Sărut mâna, părinte. De ce fiind de acord cu suferinţa şi acceptând că este necesară, totuşi la momentul când se întâmplă n-o pot accepta ca un bine. Fie şi câteva secunde, dar în ele a reuşit să se amestice toate acelea de ce mie? care considerăm că le-am biruit. Cu acelea care sunt într-un fel de durată lungă, adică le accept că aşa vor fi tot timpul, şi doar încerc să-mi schimb atârnarea faţă de ele. Dar mai apare ceva suplimentar şi gata. Şi s-au întors toate. Şi chiar dacă mi-am dat seama foarte repede, că nu este ceva ce nu voi trece cu ajutorul Domnului, deja e prea târziu. Am deznădăjduit în ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Şi nu vreau să fac din nou şi din nou acest păcat. Dar nu prea înţeleg cum.