Deznadejdea

Părinte, gândindu-mă la viața mea care nu e nimic (nu-s împlinită și n-am ajuns nimic – sunt întreținută de propria mama la peste 30 de ani) cad în deznădejde foarte des în 2 laturi extreme: 1. Încep să plâng foarte rău și să sufar gândind și spunând că eu n-o să mă mântuiesc și o să merg în adâncul iadului și la toate păcatele mele pe care le-am făcut și continuu să fac pentru ca nu pot să mă schimb, nu pot, nu reușesc, dar vreau să mă schimb (îmi imaginez că-s în iad, că mă chinuiește diavolul și că acolo o să ajung și încep să plâng și mai rău), că Dumnezeu nu o să mă ierte și Îl simt pe Dumnezeu absent, mă aștept ca să facă ceva, să miște ceva, să-mi dea ceva semn. Îi cer chiar să mă lovească, să-mi dea o palmă, să facă ceva (cum făceau Sfinții din cer și Dumnezeu cu cei care greșeau înaintea Lui și astfel îi stimulau și îi determina ca să nu mai greșească și să păcătuiască schimbându-și radical viața nevoindu-se prin pustietate și mănăstiri)… Îi cer să-mi dea ceva răspunsuri prin inima mea dar nu primesc nimic. știu că sunt nevrednică de a primi ceva astfel de semne, dar de ce nu-mi răspunde când sunt într-o asemenea suferință și durere sufletească? 2. Extrema cea mai gravă: când cad într-o asemenea stare deznadajduită ajung să comit păcate foarte grele împotriva Sfintei Treimi, a Sfinților și încep să gândesc că Dumnezeu m-a părăsit, ma lasă în pace să păcătuiesc oricât și încep să gândesc ca nu există Dumnezeu. La 1 extremă e păcat ce pațesc și fac? Pentru că la a 2 e 100% păcat strigător la cer.