suparare

Sărut mâna, părinte. Nu v-am mai scris de mult timp, între timp am devenit mamă a 2 gemeni minunaţi, o fetiţă şi un băieţel născuţi pe 1 ianuarie 2012. Au 11 luni aproape şi îmi ocupă tot timpul. Aş vrea să vă rog să-mi daţi câteva sfaturi, am locuit la soacra o perioadă de 6 luni departe de familia mea şi de soţ, la 400km, timp în care soacra şi-a bătut joc de mine, eram extenuată, aveam grijă de 2 copii, eram şi mamă şi tată pentru ei. Am plecat de acolo după certuri oribile, orice făceam nu era bine pentru soacra, stăteam cu ea la masă apoi mă vorbea pe la vecini şi rude că sunt aşa şi fac aşa. Bineînţeles că eu auzeam aceste „cuvinte” ale ei, îmi pare rău că aşa s-a înaâtmplat, încă nu am puterea să o iert, cred că îmi va lua ceva timp, sunt foarte supărată pe ea. Dumnezeu să mă ierte, dar am şi blestemat-o de supărare. Cu soţul nu mă înţeleg deloc, deaorece el este sfătuit de ea zilnic, înţeleg că este mama lui, dar şi eu am o mamă şi nu procedez la fel. Nu ne înţelegem deloc, ba chiar am ajuns la bătăi, îmi pare tare rău şi ştiu că eu sunt de vină, am o gură de nestăpânit, mereu mă critică că nu fac nimic bine, că sunt nebună, să merg la medici să mă vadă. Mă face să mă simt ca ultimul om, uneori chiar cred că e aşa. Se zice că cu soţul trebuie să fii deschisă, să te înţeleagă, dar dacă eu îi spun ceva deja mă ştiu toate neamurile lui, cum să fac? Cum să fiu un om mai bun? Cum să îmi treacă această suparare? Cum să nu mai vorbesc urât de supărare? Doamne, te rog să mă ajuţi!