Bună seara, cinstiți părinți! Ași fi vrut să-mi împărtășesc experiența trăită, in speranța că-i va fi de ajutor Biancăi (întrebarea 16079). Sunt o mamă, care a avut clipe de coșmar (așa mi se părea atunci), când am aflat că fiica mea a născut un copil. Îmi era frică de faptul cum o să reacționeze soțul, prietenii, rudele, pentru că nu era căsătorită. Am avut inițial, recunosc, și un gând să-l dăm spre adopție. Însă bunul Dumnezeu le-a rânduit altfel. Am discutat cu soțul, da, a greșit, dar e copilul nostru și s-o lași în voia sorții atunci când are cel mai mult nevoie de tine – e mare păcat. Am ințeles-o și ajutat-o cât am putut. Fiica și-a terminat studiile, s-a căsătorit cu un băiat care îi iubește copilul ca pe al său. Are o căsnicie fericită. De multe ori însă mi-e frică să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat, dacă nu luam decizia corectă la momentul respectiv. Dumnezeu ne-a dăruit o minune de copil deștept și talentat, care ne-a adus atâta soare și bucurie în viață, încât nici nu poate fi redat. De aceea eu cred, că ar fi cazul să vorbești sincer cu părinții. La urma urmei nicio părere sau bârfă nu contează mai mult decât propriul tău copil. Și, apoi în cele întâmplate, avem și noi o bună parte din vină. În goana după cele materiale uităm să le oferim poate ceva mult mai important: atenție, afecțiune, timp… Chiar dacă ai tăi nu te vor sprijini – nu-l abandona, sunt atâția oameni buni și milostivi în jur, gata să-ți întindă o mână de ajutor. Vei depăși momentele astea grele, dar în clipa în care îl vei lua în brațe, sper să zici și tu ca fiica mea: nu pot să-l las, e o parte din mine, nu poartă nicio vină pentru greșelile mele… Un copil e o binecuvântare (chiar venit pe lume așa), te rog, nu comite o greșeală, pentru care ai putea regreta apoi o viață întreagă. Scuzați-mă, dacă am fost cam incoerentă, dar m-au copleșit emoțiile și amintirile.