În legătură cu întrebarea nr. 3303

Bună seara. Citind întrebarea nr.3303 mi-a venit în minte ceea ce mi s-a întâmplat în urmă cu ceva vreme şi cu permisunea dumneavoastră aş vrea să vă relatez. M-am mutat împreună cu prietenul meu după aproximativ 1 an de când ne cunoscusem. Doream să economisim bani şi să facem nunta. La fel, ne-am zis că o să ne ajutam unul pe celalalt şi că nu o să avem relaţii sexuale decât după căsătorie. Însă, lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură, au început ispitele, a început chinul, lupta cu poftele trupeşti, slăbirea credinţei şi căderea în urâtul păcat al desfrânării. Chiar dacă noi am uitat de Dumnezeu, El ne-a ajutat să ne trezim, să ne întoarcem la El. După conştientizarea gravităţii păcatului, a început lupta şi cu cât ne doream mai mult să ne lepădăm de acest păcat, cu atât ispitele erau mai mari. Însă, cum Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, în acea perioadă am întâlnit un preot înţelept care mi-a devenit duhovnic şi care m-a ajutat enorm de mult. O altă măsură necesară pentru ridicarea din păcat a fost să ne mutăm separat, ceea ce am şi făcut. Diavolul este viclean şi foloseşte toate mijloacele pentru a ne îndepărta de ceea ce este plăcut în faţa Domnului. Personal, încerc să nu mai creez contextul ideal pentru păcat, încerc să evit anumite situaţii ispititoare decât să le confrunt cu riscul de a cădea. În acea perioadă a desfrânării, a curviei, parcă trăim iadul pe pământ, eram fără Dumnezeu în viaţa noastră. „Iisuse Hristoase, pentru multa Ta milostivire, nu Te îndepărta niciodată de mine păcătosul, robul Tău, ci odihneşte întru mine pururea, Iisuse… Nu mă da ispitei şarpelui, nici nu mă lăsa în pofta satanei că sămânţa putrejimii este întru mine pururea.”