea, fiindcă nu mi s-au arătat niciodată hârtiile. În plus, mai avea şi o iubită cu care se întâlnea pe ascuns. Când am aflat, a trebuit să luăm o decizie. Fiica avea doi ani şi jumătate. Şi am divorţat în Viena. I-am spus tot ce simţeam şi ce credeam şi ne-am despărţit.”
Fostul soţ o răpeşte pe fiică
Şi uite aşa, după ce lucrurile parcă se aşezaseră, Lucreţia se trezeşte într-o bună zi fără fetiţă. Când s-a dus s-o ia de la grădiniţă, ia-o de unde nu-i! Soţul i-o răpise. Planul fusese bine pus la cale. Acolo la hotar urma ca sora lui s-o ia şi s-o ducă în Serbia. Iar Dumnezeu, care n-a părăsit-o niciodată pe Lucreţia, a adus-o la hotar tocmai în momentul decisiv cu toate actele în regulă. Fetiţa s-a repezit şi a cuprins-o de gât şi nu s-a mai dezlipit de mama…
***
Acum, fiica doamnei Lucreţia are 38 de ani, lucrează în domeniul cosmetologiei. Mama doamnei Lucreţia, care a decedat în 2007 la 92 de ani şi care l-a avut profesor de religie pe Vasile Ţepordei, a învăţat-o pe fiică aşa: „Să nu uiţi niciodată de Dumnezeu! Istoria ne-a umilit, dar credinţa în Domnul ne-a înălţat”. Şi doamna Lucreţia a urmat acest îndemn. Cu gândul la Dumnezeu şi la identitatea de român a muncit la Viena, ajutând-o pe mama din România şi pe alţi români necăjiţi. Iar de 17 ani, de când a ieşit la pensie, desfăşoară o activitate de promovare a culturii româneşti în Austria, aducând an de an colective româneşti la tradiţionalul Festival Internaţional de Colinde, care se desfăşoară în perioada 30 noiembrie – 24 decembrie la primăria oraşului Viena.
Revenită pe locurile unde s-a zămislit basmul copilăriei sale, a găsit cu greu mormintele bunicilor. Iar pe locul casei lor, unde acum e primăria din Băxani, a rămas numai beciul ca amintire. Întorcându-se astfel cu lacrima şi cu toată fiinţa la memoria neamului, şi-a propus să facă posibilă participarea la festival şi a unui cor de la Soroca. Poate chiar la ediţia din 2009. Doamne-ajută!
Revenită pe locurile unde s-a zămislit basmul copilăriei sale, a găsit cu greu mormintele bunicilor. Iar pe locul casei lor, unde acum e primăria din Băxani, a rămas numai beciul ca amintire. Întorcându-se astfel cu lacrima şi cu toată fiinţa la memoria neamului, şi-a propus să facă posibilă participarea la festival şi a unui cor de la Soroca. Poate chiar la ediţia din 2009. Doamne-ajută!
