Aceşti profesori, precum I. Karmiris, „auziseră vorbindu-se despre Dumnezeu”, dar părintele Avvacum, ca şi proorocul Iov, dădea slavă pentru că putea zice Domnului: „Ochiul meu Te-a văzut.”Numai o fiinţă îndumnezeită, care a experiat slava dumnezeiască, poate să înţeleagă Scriptura şi să explice, aşa cum a făcut părintele Avvacum, pasajele învăluite în taină, precum jertfa lui Abel şi cea a lui Cain, despre care a fost întrebat cum şi-o explică. Se ştie că la Facere, Dumnezeu a primit jertfa păstorului Abel şi a refuzat-o pe cea a plugarului Cain. Asupra acestui lucru a fost întrebat de către profesorii de teologie: de ce Abel şi nu Cain? Un teolog raţionalist ar deduce de aici ideea „predestinării”. Dumnezeu l-a ales dinainte pe Abel şi l-a respins pe Cain, osândindu-l pe acesta ca fiind vinovat. Ori aceasta este o nedreptate: omul este mântuit sau pierdut fără să poată face nimic. Aceasta nu contrazice însă Scriptura?Părintele Avvacum arată adevăratul răspuns: Abel a oferit jertfa într-un mod „drept”; el a prefigurat cultul ortodox, acela pe care îl doreşte Dumnezeu. Cain însă a oferit jertfa în mod nedrept sau heterodox; s-a îndepărtat în mod voit de adevăratul cult. „Binele nu este bine, dacă nu se face bine.” Şi Sfântul Andrei Criteanul adevereşte spusele părintelui Avvacum. zicând în Canonul cel Mare, la Cântarea I, despre Abel şi Cain: „Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptăţii lui Abel. Daruri bineprimite nu Ti-am adus Ţie niciodată, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără de prihană. Precum Cain aşa şi noi, ticăloase suflete, am adus fapte murdare Făcătorului tuturor şi jertfă vrednică de mustrare şi viaţă netrebnică; pentru aceasta ne-am şi osândit împreună.”Altădată, un monah de la Marea Lavră, pe care îl iubea foarte mult, părintele Efrem, l-a întrebat de ce devenise zilot. Cu spontaneitatea lui dezarmantă, părintele Avvacum i-a răspuns cu o sinceritate plină de realism: „Pentru că Dumnezeu îmi va cere socoteală, îmi va zice: Avvacum, tu care cunoşti legea Bisericii, cum de ai călcat-o în picioare?” Şi a adăugat: „noul calendar este „jertfa lui Cain”, neplăcută lui Dumnezeu.”Înfrânarea pe care şi-o impunea sieşi nu-l împiedica totuşi să fie îngăduitor cu ceilalţi. Primea să fie sărutat şi săruta la rândul lui pe acei părinţi care deveniseră nou-calendarişti, pentru că se gândea la sfârşitul lucrurilor, fiindcă atunci când era cazul să câştige un suflet, era gata cel mai adesea să se folosească de moderaţie, chiar dacă trebuia mai întâi să treacă printr-o sărutare a unui heterodox.În persoana părintelui Avvacum nu era loc nici pentru formalism nici pentru o politeţe ipocrită, amândouă fiind mai degrabă ca acele pietre frumoase de pe mormintele înălbite, dar care pe dinăuntru sunt pline de oase putrede şi de toată spurcăciunea. Monahul Avvacum era acelaşi în afară, ca şi înlăuntrul său. Lupta pe care o ducea cu asceza, uneori până la sânge, îl dezvăţase, sau mai degrabă nu-i lăsase timpul să-şi cultive acea plăcere pe care oamenii o regăsesc în falsele amabilităţi, în politeţea afectată, în înflorituri ale unei atitudini pur exterioare, dar care nu merge mai departe de propria lor piele. Nu suferea nici un fel de falsitate şi nici cuvintele de prisos. Nu se încurca în maniere superficiale aşa cum un mareşal nu se încurcă cu soldaţii lui în momentul luptei. Nevoitorul era angajat necontenit în luptă. Aşa se explică felul lui de a vorbi, viu şi plin din suflet, câteodată tăios, un mod de a tăia fără menajamente orice discuţie care devia spre deşertăciuni, fără legătură cu subiectul convorbirii.La începutul anului 1927, comunitatea Marii Lavre, vrând să închidă pentru totdeauna conflictul care sfâşia mănăstirea, s-a adresat guvernatorului Sfântului Munte în scris, ainvitându-l să vină să prezideze Chinotita, care trebuia să soluţioneze problema credincioşilor vechiului calendar.Medicul şef, părintele Atanasie Kampanou, el însuşi zilot, l-a numit pe părintele Avvacum ca reprezentant al părinţilor ziloţi. Astfel, în ziua fixată, părintele s-a prezentat în faţa sinodului şi a guvernatorului, care l-a întrebat: „Cum explici, părinte, dezertarea ta din comuniunea în care ai jurat ascultare, iar acum răspândeşti anarhia? Şi de ce nu eşti de acord cu restul monahilor care se supun?” Cu blândeţe şi smerenie, părintele Avvacum a răspuns: „Excelenţa voastră domnule guvernator, aţi studiat Sfintele Canoane din Pidalion?” „Şi ce spune Pidalionul, părinte?” Părintele i-a răspuns scurt: „Dacă nu ştiţi ce spune Pidalionul, domnule, duceţi-vă mai întâi să-l citiţi şi apoi veniţi să ne judecaţi.” Atunci sinodul, considerând că acest răspuns era o mare ofensă adusă autorităţilor, l-a exilat îndată pe Avvacum la mănăstirea Xiropotamu. Bietul părinte era pentru a treia oară pedepsit.După două luni numai l-au chemat, şi în aceeaşi zi de 9 martie l-au rugat să ia parte la privegherea de noapte împreună cu guvernatorul. Dimineaţa după slujbă, guvernatorul încălecând pe catârul lui, se grăbea să plece la Careia. Părintele Avvacum a profitat de ocazie, a prins animalul de hăţuri, şi mergând împreună cu el, cu glasul său blând şi dulce i-a explicat de ce se opuneau părinţii Sfântului Munte la acea inovaţie cu calendarul, arătându-i cum textele bisericeşti îndreptăţeau împotrivirea lor. Aceasta, precum şi profunda cunoaştere a Sfintelor Scripturi l-au emoţionat pe guvernator, care şi-a dat seama că are de a face cu un om credincios şi dăruit idealului său. Astfel, o dată ajuns la Careia, a ordonat ca Avvacum să fie reprimit la mănăstirea lui de origine. Peste câteva zile, Marea Lavră îl reprimea pe părintele Avvacum.Însă mare i-a fost dezamăgirea, căci mulţi fraţi ce fuseseră camarazi de luptă cu el au fugit, unii de bunăvoie, alţii siliţi, iar puţinii care rămăseseră nu au întârziat să se unească cu biserica inovatoare. De atunci părintele Avvacum nu a mai cunoscut pacea până când nu a fugit şi el, împreună cu un alt frate zilot, pe nume Ghelasie, cu care a plecat în regiunea Vigla cea pustie. Făcându-şi la început un mic adăpost, s-au apucat să construiască o biserica a Sfântului Fanurie şi au amenajat împrejur şi locul pentru viitoarele chilii.Calea străbătută desculţ de Avva Avvacum ZilotulAstfel, marea lui dragoste faţă de Tradiţia apostolească a Bisericii, o dragoste curată şi dezinteresată, care, în afara ostenelilor şi necazurilor, îl călăuzea întotdeauna să discearnă în toate lucrurile voia lui Dumnezeu. Această iubire a făcut să merite exilul la Vigla. A primit răsplata, căci acolo, în singurătatea Viglei, a fost dăruit cu o mulţime de binefaceri duhovniceşti, care, cu toată sudoarea şi amărăciunea luptei, erau totuşi mari daruri.Ca un vrednic urmaş al proorocului Ilie – modelul monahilor – râvna pentru casa Domnului îl mistuia sufleteşte, şi cu mare umilinţă, cu neţărmurită bucurie şi dând slavă lui Dumnezeu, părintele Avvacum purta numele de „zilot”, nume dăruit astăzi monahilor al căror râvnă în ceea ce priveşte dogmele este în armonie cu intensitatea rugăciunii lor.Sfântul Ioan Gură de Aur, în a XIII-a Omilie a sa la Facere, îi povăţuieşte pe credincioşi, dacă vor să scape de fiara iadului şi să dobândească Împărăţia Cerurilor, să se înfrumuseţeze cu două podoabe: o dogmă dreaptă („orthos”) şi o purtare virtuoasă. Asupra acestora părintele Avvacum priveghea şi le păzea ca pe lumina ochilor. Şi nimic nu a putut împiedica – nici asceza lui, nici virtutea lui personală, nici rugăciunile lui, nici lacrimile sale – ceea ce începuse el să presimtă: noua erezie care a apărut în 1924 ca o simplă inovaţie şi care a luat amploare mai târziu. El a reacţionat deîndată urmând Părinţilor, preferând să sufere până la moarte, fără să crâcnească, în cinstea lui Hristos, toate necazurile: trăia adevărul Ortodoxiei. Şi a fost acelaşi Avvacum, acest intim al lui Dumnezeu, care, întărindu-ne pe stânca adevăratei credinţe, a ştiut atât de bine să ne lumineze pentru a nu bea niciodată cu heterodocşii din vinul falsificat, ci a bea doar vinul curat al Bisericii, cea Una şi Nedespărţită, vinul curat, neamestecat, asemeni celui ce ieşea din ciorchinii de struguri atunci când, în mănăstirea lui, el însuşi îi storcea sub picioarele lui fecioreşti.Prin viaţa lui plină de nevoinţe, a călcat cu putere capetele dracilor mândriei şi iubirii de sine, căci nevrând să-L aibă decât pe Hristosul său, şi neavându-L decât pe El, nu lăsa să-i iasă de pe buze decât numele dumnezeiesc al Hristosului său, pe care neîncetat îl chema cu dragoste. Astfel, foarte repede a devenit atât pentru confraţii săi cât şi pentru pelerini, un chip al ascezei, un model de simplitate, o pildă de iubire. Şi când s-a vestit moartea lui, au venit din toate părţile mulţimi de oameni, ce nu doreau decât să ia puţină ţărână de pe mormântul lui – fapt unic în analele Athosului – ca să ducă în patria lor această sfântă binecuvântare. Într-atât li se părea acestor exploratori din altă lume că este o vie mărturie a Adevăratei Ortodoxii, încât numai vederea acestui pământ le evoca pe Sfântul Înaintemergător, pe nebunii întru Hristos şi pe sfinţii din icoanele bizantine.Deja părăsea această lume celălalt mare aghiorit, zilotul Calinic Isihastul din Katounakia, în vreme ce părintele Avvacum era doar la începuturile luptelor sale duhovniceşti, acolo, în singurătatea Viglei sale. Şi când mai târziu, în Marea Lavră, copilul cel curat din Symi ajungea la apogeu, părintele Ieronim din Eghina, cel de-al treilea astru al Ortodoxiei, se afla la capătul cursei sale duhovniceşti, căci cu adevărat aceştia trei sunt aştri pe cerul Bisericii; aceşti trei mărturisitori ai credinţei, apărători ai vechiului calendar ortodox: Calinic Isihastul din Katounakia, Ieronim din Eghina şi Avvacum din Lavra. Trei fântâni ale mântuirii, de unde cei rămaşi credincioşi Ortodoxiei Părinţilor sorb o apă de mângâiere dumnezeiască.Despre isihaşti însă pot vorbi numai isihaştii, şi a fost nevoie de un părinte Theodorit care să scrie viaţa părintelui Avvacum. Părintele Theodorit, ucenic al Părintelui Avvacum şi ca şi el, vechi-calendarist zilot, trecut între timp la Domnul, este una din marile chipuri ascetice şi duhovniceşti ale Bisericii Ortodoxe tradiţionaliste de astăzi. El este cunoscut prin mai multe cărţi, deosebite, despre Sfântul Nectarie, despre Sfânta Împărtăşanie, împotriva ereziei ecumenismului, un comentariu asupra Canoanelor şi un mic jurnal, „Aghioritul” din care „Lumina Taborului”, revista de teologie ortodoxă editată de Frăţia Ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama, a publicat mai multe extrase. Părintele Theodorit a primit de la Dumnezeu harisma teologiei şi mulţi ortodocşi văd în el un nou Nicodim Aghioritul, un nou inel în lanţul de aur al sfinţilor asceţi ortodocşi.În vremea noastră astfel de oameni au devenit foarte rari, şi această viaţă a părintelui Avvacum, scrisă de părintele Theodorit, este o mărturie preţioasă într-o vreme în care foarte mulţi părinţi aghioriţi se tem să nu vadă stingându-se pe Sfântul Munte, puţin câte puţin, monahismul ortodox, ca şi altădată cel al Palestinei şi al pustiei Egiptului.Astăzi, cu adevărat, cele mai multe mănăstiri sunt atrase de doctrine străine de Sfânta Ortodoxie, idei născute din filozofie şi din ştiinţa lumii. Cauza acestei decăderi duhovniceşti se trage din faptul că unele mănăstiri devin, din ce în ce mai mult, „vitrina luxoasă” a Răsăritului creştin în faţa Apusului curios, ademenit de Ortodoxie, care îşi trimite contingente de turişti gălăgioşi şi gata să facă orice pentru a se distra, dar în general foarte puţin înclinaţi către sărăcia lui Hristos. De aceea, ca şi la început, micile sihăstrii, schiturile, peşterile din Karulia au primit pe moştenitorii tradiţiei dogmatice şi ascetice a Sfinţilor Părinţi. Acolo s-a refugiat Tradiţia Ortodoxă, în singurătatea isihiei şi a dreptei credinţe. „Cel ce este tăcut, scrie Sfântul Isaac Sirul, prieten al singurătăţii, al liniştii, chiar despărţit de oameni pentru Domnul, dacă mărturiseşte Credinţa prin cuvinte şi prin fapte, devine un vestitor preastrălucit.” Astfel a fost părintele Avvacum cel desculţ, evlaviosul zilot ce s-a rugat neîncetat pentru mântuirea tuturor.Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a dăruit, în aceste vremuri de mâhnire pentru credinţa ortodoxă în care ne aflăm, oameni ai Lui precum acest părinte Avvacum şi părintele Theodorit, ucenicul lui, ziloţi, plini de râvnă către Dumnezeu, acea râvnă despre care Theofan Zăvorâtul zice că este unul din semnele existenţei neîntrerupte a Bisericii lui Hristos.Fie ca prin rugăciunile tale, părinte Avvacum, Domnul să oprească pentru încă o vreme dreapta Lui mânie asupra noastră, din pricina păcatelor noastre. Amin.
Prot Victor Mihalachi
