viata de familie

Doamne ajută, iertaţi părinte! M-am întors la credinţă acum 15 ani, merg la Sfânta Liturghie cu ajutorul lui Dumnezeu în fiecare Duminică şi Miercuri dimineaţa la ora 5, la biserica unde am părintele duhovnic. Ţin rugăciunea de fiecare zi şi noapte, cu mici excepţii, mă hrănesc cu rugăciunea, de multe ori rugăciunea începe în mintea mea fără să îmi dau seama, sunt din acest punct de vedere un om fericit, dar în casa mea nu este nici pe departe o atmosferă de credinţă decât dacă sunt singură. Cei doi copii pe care nu am ştiut să îi educăm s-au departat de ortodoxie, deşi de mici i-am dus la spovedit şi le-am citit din Biblie, poate am insistat la un moment dat prea mult…acum sunt de 27 fata şi 24 băiatul şi când încerc să deschid un subiect religios apare un zid pe care nu reuşesc să-l trec, cred că apar o fanatică în faţa lor, îmi respectă alegerea, dar atât. Cu soţul este altă poveste, în tinereţe ca răzbunare pentru gelozia sa l-am înşelat, recunoscând-o, şi de atunci liniştea casei s-a sfărâmat, şi cu ajutorul patimii beţiei moştenită de la tatăl lui. În ultimii ani lucrurile s-au liniştit semnificativ, rod al unei vieţi în rugăciune şi post, dar în ajunul unor mari sărbători sau când are de plecat în delegaţie îşi face curaj cu ceva de băut şi îmi caută ceartă, cu jigniri. Eu nu ţin supărarea pentru că aşa cum pe mine mă iartă Dumnezeu în fiecare ceas de greşelile mele, cum să nu fac şi eu asemenea mai ales când ştiu că am greşit, dar mă doare că deşi ştie că nu mai sunt demult persoana din tinereţe, contiunuă cu crize de gelozie penibile pentru cei 57 de ani ai lui şi cei 50 ai mei. Nu are o viaţă religioasă, are un colţ împotriva preoţilor, şi arată cu degetul pe cei care au ieşit în evidenţă în mass media în sens negativ, neţinând cont că sunt o mulţime de preoţi cu har, adevăraţi trăitori în credinţă şi pe aceia trebuie să îi căutăm. Încearcă în schimb să mă deturneze din liniştea postului, cerându-şi dreptul de soţ, e adevărat că în momentul în care se loveşte de un refuz calm, dar categoric nu mai insistă, dar am încercat să îi explic că acest gen de relaţie este pentru tinerii căsătoriţi, dragostea poate deveni mult mai profundă sentimental acum şi nu fizic. De multe ori mă gândesc să mă pregătesc să iau drumul mănăstirii, i-am şi comunicat acum ceva timp, dacă tot nu avem o relaţie de respect şi linişte, iar copiii îşi văd de viaţa lor fără a cere vreun sfat, simt că sunt doar o bucătăreasă, o spălătoreasă şi o aducătoare de salariu acasă. Aşa cum i-am spus şi părintelui Irineu de la Mănăstirea Ponor, mie nu mi-a mai rămas decât rugăciunea şi dragostea Măicuţei Domnului de care mă voi ţine cu dinţii în toată viaţa mea, nu văd ce altceva aş putea face mai mult, dar îmi pare rău de „familia pe care o am” de lipsa de lumină şi de curăţie a celor pe care îi iubesc din tot sufletul.