criza in familie

Bună ziua, Sfinţi Părinţi, foarte mult am căutat ajutor şi acum din întâmplare am găsit acest site. Citind cazurile expuse aici, realizez că problema mea poate nu e cea mai gravă, dar pentru mine la momentul de faţă mi se pare cea mai mare problemă din viaţa cu care m-am întâlnit. Situaţia mea este următoarea: Am 24 ani, în 2009 am plecat în America pe vară, şi în acel an l-am întâlnit pe actualul meu soţ, mi-a plăcut America, şi cu greu m-am întors acasă, cu gândul să plec anul viitor, pentru a face tot posibilul să rămân, deşi mari motive de a pleca de acasă, nu erau. Părinţii sunt oameni foarte buni, care mă iubesc mult şi sunt un exemplu pentru mine, nu pot spune că sunt apropiaţi de biserică, dar ştiu că sunt oameni foarte buni la suflet. Oricum asta nu m-a împiedicat să mă gândesc la toate posibilităţile de a rămâne în America. Până în vara anului 2010 am comunicam cu actualul meu soţ prin internet, într-un sfârşit vara am plecat din Moldova, hotărâtă de a rămâne în america, fără a discuta această idee cu părinţii, pentru că ştiam la sigur că se vor împotrivi şi nu mă vor lăsa să plec. Aici ajunsă, am decis cu băiatul cu care mă întâlneam că vrem să fim împreună, el îşi dorea mult să rămân, şi am decis ambii că o soluţie ar fi căsătoria, a fost o decizie rapidă, şi am anunţat părinţii chiar înainte de ziua nunţii de aici, ei erau şocaţi, dezamăgiţi, aş putea spune chiar distruşi, asta nu m-a împiedicat să fac ce vroiam să fac, cu toate că mi se rupea sufletul pentru că-i făceam să sufere. M-am căsătorit, cu timpul am ajuns să-mi iubesc soţul mai mult decât orice în lume, am venit ambii în Moldova, în anul următor – 2011, făcând deja planuri pentru a ne cununa în Moldova. Părinţii erau fericiţi pentru mine, m-au iertat, eu eram fericită, soţul meu mă iubea şi mă iubeşte foarte mult, mă tratează poate cum ar visa orice femeie, mă alintă şi mă susţine în toate. După nunta din Molodva, care a fost în octombrie 2011, ne-am reîntors în State, am început să ne trăim viaţa de familie, la început nu aveam posibilitate să trăim aparte şi am stat cu mama lui-soacră mea, o femeie care mă adora şi mă considera ca fiica ei. Totul era bine, eram împlinită şi extrem de fericită. În fiecare zi mă îndrăgosteam tot mai mult şi mai mult de soţul meu, nu putaem fi fără el un minut. Eram ca un întreg, ne înţelegaem din jumate de cuvânt, pe scurt, era totul aşa cum îmi doream. Ţin să menţionez că am trăit în locuri diferite şi mereu eram cu mama şi sora soţului, cu care ne înţelegeam foarte bine. Şi în genere toată familia lui m-au făcut să mă simt una a lor, ca un membru al familiei. Din luna aprilie pentru prima dată de când suntem împreună, ne-am mutat singuri, fapt care l-am aşteptat şi la care am visat ambii foarte mult. Mutarea în apartament a fost stresantă, era timp limitat să ne mutăm complet aici şi pentru orice lucru adus în bloc trebuia de obţinut permisiune, fapt care ne-a stresat pe ambii, lucrând şi neavând timp. Ţin să menţionez că la lucru ne merge bine, avem serviciu bun şi totul pare a fi bine pentru o familie tânără. Odată mutaţi în apartament, singuri, într-o zi la vreo 2 săptămâni după ce ne-am mutat, eu am citit un articol despre divorţuri, care m-a impresionat şi pe care am început să-l aplic în relaţia mea, că dacă aş fi divorţată sau dacă aş divorţa, şi de atunci am început să-mi văd soţul ca pe un străin, parcă n-aş avea sentimente pentru el, fapt ce a înceuput să mă sperie şi să-mi provoace stări de panică şi nelinişte sufletească. Am ajuns să disper, să fiu speriată de la tot ce văd, să am insomnii şi totul să mi se pară străin, inlcusiv soţul, care până mai demult era jumătatea care mă completează şi fără de care nu-mi imaginam viaţa. Am început să merg aici la o biserică ortodoxă, am vorbit cu preotul care e american, dar ortodox, m-am spovedit, am început să ţin post, să merg la biserică în fiecare duminică, şi să mă împărtăţş. Soţul meu, deşi e catolic, merge cu mine în fiecare duminică la biserică, este foarte susţinător şi stă toată Liturghia. El nu ştie adevăratul motiv, nu vreau să-l întristez pentru că ştiu cât de mult ar suferi. Am apelat aici şi la medic, psihiatru şi psiholog, pentru că aveam nevoie de pastile să mă liniştesc. Acum câteva zile am sfinţit apartamentul, soţul a participat activ, nu s-a împotrivit, preotul îmi spune să mă rog şi să-mi pun toată credinţa în Dumnezeu. Cununia în Chişinău a fost în biserica creştin-ortodoxă, pentru mine ea a însemnat mult, deşi nu pot spune că eram foarte apropiată de biserică, acum de când mi s-a întâmplat necazul, mă strădui să fiu cât mai aproape, citesc rugăciuni zilnic, nu ştiu dacă citesc ce trebuie, am o carte de rugăciuni care o citesc. Foarte mult îmi doresc să-mi recapăt sentimentele pentru soţul meu şi să fim ca înainte, nu vreau el să simtă răceala mea, deşi des mă apucă stări de panică, mi-e frică să-l ranesc, dar oricum vreau să fiu cu el pentru totdeauna. Mie îmi este foarte, foarte greu, am vorbit cu părinţii, am plecat singură acasă pe o săptămână de când a început criza, soţul lucra, părinţii mă susţin şi îmi spun să nu mă simt vinovată, chiar dacă eu cred că Dumnezeu mă pedepseşte pentru cum am procedat cu ei. Eu încerc să am răbdare şi încerc să nu mă gândesc la gândurile urâte, dar mi-e foarte greu. Mă copleşesc gânduri de genul cum ar fi, că căsătoria mea cu el e o greşeală, şi de ce m-am căsătorit, dar în adâncul inimii eu ştiu că nu e aşa, că eu îl iubesc mult şi totul am făcut corect. Ceea ce îmi spun şi părinţii mei. Undeva s-a pierdut acea conexiune, anume din partea mea. Spuneţi-mi, vă rog, ce să fac, cum să mă rog, pentru ca sentimentele mele să se reîntoarcă şi să fie chiar şi mai puternice. Eu am un soţ minunat, pe care nu vreau să-l pierd din cauza prostiei mele. Ajutaţi-mă, aştept răspuns. Mă simt disperată. Doamne ajută-ne şi întăreşte-ne.