Sărut mâna, părinte! De o bună perioadă de timp mă simt ultimul om. Am 34 ani, sunt necăsătorită. Nu am plecat de lângă părinţi. În 2011 m-a pus cel rău să îmi dau demisia dintr-un loc bunicel, nu era neapărat rău, dar nici bun. Nu vedeam nici o perspectivă pentru mine de acolo. Sunt o persoană sensibilă şi cu foarte puţină încredere în mine, iar în Dumnezeu se năruie şi bruma de credinţă pe care am agonisit-o. Un an jumătate am stat acasă. Nu am vrut să mai lucrez, am încercat să mă pun la punct învăţând, însă nu cu spor…în fine, după aceea m-am angajat. Nu îmi place ce fac şi nici nu mai pot să dau înapoi. Financiar, nu am cum. Şi iar a revenit depresia, nu am vlagă, am creierul înceţoşat, nu ştiu ce vreau sau mai bine spus nu vreau nimic, ci doar să se tremine viaţa aceasta. Deseori mă gândesc la sinucidere. Nu e prima dată, mi s-a întâmplat adesea începând de la 17 ani. Situaţia în casă e proastă, aproape majoritatea veniturilor vin de la mine. Nu vreau să mă mai ridic din pat, toată ziua îmi este rău, mă simt rău în preajma oamenilor şi aş prefera să stau singură. Nu am făcut mai nimic până la anii aceştea, iar stările acestea le cunosc, am luat de multe ori antidepresive începând de la 17 ani. Din vară şi până în iarnă, am început iar (după 5 ani) să iau antidepresivce, însă nici unul nu m-a ajutat, ba mai rău mi-au făcut, aşa că am abandonat. Nu ştiu de ce a trebuit să fiu aşa în viaţă, să nu pot face nimic, absolut nimic, ci doar să mă târăsc aşa printre episoade de depresie. Şi deseori mă gândesc să îmi iau viaţa…M-am rugat mult cât am stat acasă, începusem să mă fac mai bine, am mers şi la biserică o perioadă la maslu, însă ceva iarăşi s-a stricat: nemulţumiri, senzaţia de rău, de neputinţă, mi-am pierdut interesul pentru orice. La serviciu nu fac faţă. De aproape un an mă trezesc la ora 3 fără să mai pot adormi apoi. Nu ştiu de ce mi se întâmplă toate acestea. M-am accidentat în casă, într-o criză de nervi mi-am rupt piciorul pentru că am lovit cu putere în cada de baie… nu ştiu de ce se întâmplă toate astea, ce e rău în viaţa mea? De ce nu pot să fac nimic, de ce nu reuşesc nimic, de ce mă simt moartă pe dinăuntru şi de ce îmi doresc moartea?
- diana a întrebat 11 ani ago
- last edited 2 luni ago
- You must login to post comments
Depresia, boala omului secolului nostru, a dus la creşterea numarului sinucigaşilor. O parte dintre cei care au recurs la acest gest disperat sunt oameni care au diverse probleme începând cu cele legate de sănătate, familie, iubire, serviciu, terminând cu faptul că au făcut greşeli grave de care se simt extrem de vinovaţi şi peste care nu pot trece. Mai este cealaltă categorie a alienaţilor mintali, care işi curmă viaţa fără să realizeze.
Viaţa omului este un dar făcut de Dumnezeu omului. La rândul său, omul trebuie să întoarcă acest dar lui Dumnezeu, ca urmare a descoperirii dragostei Sale. Viaţa nu şi-o dă omul, el nu poate hotărî de a se naşte sau a nu se naşte. Citim încă de la începutul Carţii: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” ( Facere 2, 7) Deci omul nu contribuie cu nimic la venirea sa la viaţă, ci pur şi simplu se trezeşte viu. Odată ajuns la viaţă, el trebuie să se întărească în viaţă, caci odată născut el se descoperă pe sine „obligat” la a fi veşnic.
Omul nu are voie să lucreze asupra a ceea ce nu-i aparţine. Iar ceea ce nu-i aparţine este tot ceea ce nu ţine de el, tot ceea ce îi depaşeşte voinţa şi puterea. Autodistrugerea vieţii înseamnă distrugerea unui bun al cărui proprietar propriu-zis este Dumnezeu, nu omul. Astfel, sinuciderea are caracterul unei lezări şi al unei jigniri aduse lui Dumnezeu.
Sinuciderea se referă la luarea propriei vieţi printr-un act de liberă voinţă. Ea implică un act intenţionat şi voluntar de autodistrugere, liber de constrângeri externe sau interne. Sinuciderea trebuie clar diferenţiată de acte precum „eutanasia pasivă voluntară”, în care pacientul bolnav în stadiul terminal sau apropriaţii săi refuză măsurile de susţinere a vieţii.
Trebuie arătat că moartea lui Iisus şi a unor martiri precum Sfântul Ignatie al Antiohiei, nu constituie o sinucidere, ei fiind de fapt executaţi de către autorităţi externe. Aceasta rămâne adevărat în ciuda spuselor lui Iisus că: ” Nimeni nu ia viaţa de la Mine, ci Eu de la Mine însumi o pun. Putere am eu ca să-l pun şi putere am iaraşi ca să-l iau. Această poruncă am primit-o de Tatăl Meu”. (Ioan 10, 18).
La rădăcina acestui păcat se află problemele de ordin psihologic. Practic aceşti oameni demoralizaţi sunt stăpâniţi de simţăminte de laşitate şi de inferioritate. Fiind dezamăgiţi de tot şi de toate, ajung să-şi ia viaţa. Ei sunt persoane fără o voinţă puternică. Sunt hipersensibili şi, în general, nişte caractere slabe, căzând la prima lovitură mai puternică primită fie în familie, fie la şcoală, fie în societate. Gândirea acestor oameni lipsiţi de ajutor nu funcţionează normal.
Niciodată nu poate fi aprobată sinuciderea ca act de libertate. Adevărata libertate înseamnă demnitate, înseamnă a alege binele şi a-l săvârşi; libertatea înseamnă autodeterminare spre săvârşirea binelui, a unui bine tot mai înalt. A fi liber înseamnă a te elibera de tensiunea chinuitoare de a fi pus neîncetat în situaţia de a alege între ceva şi altceva. Acel zbucium sufletesc al omului nehotărât nu este urmă a libertăţii. Răul, patima, păcatul sunt accidente şi acţiuni contrare libertăţii; sunt nefireşti.
În zilele noastre, se pun din ce în ce mai multe întrebări legate de legitimitatea sinuciderii, în special din perspectiva progresului tehnologiei biomedicale, care a mutat „ultimul bold” de la moarte la procesul morţii. Aceştia arată că sinuciderea condamnată ca păcat datează doar din vremea Fericitului Augustin, iar Sfânta Scriptură nu condamnă explicit nicăieri actul sinuciderii (vom vedea că Sfânta Scriptură marturiseşte că omul nu are putere asupra vieţii sale).
Fericitul Augustin şi-a alcătuit polemica sa împotriva luării propriei vieţi în contextul unei denunţări a pseudo-martiriului practicat de către anumiţi donatişti, ceea ce era, spunea el, o simplă formă de sinucidere. Din acest moment, teologii occidentali au descris tot mai mult sinuciderea ca pe o auto-crimă, până când aceasta a înlocuit virtual „hula împotriva Duhului Sfânt”, devenind singurul păcat de neiertat.
Care sunt motivele teologice pentru reticenţa Bisericii Ortodoxe faţă de sinucidere ca opţiune morală? Comentariile asupra problemei se concentrează mai ales asupra a două teme: creaţia persoanelor umane după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemanarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”( Facere 1, 26) şi convingerea că viaţa este un dar de la Dumnezeu, izvorând de la El şi stând sub puterea Sa. Că dar, existenţa umană presupune responsabilitatea „chivernisirii”. Viaţa noastră nu ne aparţine nouă în primul rând, ci lui Dumnezeu, Creatorul nostru, Căruia şi suntem chemaţi să ne dăruim ca o „jertfă de laudă”. Deoarece El este Stăpânul vieţii şi al morţii, al celor vii şi al celor morţi, această dăruire de sine trebuie să fie întreagă, deplină, de la zămislire şi până la moarte.
Dacă îi datorăm lui Dumnezeu ca şi Creator, atât viaţa cât şi moartea, aceasta este cu atât mai adevărat cu cât El S-a jertfit ca Răscumpărător. Darul pe care I-l putem face prin noi înşine, este pur şi simplu răspunsul nostru la darul Său infinit mai mare, pe care l-am primit în persoana lui Iisus Hristos. „Ale Tale, dintru ale Tale” ne implică întâi pe noi, ca purtători ai chipului divin şi, abia după aceea, implică Sfintele Daruri; aşa cum noi invocăm Pogorârea Duhului Sfânt întâi asupra noastră şi abia după aceea asupra pâinii şi a vinului la dumnezeiasca Liturghie, pentru că şi noi şi darurile euharistice să ne putem preschimba în Trupul lui Hristos.
În acest fel, prima ţintă, primul obiect al iubirii divine şi al grijii acesteia, este persoana, înţeleasă ca o entitate psihosomatică indivizibilă, o fiinţă al cărei aspect material participă în mod decisiv la „calea” vindecării, cea mântuitoare, „calea” sfinţirii şi a îndumnezeirii. Deci, existenţa noastră biologică serveşte într-un fel ca un „tip” al vieţii în Împărăţia lui Dumnezeu. Ea prefigurează viaţa noastră veşnică, care păstrează identitatea noastră somatică precum şi pe cea spirituală: „Se seamană trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc”(I Corinteni 15, 44).
Distrugerea acelui întreg psihosomatic prin sinucidere e condamnată de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil şi, implicit, de neiertat al revoltei împotriva lui Dumnezeu, ca şi Creator şi ca Răscumpărător. A rupe sinele de Dumnezeu reprezintă „o totală lipsă de credinţă” în providenţa divină.
De cele mai multe ori sinuciderea e legată de anumite credinţe religioase false, de superstiţii, de anumite concepţii despre viaţa de după moarte. La cei vechi, uneori sinuciderea este legată de cult sau de obiceiul soţiilor, slujitorilor, de a se sinucide pe mormântul soţilor şi al stăpânilor. Unele din popoarele vechi nu dădeau nici o importanţă sinuciderii, căci se întrebau: de ce n-ar putea omul să dispună de viaţa sa cum vrea? Alţii considerau sinuciderea ca un act de laşitate, alţii dimpotrivă, ca pe un act de curaj sau chiar o jertfă plăcută zeilor.
După credinţa niponă, sinuciderea (harakiri) curaţă orice pată morală şi asigură o înmormântare şi amintiri rezonabile. Budismul admite, în unele împrejurări, sinuciderea; principial însă, califică pe sinucigaş drept un om care în existenţe anterioare a săvârşit păcate grele. Islamismul condamnă sinuciderea ca fiind potrivnică legilor lui Alah. La greci şi la romani nu găsim o apreciere morală unitară asupra sinuciderii. De pildă, Pitagora şi Socrate considera sinuciderea ca pe ceva demn, ca pe un act de credinţă faţă de zei.
În toate cazurile, sinuciderea e un păcat foarte greu deoarece dacă alte păcate lasă totuşi posibilitatea căinţei şi pocăinţei, sinuciderea desfiinţează pentru totdeauna orice posibilitate de convertire, de pocăinţă. Sinucigaşul se aruncă de bunăvoie în suferinţe veşnice. Biserica îl socoteşte pe acesta închinat pierii veşnice, de aceea şi lipsindu-l de rugăciunile ei. Se cunosc totuşi unele cazuri în care rugăciunile pentru cei sinucişi aveau roade bune. Mai jos vom da si un caz privitor la aceasta.
Morala creştină nu aprobă sinuciderea în nici o împrejurare şi pentru nici un motiv. Porunca Decalogului e clară: „Să nu ucizi!”; sinuciderea este ucidere clară din voinţă proprie. O poruncă directă privind sinuciderea nu există în Noul Testament, cu toate că urmările faptei lui Iuda constituie mai mult decât o poruncă spre a nu o urma; dar această poruncă era prescrisă printr-o sentinţă a legii morale naturale, a cărei chintesenţă e în Decalog. A-ţi lua de bună voie şi arbitrar viaţa e ceva demonic.
Sinuciderea este cel mai mare păcat pe care îl poate face omul în această lume, fiind păcat împotriva Duhului Sfânt, de aceea Biserica ne învaăţă: „Cine se va sinucide de bunăvoia lui, să nu se îngroape creştineşte cu preot şi cu pomenire, iar de va fi ucis fără voia lui, să i se facă înmormântare creştinească” (Pravila de la Govora pp. 101- 102). „Dacă cineva s-a sinucis, fiind bolnav de minte, preotul să cerceteze adevărul, şi dacă a fost bolnav, să-l îngroape după rânduială, iar dacă este îndoială, să ceară sfatul episcopului. Cei ce s-au sinucis de bunăvoie, să nu se îngroape în cimitirul credincioşilor, ci departe, cu sinucigaşii, cu ereticii şi cu copiii nebotezaţi. (Pravila Bisericească, 1940, pp. 291- 292).
S-a zis că Mântuitorul Insuşi s-ar fi sinucis; şi sunt apologeţi ai sinuciderii care susţin că sinuciderea işi are temei în Jertfa de pe cruce a Mântuitorului. Însă Hristos Se aduce jertfă pentru întregul neam omenesc. Mântuitorul a fost răstignit de oameni, nu S-a sinucis. Neamul omenesc, păcatele oamenilor L-au dus pe Hristos pe cruce. El a mers la jertfă fiind ascultător până la moarte şi şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi. De asemenea, Apostolul Pavel l-a oprit pe temnicerul din Filipi ca să-şi ia viaţa: „Şi deşteptându-se temnicerul şi văzând deschise uşile temniţei, scotând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închişi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ţi faci nici un rău, ca toţi suntem aici.” (Fapte 16, 27- 28), iată o altă dovadă scripturistică împotriva sinuciderii.
Vieţile şi morţile sfinţilor mucenici poartă cu ele o vie apreciere a importanţei situării vieţii şi morţii în căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei orientări către sfinţenie, ceea ce azi trece drept sinucidere nu era pe deplin echivalent cu ceea ce înţeleg prin sinucidere cei mai mulţi contemporani. Există şi acte în care ne putem intenţiona moartea, dar care nu sunt sinucideri, întrucât ţintesc spre viaţa veşnică prin evitarea unei anumite forme de ameninţare duhovnicească.
A fi creştini înseamnă a ne îmbraca în Hristos, nu doar în viaţă, ci şi în moartea Sa în ascultarea pe cruce. Pentru a evita confuzia între înţelegerea morală creştină tradiţională a crimei, a uciderii şi sinuciderii cu cea contemporană, seculară, trebuie să recunoaştem supunerea smerită împlicată în dobândirea sănătaţii morale şi duhovniceşti. Îl putem lua pe Avraam drept exemplu, acesta nefăcându-se partaş la un proiect de ucidere, ci de jertfire a fiului său Isaac. Întrucât Avraam s-a supus voii lui Dumnezeu, nu voii sale proprii, chiar şi folosirea cuvântului „ucidere” în loc de „sacrificiu” poate crea o confuzie morală.
Trebuie să facem distincţii similare între uciderea de sine şi jertfa de sine, mai ales când ultima este un exemplu potrivit de dăruire de sine, o jertfă adecvată a propriei vieţi. Să ne aducem aminte de Sfânta Mucenită Pelaghia, care s-a aruncat pe sine în prăpastie, spre a nu fi batjocorită de câtre soldaţi. Descrierea că sinucidere a morţii lui Hristos, a martiriului sfinţilor sau a alegerii unora de a muri în loc să-şi piardă castitatea e eronată deoarece: implicarea în propria moarte este amestecată cu sinuciderea ca omorâre de sine; termenul „ucidere de sine” umbreşte ascultarea lui Iisus, a mucenicilor şi a sfinţilor în general, de voia Tatălui.
Ca exemple de viaţă şi de moarte bună, sfinţii trăiesc şi mor într-un mod în care eutanasia şi sinuciderea asistată de medic nu-şi au locul. N-ar fi recurs niciodată la sinucidere şi eutanasie pentru a evita suferinţa. De la ei, din viaţa şi moartea lor, învăţăm cum să facem diferenţa între crimă, sinucidere şi un smerit sacrificiu de sine. Ni se oferă o cunoaştere duhovnicească experimentală a mersului şi a progresului de la noi înşine spre Dumnezeu, Care deschide o uşă spre înţelegerea motivului pentru care trebuie să acceptăm de bună voie suferinţa.
Înţelegerea contemporană seculară generală a sinuciderii este astfel radical diferită de cea a creştinului tradiţional. Creştinismul timpuriu n-a privit facilitarea intenţionată a propriei morţi drept o condiţie suficientă pentru a socoti o moarte drept sinucidere. Există numeroase exemple de creştini care acţionează în moduri în care speră să-i ducă la martiriu. Aceste tipuri de acte n-au fost considerate sinucigaşe întrucât urmăresc păstrarea sănătăţii duhovniceşti. Sunt acte de iubire de Dumnezeu în deplinatatea Tradiţiei. Sinuciderea ca ucidere de sine include doar acele acţiuni care duc intenţionat la propria moarte şi care nu sunt îndreptate spre sfinţenie, spre iubirea lui Dumnezeu.
Nedumeririle privind sinuciderea şi moartea anumitor mucenici provin din confuziile dintre doua înţelegeri profund divergente ale vieţii morale. Avem mai întâi viziunea terapeutică duhovniceşte şi liturgică a creştinismului primar, modelată şi orientată de experienţele sfinţilor, şi care nu este un sistem moral deductiv. Totuşi aspectul crucial este limpede: sinuciderea e o formă de a întoarce spatele lui Dumnezeu, pe când moartea unui sfânt nu poate fi aşa ceva.
Problema sinuciderii asistate de medic dezvăluie diferenţe fundamentale în înţelegerea teologiei morale. Un gen de teologie încearcă să raţioneze discursiv despre caracterul morţii bune. Încearcă prin argumente sănătoase să producă o morală sistematică pentru a aborda sinuciderea asistată de medic şi eutanasia, şi apoi să-i convingă prin argumente logice pe credincioşi şi pe necredincioşi deopotrivă.
Prin contrast, un al doilea gen de teologie, teologia primelor secole, este un mod de a face experienţa lui Dumnezeu. Hristos şi sfinţii dezvăluie în vieţile şi morţile lor o morală a vieţii şi a morţii inaccesibilă doar printr-o argumentaţie raţională. Ca morală a agoniei şi morţii întemeiată pe smerita acceptare a răstignirii de către Hristos, această viaţă n-are loc pentru autoafirmarea unei sinucuderi asistate de medic sau eutanasii. În contrast, primul tip de teologie va fi obsedat de diviziuni pe masură ce se aleg diferite premise de bază pentru a asigura diferite concluzii privitoare la moralitatea sinuciderii.
Cei care spun că sinuciderea este o dovadă de curaj, sunt oameni nebuni, oameni rataciţi în inima lor şi intraţi pe mâna celui „urător de oameni’, care se ascunde atât de bine în ei, încât aceia cred că sunt liberi în actele lor. Curaj înseamnă să te lupţi din toate puterile cu realitatea deosebit de împovărătoare din jur. De altfel, numai astfel se formează personalitatea omului. Atunci când nu este rezultatul unei boli psihice, sinuciderea este cea mai mare dovadă de laşitate. Marile greutăţi şi furtuni arată cine sunt marii oameni. Şi să nu uităm că în mijlocul celei mai cumplite furtuni, căpitan alături de noi în corabia vieţii poate fi Atotputernicul Hristos. Cu un asemenea echipaj, nu vom ajunge niciodată la sinucidere.
Responsabilitatea Bisericii în astfel de cazuri, precum sinuciderea, este de a-l accepta atât pe cel decedat, cât şi pe cei mai răniţi de această moarte tragică şi să îi daruiască pe aceştia milei iubitoare a lui Dumnezeu. Îngrijirea pastorală se va concentra asupra vindecării celor rămaşi fără persoana iubită, evitând orice judecare sau condamnare. Doar Dumnezeu poate înţelege factorii complecşi care determină sinuciderea, indiferent dacă în aparenţă aceasta este pentru noi „raţională” sau nu. Rolul nostru este să lăsăm victima în grija milostivă a lui Dumnezeu, în timp ce suntem martorii adevărului ca iubirea mântuitoare a lui Hristos e mai puternică chiar decât moartea produsă prin sinucidere.
Biserica Ortodoxă şi morala creştină, nu îngăduie sinuciderea în nici o împrejurare şi pentru nici un motiv; deoarece este un păcat strigător la cer. Sinucigaşul şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, a desconsiderat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fiindcă s-a gândit numai la viaţa pământească, uitând de cea veşnică şi de datoriile sale. Viaţa pământească e bunul principal ca premisă a tuturor bunurilor în această viaţă. Viaţa în trup e premisa fie a vieţii veşnice, fie a osândei veşnice.
Dreptul omului asupra vieţii este acela de a o administra corect, de a o folosi pentru lucrarea cea bună. Sinuciderea violenţează însuşi bunul simţ, impulsul firesc către existenţa care-l are fiecare om. Ca să fie vorba de sinucidere ca drept, ar însemna ca omul este proprietarul absolut al vieţii sale, ceea ce este fals. Dezaprobarea firească şi groaza provocată totdeauna de vederea unui sinucigaş, ne arată clar că sinuciderea e o crimă împotriva firii.
Viaţa omului este un dar făcut de Dumnezeu omului. La rândul său, omul trebuie să întoarcă acest dar lui Dumnezeu, ca urmare a descoperirii dragostei Sale. Viaţa nu şi-o dă omul, el nu poate hotărî de a se naşte sau a nu se naşte. Citim încă de la începutul Carţii: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” ( Facere 2, 7) Deci omul nu contribuie cu nimic la venirea sa la viaţă, ci pur şi simplu se trezeşte viu. Odată ajuns la viaţă, el trebuie să se întărească în viaţă, caci odată născut el se descoperă pe sine „obligat” la a fi veşnic.
Omul nu are voie să lucreze asupra a ceea ce nu-i aparţine. Iar ceea ce nu-i aparţine este tot ceea ce nu ţine de el, tot ceea ce îi depaşeşte voinţa şi puterea. Autodistrugerea vieţii înseamnă distrugerea unui bun al cărui proprietar propriu-zis este Dumnezeu, nu omul. Astfel, sinuciderea are caracterul unei lezări şi al unei jigniri aduse lui Dumnezeu.
Sinuciderea se referă la luarea propriei vieţi printr-un act de liberă voinţă. Ea implică un act intenţionat şi voluntar de autodistrugere, liber de constrângeri externe sau interne. Sinuciderea trebuie clar diferenţiată de acte precum „eutanasia pasivă voluntară”, în care pacientul bolnav în stadiul terminal sau apropriaţii săi refuză măsurile de susţinere a vieţii.
Trebuie arătat că moartea lui Iisus şi a unor martiri precum Sfântul Ignatie al Antiohiei, nu constituie o sinucidere, ei fiind de fapt executaţi de către autorităţi externe. Aceasta rămâne adevărat în ciuda spuselor lui Iisus că: ” Nimeni nu ia viaţa de la Mine, ci Eu de la Mine însumi o pun. Putere am eu ca să-l pun şi putere am iaraşi ca să-l iau. Această poruncă am primit-o de Tatăl Meu”. (Ioan 10, 18).
La rădăcina acestui păcat se află problemele de ordin psihologic. Practic aceşti oameni demoralizaţi sunt stăpâniţi de simţăminte de laşitate şi de inferioritate. Fiind dezamăgiţi de tot şi de toate, ajung să-şi ia viaţa. Ei sunt persoane fără o voinţă puternică. Sunt hipersensibili şi, în general, nişte caractere slabe, căzând la prima lovitură mai puternică primită fie în familie, fie la şcoală, fie în societate. Gândirea acestor oameni lipsiţi de ajutor nu funcţionează normal.
Niciodată nu poate fi aprobată sinuciderea ca act de libertate. Adevărata libertate înseamnă demnitate, înseamnă a alege binele şi a-l săvârşi; libertatea înseamnă autodeterminare spre săvârşirea binelui, a unui bine tot mai înalt. A fi liber înseamnă a te elibera de tensiunea chinuitoare de a fi pus neîncetat în situaţia de a alege între ceva şi altceva. Acel zbucium sufletesc al omului nehotărât nu este urmă a libertăţii. Răul, patima, păcatul sunt accidente şi acţiuni contrare libertăţii; sunt nefireşti.
În zilele noastre, se pun din ce în ce mai multe întrebări legate de legitimitatea sinuciderii, în special din perspectiva progresului tehnologiei biomedicale, care a mutat „ultimul bold” de la moarte la procesul morţii. Aceştia arată că sinuciderea condamnată ca păcat datează doar din vremea Fericitului Augustin, iar Sfânta Scriptură nu condamnă explicit nicăieri actul sinuciderii (vom vedea că Sfânta Scriptură marturiseşte că omul nu are putere asupra vieţii sale).
Fericitul Augustin şi-a alcătuit polemica sa împotriva luării propriei vieţi în contextul unei denunţări a pseudo-martiriului practicat de către anumiţi donatişti, ceea ce era, spunea el, o simplă formă de sinucidere. Din acest moment, teologii occidentali au descris tot mai mult sinuciderea ca pe o auto-crimă, până când aceasta a înlocuit virtual „hula împotriva Duhului Sfânt”, devenind singurul păcat de neiertat.
Care sunt motivele teologice pentru reticenţa Bisericii Ortodoxe faţă de sinucidere ca opţiune morală? Comentariile asupra problemei se concentrează mai ales asupra a două teme: creaţia persoanelor umane după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemanarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”( Facere 1, 26) şi convingerea că viaţa este un dar de la Dumnezeu, izvorând de la El şi stând sub puterea Sa. Că dar, existenţa umană presupune responsabilitatea „chivernisirii”. Viaţa noastră nu ne aparţine nouă în primul rând, ci lui Dumnezeu, Creatorul nostru, Căruia şi suntem chemaţi să ne dăruim ca o „jertfă de laudă”. Deoarece El este Stăpânul vieţii şi al morţii, al celor vii şi al celor morţi, această dăruire de sine trebuie să fie întreagă, deplină, de la zămislire şi până la moarte.
Dacă îi datorăm lui Dumnezeu ca şi Creator, atât viaţa cât şi moartea, aceasta este cu atât mai adevărat cu cât El S-a jertfit ca Răscumpărător. Darul pe care I-l putem face prin noi înşine, este pur şi simplu răspunsul nostru la darul Său infinit mai mare, pe care l-am primit în persoana lui Iisus Hristos. „Ale Tale, dintru ale Tale” ne implică întâi pe noi, ca purtători ai chipului divin şi, abia după aceea, implică Sfintele Daruri; aşa cum noi invocăm Pogorârea Duhului Sfânt întâi asupra noastră şi abia după aceea asupra pâinii şi a vinului la dumnezeiasca Liturghie, pentru că şi noi şi darurile euharistice să ne putem preschimba în Trupul lui Hristos.
În acest fel, prima ţintă, primul obiect al iubirii divine şi al grijii acesteia, este persoana, înţeleasă ca o entitate psihosomatică indivizibilă, o fiinţă al cărei aspect material participă în mod decisiv la „calea” vindecării, cea mântuitoare, „calea” sfinţirii şi a îndumnezeirii. Deci, existenţa noastră biologică serveşte într-un fel ca un „tip” al vieţii în Împărăţia lui Dumnezeu. Ea prefigurează viaţa noastră veşnică, care păstrează identitatea noastră somatică precum şi pe cea spirituală: „Se seamană trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc”(I Corinteni 15, 44).
Distrugerea acelui întreg psihosomatic prin sinucidere e condamnată de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil şi, implicit, de neiertat al revoltei împotriva lui Dumnezeu, ca şi Creator şi ca Răscumpărător. A rupe sinele de Dumnezeu reprezintă „o totală lipsă de credinţă” în providenţa divină.
De cele mai multe ori sinuciderea e legată de anumite credinţe religioase false, de superstiţii, de anumite concepţii despre viaţa de după moarte. La cei vechi, uneori sinuciderea este legată de cult sau de obiceiul soţiilor, slujitorilor, de a se sinucide pe mormântul soţilor şi al stăpânilor. Unele din popoarele vechi nu dădeau nici o importanţă sinuciderii, căci se întrebau: de ce n-ar putea omul să dispună de viaţa sa cum vrea? Alţii considerau sinuciderea ca un act de laşitate, alţii dimpotrivă, ca pe un act de curaj sau chiar o jertfă plăcută zeilor.
După credinţa niponă, sinuciderea (harakiri) curaţă orice pată morală şi asigură o înmormântare şi amintiri rezonabile. Budismul admite, în unele împrejurări, sinuciderea; principial însă, califică pe sinucigaş drept un om care în existenţe anterioare a săvârşit păcate grele. Islamismul condamnă sinuciderea ca fiind potrivnică legilor lui Alah. La greci şi la romani nu găsim o apreciere morală unitară asupra sinuciderii. De pildă, Pitagora şi Socrate considera sinuciderea ca pe ceva demn, ca pe un act de credinţă faţă de zei.
În toate cazurile, sinuciderea e un păcat foarte greu deoarece dacă alte păcate lasă totuşi posibilitatea căinţei şi pocăinţei, sinuciderea desfiinţează pentru totdeauna orice posibilitate de convertire, de pocăinţă. Sinucigaşul se aruncă de bunăvoie în suferinţe veşnice. Biserica îl socoteşte pe acesta închinat pierii veşnice, de aceea şi lipsindu-l de rugăciunile ei. Se cunosc totuşi unele cazuri în care rugăciunile pentru cei sinucişi aveau roade bune. Mai jos vom da si un caz privitor la aceasta.
Morala creştină nu aprobă sinuciderea în nici o împrejurare şi pentru nici un motiv. Porunca Decalogului e clară: „Să nu ucizi!”; sinuciderea este ucidere clară din voinţă proprie. O poruncă directă privind sinuciderea nu există în Noul Testament, cu toate că urmările faptei lui Iuda constituie mai mult decât o poruncă spre a nu o urma; dar această poruncă era prescrisă printr-o sentinţă a legii morale naturale, a cărei chintesenţă e în Decalog. A-ţi lua de bună voie şi arbitrar viaţa e ceva demonic.
Sinuciderea este cel mai mare păcat pe care îl poate face omul în această lume, fiind păcat împotriva Duhului Sfânt, de aceea Biserica ne învaăţă: „Cine se va sinucide de bunăvoia lui, să nu se îngroape creştineşte cu preot şi cu pomenire, iar de va fi ucis fără voia lui, să i se facă înmormântare creştinească” (Pravila de la Govora pp. 101- 102). „Dacă cineva s-a sinucis, fiind bolnav de minte, preotul să cerceteze adevărul, şi dacă a fost bolnav, să-l îngroape după rânduială, iar dacă este îndoială, să ceară sfatul episcopului. Cei ce s-au sinucis de bunăvoie, să nu se îngroape în cimitirul credincioşilor, ci departe, cu sinucigaşii, cu ereticii şi cu copiii nebotezaţi. (Pravila Bisericească, 1940, pp. 291- 292).
S-a zis că Mântuitorul Insuşi s-ar fi sinucis; şi sunt apologeţi ai sinuciderii care susţin că sinuciderea işi are temei în Jertfa de pe cruce a Mântuitorului. Însă Hristos Se aduce jertfă pentru întregul neam omenesc. Mântuitorul a fost răstignit de oameni, nu S-a sinucis. Neamul omenesc, păcatele oamenilor L-au dus pe Hristos pe cruce. El a mers la jertfă fiind ascultător până la moarte şi şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi. De asemenea, Apostolul Pavel l-a oprit pe temnicerul din Filipi ca să-şi ia viaţa: „Şi deşteptându-se temnicerul şi văzând deschise uşile temniţei, scotând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închişi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ţi faci nici un rău, ca toţi suntem aici.” (Fapte 16, 27- 28), iată o altă dovadă scripturistică împotriva sinuciderii.
Vieţile şi morţile sfinţilor mucenici poartă cu ele o vie apreciere a importanţei situării vieţii şi morţii în căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei orientări către sfinţenie, ceea ce azi trece drept sinucidere nu era pe deplin echivalent cu ceea ce înţeleg prin sinucidere cei mai mulţi contemporani. Există şi acte în care ne putem intenţiona moartea, dar care nu sunt sinucideri, întrucât ţintesc spre viaţa veşnică prin evitarea unei anumite forme de ameninţare duhovnicească.
A fi creştini înseamnă a ne îmbraca în Hristos, nu doar în viaţă, ci şi în moartea Sa în ascultarea pe cruce. Pentru a evita confuzia între înţelegerea morală creştină tradiţională a crimei, a uciderii şi sinuciderii cu cea contemporană, seculară, trebuie să recunoaştem supunerea smerită împlicată în dobândirea sănătaţii morale şi duhovniceşti. Îl putem lua pe Avraam drept exemplu, acesta nefăcându-se partaş la un proiect de ucidere, ci de jertfire a fiului său Isaac. Întrucât Avraam s-a supus voii lui Dumnezeu, nu voii sale proprii, chiar şi folosirea cuvântului „ucidere” în loc de „sacrificiu” poate crea o confuzie morală.
Trebuie să facem distincţii similare între uciderea de sine şi jertfa de sine, mai ales când ultima este un exemplu potrivit de dăruire de sine, o jertfă adecvată a propriei vieţi. Să ne aducem aminte de Sfânta Mucenită Pelaghia, care s-a aruncat pe sine în prăpastie, spre a nu fi batjocorită de câtre soldaţi. Descrierea că sinucidere a morţii lui Hristos, a martiriului sfinţilor sau a alegerii unora de a muri în loc să-şi piardă castitatea e eronată deoarece: implicarea în propria moarte este amestecată cu sinuciderea ca omorâre de sine; termenul „ucidere de sine” umbreşte ascultarea lui Iisus, a mucenicilor şi a sfinţilor în general, de voia Tatălui.
Ca exemple de viaţă şi de moarte bună, sfinţii trăiesc şi mor într-un mod în care eutanasia şi sinuciderea asistată de medic nu-şi au locul. N-ar fi recurs niciodată la sinucidere şi eutanasie pentru a evita suferinţa. De la ei, din viaţa şi moartea lor, învăţăm cum să facem diferenţa între crimă, sinucidere şi un smerit sacrificiu de sine. Ni se oferă o cunoaştere duhovnicească experimentală a mersului şi a progresului de la noi înşine spre Dumnezeu, Care deschide o uşă spre înţelegerea motivului pentru care trebuie să acceptăm de bună voie suferinţa.
Înţelegerea contemporană seculară generală a sinuciderii este astfel radical diferită de cea a creştinului tradiţional. Creştinismul timpuriu n-a privit facilitarea intenţionată a propriei morţi drept o condiţie suficientă pentru a socoti o moarte drept sinucidere. Există numeroase exemple de creştini care acţionează în moduri în care speră să-i ducă la martiriu. Aceste tipuri de acte n-au fost considerate sinucigaşe întrucât urmăresc păstrarea sănătăţii duhovniceşti. Sunt acte de iubire de Dumnezeu în deplinatatea Tradiţiei. Sinuciderea ca ucidere de sine include doar acele acţiuni care duc intenţionat la propria moarte şi care nu sunt îndreptate spre sfinţenie, spre iubirea lui Dumnezeu.
Nedumeririle privind sinuciderea şi moartea anumitor mucenici provin din confuziile dintre doua înţelegeri profund divergente ale vieţii morale. Avem mai întâi viziunea terapeutică duhovniceşte şi liturgică a creştinismului primar, modelată şi orientată de experienţele sfinţilor, şi care nu este un sistem moral deductiv. Totuşi aspectul crucial este limpede: sinuciderea e o formă de a întoarce spatele lui Dumnezeu, pe când moartea unui sfânt nu poate fi aşa ceva.
Problema sinuciderii asistate de medic dezvăluie diferenţe fundamentale în înţelegerea teologiei morale. Un gen de teologie încearcă să raţioneze discursiv despre caracterul morţii bune. Încearcă prin argumente sănătoase să producă o morală sistematică pentru a aborda sinuciderea asistată de medic şi eutanasia, şi apoi să-i convingă prin argumente logice pe credincioşi şi pe necredincioşi deopotrivă.
Prin contrast, un al doilea gen de teologie, teologia primelor secole, este un mod de a face experienţa lui Dumnezeu. Hristos şi sfinţii dezvăluie în vieţile şi morţile lor o morală a vieţii şi a morţii inaccesibilă doar printr-o argumentaţie raţională. Ca morală a agoniei şi morţii întemeiată pe smerita acceptare a răstignirii de către Hristos, această viaţă n-are loc pentru autoafirmarea unei sinucuderi asistate de medic sau eutanasii. În contrast, primul tip de teologie va fi obsedat de diviziuni pe masură ce se aleg diferite premise de bază pentru a asigura diferite concluzii privitoare la moralitatea sinuciderii.
Cei care spun că sinuciderea este o dovadă de curaj, sunt oameni nebuni, oameni rataciţi în inima lor şi intraţi pe mâna celui „urător de oameni’, care se ascunde atât de bine în ei, încât aceia cred că sunt liberi în actele lor. Curaj înseamnă să te lupţi din toate puterile cu realitatea deosebit de împovărătoare din jur. De altfel, numai astfel se formează personalitatea omului. Atunci când nu este rezultatul unei boli psihice, sinuciderea este cea mai mare dovadă de laşitate. Marile greutăţi şi furtuni arată cine sunt marii oameni. Şi să nu uităm că în mijlocul celei mai cumplite furtuni, căpitan alături de noi în corabia vieţii poate fi Atotputernicul Hristos. Cu un asemenea echipaj, nu vom ajunge niciodată la sinucidere.
Responsabilitatea Bisericii în astfel de cazuri, precum sinuciderea, este de a-l accepta atât pe cel decedat, cât şi pe cei mai răniţi de această moarte tragică şi să îi daruiască pe aceştia milei iubitoare a lui Dumnezeu. Îngrijirea pastorală se va concentra asupra vindecării celor rămaşi fără persoana iubită, evitând orice judecare sau condamnare. Doar Dumnezeu poate înţelege factorii complecşi care determină sinuciderea, indiferent dacă în aparenţă aceasta este pentru noi „raţională” sau nu. Rolul nostru este să lăsăm victima în grija milostivă a lui Dumnezeu, în timp ce suntem martorii adevărului ca iubirea mântuitoare a lui Hristos e mai puternică chiar decât moartea produsă prin sinucidere.
Biserica Ortodoxă şi morala creştină, nu îngăduie sinuciderea în nici o împrejurare şi pentru nici un motiv; deoarece este un păcat strigător la cer. Sinucigaşul şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, a desconsiderat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fiindcă s-a gândit numai la viaţa pământească, uitând de cea veşnică şi de datoriile sale. Viaţa pământească e bunul principal ca premisă a tuturor bunurilor în această viaţă. Viaţa în trup e premisa fie a vieţii veşnice, fie a osândei veşnice.
Dreptul omului asupra vieţii este acela de a o administra corect, de a o folosi pentru lucrarea cea bună. Sinuciderea violenţează însuşi bunul simţ, impulsul firesc către existenţa care-l are fiecare om. Ca să fie vorba de sinucidere ca drept, ar însemna ca omul este proprietarul absolut al vieţii sale, ceea ce este fals. Dezaprobarea firească şi groaza provocată totdeauna de vederea unui sinucigaş, ne arată clar că sinuciderea e o crimă împotriva firii.
Sfârşitul fiecăruia dintre noi vine atunci când vrea Dumnezeu. Cei care au refuzat de bunăvoie, în cursul vieţii, să „moară păcatului” şi să se predea lui Dumnezeu, vor muri spre veşnica lor moarte, iar ceilalţi vor muri spre veşnica lor viaţă.
Cu smerenie,
Preot Marcel Călugărescu
Preot Marcel Călugărescu
- Guest a răspuns 11 ani ago
- You must login to post comments
Răspunsul tău
Te rog să te autentifici mai întâi pentru a trimite.
