intrebare!

Binecuvântaţi sfinţiţi părinţi şi ne iertaţi pe noi păcătoşii! Am multe întrebări însă în capul meu se plimbă aceasta: de ce omul, (eu) în general, e dispus spre păcat, de ce chiar dacă păcatul mistuie, îl consumă pe om, de ce îubeşte păcatul. Am analizat un fapt, un prieten foarte de treabă, însa fumează, iar când nu mai are ţigări, devine nervos, agasant, supărăcios, altă persoană care obişnueşte să bea, la fel sau în cazul când vrea să ajungă la un scop, devine mincinos, făţarnic, linguşitor (aici mă încadrez şi eu) şi am ajuns la o concluzie, omul suferă pentru că nu i se face voia inconştientă, mândria de sine, deşi toate îi fac rău, el consideră că e bine, însă i se chinue şi trupul, dar mai ales sufletul. Şi am mers în altă direcţie şi anume DUMNEZEU. Deci nu-mi interzice EL să am maşina sau să merg la munte, să fac un gratar ori să cânt sau să muncesc, nu-mi interzice să mă bucur de tot ce-i pe pământm ba din potrivă, însă cu masură şi dupa cum spune legea (Sfânta Sriptură), majoritatea oamenilor folosesc cuvântul „pocăit” ca jignire, însă puţini ştiu – a fi pocăit, e binecuvântare. Avem atâtea exemple în credinţa noastră ortodoxă de oameni sfinţi, care şi-au dat viaţa pentru Hristos. Vă rog să-mi răspundeţi de ce se săvârşeşte păcatul mai uşor, deşi ne face rău. Ce-i trebue omului, ce dovadă mai vrea? Daca nu m-am exprimat corect sau coerent vă rog să mă iertaţi şi vă mulţumesc!