Bună ziua. Am 19 ani și de doi ani am început o frumoasă relație de prietenie cu un băiat care acum are 31 de ani. De atunci ne înțelegem minunat, nu au existat certuri între noi sau supărări. După un timp el a început să țină la mine spunându-mi acest lucru, iar el îmi cerea să fim împreună, dar eu îi spuneam mereu că nu pot, pentru că țin la el ca la un prieten, nu altfel. După multe încercări el mi-a cerut să nu mai vorbim câtva timp pănă ce reușește să scape de acest sentiment pentru a ține prea mult la mine. Am fost de acord, dar în acea săptămână în care nu am vorbit simțeam tot mai multă întristare în sufletul meu și un gol imens. Într-o seară l-am rugat frumos să vină măcar puțin să vorbim. A venit și după scurt timp în care vorbisem despre ce s-a mai întâmplat de când nu am vorbit am simțit nevoia să-l îmbrățișez. În acel moment m-a cuprins un plâns puternic și i-am spus că-n săptămâna asta mi-am dat seama că țin la el. A spus că nu-mi înțelege schimbarea. A doua seară a venit să vorbim despre ce s-a întâmplat seara trecută, iar eu i-am afirmat iarăși că această despărțire m-a făcut să-mi dau seama că țin la el mai mult decât țin la un prieten și l-am sărutat. De atunci suntem iarăși ca la început, însă el încă nu realizează ce ni se întâmplă, adică nu-i vine să creadă că este adevărat. Sunt foarte fericită de atunci și oricât aș fi de plistisită, atunci când îl văd mă schimb complet, zâmbesc și totul e altfel. Ce credeți despre această relație? Oare este de la Dumnezeu, pentru că mereu îl rugăm să-mi ofere un băiat cu care să-mi formez o familie demnă de binecuvantarea Lui Dumnezeu. Credeți că vom fi fericiți având în vedere și diferența de vârstă pe care, totuși, încă nu am simțit-o? Aștept răspunsul dumneavostră. Vă mulțumesc! Doamne ajută!