Despre tristeţe şi dezorientare

Doamne ajută, părinte! Vă mulţumesc foarte mult pentru răpuns. Ceea ce îmi sugeraţi am încercat pe cât posibil să fac şi până acum; am uitat să menţionez că trăiesc în Anglia pentru moment datorită cercetării pe care o fac aici, ceea ce însemnă că lucrurile sunt organizate altfel şi nu prea ai posibilitatea să te implici direct în viaţa celuilalt. Toţi oamenii aici sunt suspicioşi, şi aşa ceva nu văd cu ochi buni, ei gândesc că în mod sigur ai tu vreun interes ascuns. Nu se poate face binele aşa cum se face în partea noastră de lume. După cum spuneaţi, cred că comunicarea profundă, adevărată este ceea ce îmi lipseşte aici. Înainte de cercetarea aceasta aveam o viaţă foarte activă într-adevăr, lucrând cu tineri cu dizabilităţi într-o fondaţie. Oricum, aici ca să te menţii pe o linie de plutire trebuie să trăieşti mai mult ca un sihastru; deşi aparent mai sunt oameni în jur, cu adevărat eşti cu desăvârşire singur şi nu te regăseşti sufleteşte în comuniune cu cele din jur. Numai că sihaştrii au o întreagă experienţă de comunicare cu Domnul pe care noi, copii în ale duhului nu o avem încă. Poate că tristeţea mea de aici vine, din faptul că mă aflu prinsă între două lumi, şi concret nu eşti nici colo cu totul, nici dincolo. Cred că sunt cam dezorientată; dacă până acum aveam o anumită comunicare cu Dumnezeu, ştiam încotro mă îndrept, acum nu mai ştiu clar, şi de ceva timp parcă tot aştept un răpsuns care nu mai vine. Şi starea asta de aşteptare şi incertitudine nu îmi face bine, şi mă slăbeşte interior. Concret, mă străduiesc să scriu cercetarea aceasta, dar parcă mi-am pierdut rostul şi direcţia. Nu ştiu dacă asta este o ispită doar sau pur şi simplu trebuie să şi schimb ceva ca să ies din starea asta; Vă mulţumesc şi vă doresc un an plin de roade duhovniceşti!