Întrebări și răspunsuri despre apariția lumii
1. Vârsta pământului
STUDENT: După cronologia biblică, pământul are cam 7500 de ani vechime; dar după evolutionisti, si chiar după istoria predată în licee, pământul are miliarde de ani vechime. Cum explicati acest lucru ?
Parintele SERAFIM: Avem câteva cărti pe această temă, pe care vi le voi arăta. Există destui oameni care, în ultimii zece sau douăzeci de ani, au început să contraatace pe cei ce sunt extrem de siguri de această teorie. Există un grup în San Diego numit Institutul de cercetări creationiste si un altul în Michigan, numit Societatea pentru cercetarea creatiei. Ei au dat la iveală câteva cărti de stiintă care examinează problema: pe ce temei fac oamenii aceste prezumtii despre milioanele si miliardele de ani ? Se dovedeste că teoria contine mult mai multe ipoteze decât fapte.
Există o carte scrisă de un evolutionist, intitulată Cum s-a alcătuit scala timpului preistoric (The Growth of a Prehistoric Time Scale), in care autorul (William B.N. Berry) admite că pentru a interpreta milioanele si miliardele de ani trebuie presupus că fiintele fosilizate din nivelurile inferioare de roci sunt strămosii evolutivi ai celor din nivelurile superioare. Dar se întâmplă adeseori ca aceste straturi să fie în ordine gresită după teoria evolutionistăstraturile cu organisme mai primitive se află în partea de sus.
Prin urmare, este la fel ca în vremea lui Copernic. Pe-atunci exista interpretarea ptolemeică a miscării corpurilor ceresti, potrivit căreia soarele planetele si stelele se învârteau toate în jurul pământului. S-a pus întrebarea- de ce oare planetele nu corespund cu stelele ? Unii antici ziceau că aceasta se datorează faptului că se află în sfere diferite. Adică stelele sunt mai îndepărtate iar planetele mai apropiate; deci planetele par a se deplasa mai iute Dar atunci de ce uneori planetele merg înainte iar alteori înapoi ? Pentru explicarea miscării lor astronomii ptolemeici trebuiau să spună că ele se rotesc fiecare în jurul alteia, într-o miscare foarte complexă de cicluri si epicicluri oscilând în jurul pământului. Unele merg înapoi, altele alcătuiesc cifra opt’
Urmărirea miscărilor planetelor după modelul ptolemeic devenise atât de complicată, încât lui Copernic i-a venit ideea că poate toate acestea sunt gresite – poate că pământul si planetele se miscau în jurul soarelui. A început să facă socoteli pomind de la această idee, iar teoria lui s-a dovedit mult mai simplă. Până la urmă am ajuns să acceptăm că teoria lui era cea adevărată.
Asemeni astronomilor ptolemeici, evolutionistii ce studiază straturile care contin fosile descoperă adesea că ele sunt cu susul în jos, în ordinea gresită, sau prea apropiate între ele conform ideilor evolutioniste. Ei numesc aceste lucruri „disconformităti”, „paraconformităti” sau „pseudo-conformităti”. Ei trebuie să găsească justificări pentru faptul că totul este în ordinea gresită. Dacă îi întrebi de unde stiu care e ordinea corectă, vor admite că singurul motiv după care cunosc ordinea corectă este faptul că stiu că evolutia e adevărată.[Vezi W.B.N. Berry, Growth ofa Prehistoric Time Scale, ed. cit., p. 42.] Vedeti, este ceva necurat la mijloc. Ar trebui să dovedească teoria, iar pentru a dovedi teoria trebuie să pornească de la ea. Deci nu este ceva atât de concret pe cât se spune.
Creationistii stiintifici, cum îsi spun ei însisi, au câteva cărti interesante despre dovezile vechimii pământului.[Principalele cărti la care făcea referintă Părintele Serafim sunt Potopul din Cartea Facerii (1961) si Creationismul stiintific (1974), ambele de Dr. Henry Morris.] Depinde doar de felul dovezilor de care te servesti. Este o ceva foarte ipotetic. Nu este nici pe departe la fel de clar precum Cartea Facerii.
2. Datarea cu Carbon 14
STUDENT: Ce ne puteti spune despre sistemul de datare cu Carbon 14 ?
Părintele SERAFIM: Datarea cu carbon se foloseste doar pentru substante organice. Perioada de înjumătătire al Carbonului 14 este de 5700 de ani, deci e limpede că această metodă nu poate merge prea departe în urmă. Unii cred că se poate ajunge cu ea până la 20 000 de ani sau mai mult, dar aceasta ar implica atât de multe presupuneri, încât nu poate fi precisă. Chiar apărătorii ei spun că te poti încrede în ea cam până la 3000 de ani în urmă, dar, dacă se merge mai departe, devine din ce în ce mai putin demnă de încredere. Sistemul se bazează pe un întreg set de presupozitii.
[Robert Lee, redactor sef adjunct la revista Anthropologîcal Joumal of Canada, scrie despre incertitudinea datarii cu radiocarbon: „Problemele metodei de datare cu radiocarbon sunt incontestabil adânci si serioase. în ciuda celor 35 de ani de perfectionare tehnologică si unei mai bune întelegeri, principiile ce stau la baza metodei au fost putemic puse la îndoială… Continuarea folosirii metodei depinde de un demers de tipul Ťîndreptării pe parcursť, permitând aici o contaminare, dincolo o fractionare si ajustare ori de câte ori este posibil. Astfel că nu e de mirare că cel putin jumătate din datari sunt respinse. E de mirare faptul că cealaltă jumătate ajunge să fie acceptată. […] Indiferent cât de Ťutilăť este, totusi metoda radiocarbonului nu este capabilă să ofere rezultate precise si demne de încredere. Există mari discrepante, cronologia e neuniformă si relativă, iar datele acceptate sunt de obicei datele selectate” („Radiocarbon, Ages in Error”, în Anthropological Joumal of Canada, vol. 19, nr. 3, 1981, pp. 9; 29).]
Conform specialistilor, cel mai de încredere sistem de datare nu este ra diocarbonul, ci datarea după inelele de crestere a copacilor [dendrocronologie]. Recent s-au putut testa o întreagă serie de lucruri, comparându-se datele sistemului radiocarbon cu datele oferite de cercurile copacilor, si s-a descoperit că metoda datării cu radiocarbon se abătea mult mai mult decât se credea. Calculele după inelele copacilor aveau tendinta să dea vârste mai mari cu câteva secole decât cele cu radiocarbon. Alte metode radiometrice se folosesc pentru a obtine vârste de milioane si miliarde de ani: metoda potasiu-argon etc. Si aceste metode se bazează pe tot felul de idei preconcepute; trebuie să accepti acele idei preconcepute înainte ca sistemul să „functioneze”.
[Datarea cu radiocarbon de bazează pe un alt set de presupuneri decât celelalte metode. Pentru o scurtă trecere în revistă a acelor presupuneri vezi Henry M. Morris, Scientlfic Creationisin, op. cit., pp. 140-49; 162-67.]
Toate pornesc de la presupunerea că nu a existat vreo contaminare de-a lungul secolelor între un element si celălalt, si că nici unul dintre elementele fmale [componentele „fiice”] nu a fost prezent la început. Evolutionistii nu stiu aceste lucruri; ei presupun că totul era uniform, de la zero până la ceea ce cunoastem acum. Dacă lucrul acesta e adevărat, iar rata schimbării a fost uniformă, atunci putem calcula vârsta fosilelor oarecum precis; dar dacă nu e adevărat, întregul sistem poate fi foarte departe de realitate. Au existat greseli notorii. Oamenii au făcut teste radiometrice asupra unor roci care se formaseră de putin timp, si au ajuns la vârste de până la trei miliarde de ani.
3. Straturile geologice
STUDENT: Ce ne puteti spune despre diferitele straturi, precum cele din Marele Canion, despre care se presupune că s-au depus cu o anume periodicitate ?
Părintele SERAFIM: Exista o vastă problematică stiintifică legată de straturi. Straturile nu au etichete care să spună: „Eu am cinci milioane de ani vechime; eu am zece milioane de ani vechime”. Există o carte excelentă pe această temă, Potopul din Cartea Facerii (The Genesis Flood) de Henry Morris, în care el interpretează straturile în termenii unei singure catastrofe, adică Potopul lui Noe. Prezentarea este stiintifică. O puteti cerceta si puteti vedea dacă are sau nu dreptate.
Cred că ar trebui ca mai multi oameni să privească ambele fete ale medaliei si să vadă care model are mai mult sens. In foarte multe privinte modelul evolutionist are lipsuri în ceea ce priveste straturile; de fapt, chiar evolutionistii însisi ti-ar spune, probabil, acelasi lucru. Intrebarea este: oare celălalt model este mai corect ?
Când se ajunge la ceva de felul straturilor, este vorba, desigur, de o problemă stiintifică. Depunerea straturilor este, evident, un proces stiintific ce a avut loc în timp.
[Una dinti-e cele mai interesante cercetări în domeniu a fost făcută de geologul francez Guy Berthault, întâi la Institute de Mechanique des Fluides din Marsilia, iar apoi la laboratorul hidraulic de la Colorado University’s Engineering Research Center. „începand din 1985”, scrie Richard Milton, „Berthault a realizat o serie de experimente de laborator ce cuprindeau vărsarea unor sedimente în niste recipiente mari cu apă în miscare, pentru a studia structura internă a straturilor si felul cum are loc stratificarea… Berthault a descoperit că… sedimentele se asezau la fund aproape imediat, dar particulele fine erau separate de particulele mai mari de curentul apei, dând impresia de straturi… Rezultatele au fost publicate de către Academia Franceză de Stiinte în 1986 si 1988 si au fost prezentate la Congresul national al sedimentologilor de la Brest în 1991… Lucrările de laborator nu au fost făcute izolat, ci au fost suplimentate cu observatii pe teren ale unor dezastre naturale precum inundatia de la Bijou Creek, Colorado, din 1965, formatiile sedimentare ce au urmat eruptiei de la Mount St. Helens din 1980, ca si forajele marine făcute de vasul Glomar Challenger în 1975… După Berthault, ŤExperimentele contrazic ideea lentei construiri a unui strat după altul. Scala temporală se reduce de la sute de milioane de ani la una sau două catastrofe ce produc aproape instantaneu stratificăriť [Berthault, Compte-Rendus Academie des Science II, 3 decembrie 1986, 16 februarie 1988]. Aceste cuvinte aparent inocente vestesc moartea ideii că existenta miilor de metri de sedimente este in sine o dovadă in favoarea unei vârste mari a pământului” (Milton, Shattering the Myths ofDarwinism, ed. cit., pp. 77-78). (n. ed.)]
Prin urmare, este altceva decât cele Sase Zile ale Facerii – este vorba despre ceea ce a avut loc după cele Sase Zile. Este un lucru supus dezbaterii stiintifice.
4. O chestiune de modele
Părintele SERAFIM: Savantii dispun de ceea ce se cheamă modele. Ieri am vorbit de modelul ptolemeic – în care pământul e centrul universului, iar toate stelele si planetele se învârt în jurul pământului. Intrucât, după cum se poate observa, planetele se miscă în jurul pământului cu viteze diferite de ale stelelor, trebuia ca astronomii ptolemeici să aibă teorii despre felul cum mergeau înapoi si înainte, formau cifra opt etc. Cum puteti vedea chiar acum, în ultimele sase luni sau cam asa, Saturn si Jupiter au fost pe cer împreună. Dacă le-ati fi observat, ati fi putut vedea cum la început una mergea înainte, apoi amândouă au mers înapoi, apoi Saturn a devenit mai palidă iar Jupiter mai strălucitoare. După modelul copernican se poate explica de ce se întâmplă asa, fiindcă ele sunt în faze diferite în orbitele pe care se rotesc în jurul soarelui. Din punctul nostru de vedere ele par a se apropia, când de fapt ele nu fac decât să se rotească în jurul soarelui. Un alt exemplu e Venus. Chiar acum Venus a devenit încă o dată luceafăr de seară în jos, la orizont.
Acum câteva luni era luceafăr de dimineată – fiind deja acolo în zori înainte de răsăritul soarelui.
Modelul ptolemeic a fost dovedit deficitar fiindcă nu explica faptele la fel de bine ca modelul copemican. Copemic a spus că, dacă interpretăm pământul si celelalte planete ca rotindu-se în jurul soarelui, atunci toate miscările capătă sens; adică sunt foarte usor de explicat matematic. Până la urmă acest lucru a fost acceptat. Astăzi, calculând conform modelului copemican, putem trimite nave spatiale până aproape de Saturn fără să gresim; de fapt este chiar ceva uimitor de precis. Pare deci evident că toate planetele se învârt în jurul soarelui, chiar dacă, după observatiile noastre, soarele se roteste in jurul pământului.
Prin urmare, este foarte important ce model adoptăm. în cursul de fată vom studia modelul patristic despre cele Sase Zile ale Facerii.
5. Originea corpurilor ceresti (cosmogonia patristica)
Părintele SERAFIM: Relatarea Cărtii Facerii despre Ziua a Patra a Facerii este greu de adaptat ideilor obisnuite despre univers, fiindcă Scriptura si Sfintii Părinti afirmă cu certitudine că soarele a fost creat în acea Zi, după ce pământul, plantele si copacii existau deja. Mai mult, Părintii spun că soarele, luna si stelele (ca si toate găurile negre si tot ce se mai află în spatiu) au fost create în Ziua a Patra într-o clipită. Dumnezeu a făcut un semn cu mâna si toate au luat fiintă, la distante de triliarde de mile. Bineînteles că Dumnezeu este mai mare decât universul, deci de ce nu ar fi fost în stare să facă acest lucru ? Pentru el nu e deloc greu.
Aceasta dă o cu totul altă perspectivă asupra lumii. E o întreagă cosmogonie – explicarea începutului lucrurilor.
Cosmogonia evolutionistă modernă, popularizată de oameni precum Carl Sagan, sustine că a existat un punct care a avut un „big-bang”, iar apoi totul s-a dezvoltat din el fără nici un Dumnezeu.
[Omul recunoscut a fi „părintele” cosmogoniei Big-Bang-ului a fost Abatele George Lemaître (1894-1966), un preot iezuit. Intr-o zi a anului 1931, pe cand citea un articol despre originea si sfârsitul lumii, i-a venit ideea că universul a explodat si apoi a evoluat dintr-un „atom primordial”. Contemporan cu colegul său iezuit Teilhard de Chardin, el a încercat să facă pentru astronomie ceea ce Teilhard făcuse pentru biologie: să creeze o sinteză a crestinismului cu conceptia evolutionistă a stiintei moderne. Desigur că „atomul primordial” este echivalentul cosmogonic al „supei primordiale” a lui Darwin (din care se presupune că a apărut si a evoluat viata). „Ideea de evolutie”, scria Lemaître, „a jucat un rol important în dezvoltarea astrofizicii… Evolutia lumii poate fi asemuită cu un spectacol de artificii ce tocmai s-a încheiat” (C.G. Lemaître, The Primeval Atom, D. Van Nostrand Company, New York, 1950, pp. 87, 78). (n. ed.)]
Dacă crezi acest lucm, este firesc să crezi că cel mai mare corp, soarele, a apărut primul, iar apoi a făcut să apară cumva pământul. Sunt tot felul de teorii despre cum a făcut acest lucru. Unii cred că soarele s-a format dintr-un nor de gaze si praf, iar căldura sa a făcut ca gazul să fie eliminat, rămânând numai praful, care s-a condensat si s-a răcit, formând planetele. Altii cred că soarele s-a ciocnit partial cu o stea călătoare, făcând gazele să fie smulse de pe suprafata solară, gaze care mai târziu s-au transformat în planete. Diferitele teorii sunt în întregime speculatii, fiindcă nimeni nu a fost acolo în acele momente, iar astfel de lucruri nu mai au loc în prezent. Poate că ele sunt în concordantă cu ceea ce credem noi că trebuie să fie adevărat, întrucât ni se pare că toate corpurile mai mari trebuie să fie anterioare celor mai mici. Dar după Cartea Facerii si după Sfintii Părinti, pământul – acest măruntis neînsemnat, această picătură din univers – a fost primul, iar grozavul soare a aparut după el.
Astăzi filosofilor atei le place să spună că dimensiunea relativă a pământului dovedeste că omul e doar o picătură pierdută în univers. Ei spun: „Pământul este atât de mic, iar universul atât de mare – deci evident universul e mai însemnat decât omul, iar Dumnezeu nu a făcut totul pentru om”. Dar dacă gândesti în termenii celor spuse de Părinti – că soarele a fost făcut după ce pământul exista deja – atunci este limpede că totul a fost făcut pentru om.
STUDENT: în galaxia noastră există multi alti sori. Spun ceva Sfintii Părinti despre acesti sori ?
Părintele SERAFIM: Nu, fiindcă ei cunosteau mai putin despre alcătuirea universului decât stim noi acum. Pur si simplu nu există practic vreun motiv să vorbim prea mult despre ei, în afară de a spune că ei se află acolo si că i-a făcut Dumnezeu. Singuml loc unde stim că locuieste omul este numai acesta.
STUDENT: Există vreo contradictie între întelegerea ortodoxă a facerii lumii si faptul că există mai mult decât un soare ?
Părintele SERAFIM: Nu, fiindcă pentru noi există un singur soare.
STUDENT: Ceilalti sori sunt stele.
Părintele SERAFIM: Da. Pentru noi nu sunt sori. Soarele e un lucru deosebit, centrul vietii noastre, care ne dă lumină si căldură, pe lângă care crestem si fără de care nu putem trăi. Celelalte stele nu sunt pentru noi centrale, ca aceasta. Dacă ar exista alti sori, cu alte pământuri, lucrurile s-ar complica. Dar nu avem nici o dovadă că ceva de felul acesta ar fi adevărat.
Scripturile si Părintii privesc întotdeauna lucrurile asa cum se văd de pe pământ. Nu te poti plasa într-un loc ipotetic, în vreo altă galaxie, ca să te uiti înapoi spre pământ. Acesta e un mod cu totul abstract de a privi lucrurile, fiindcă noi nu ne aflam acolo, ci aici. Nouă ni s-a spus ceea ce avem nevoie să stim spre a ne mântui sufletele, nespunându-ni-se nici măcar un singur lucm despre acesti alti sori, planete etc. Dacă ne-ar fi fost de folos să le stim, Dumnezeu ni le-ar fi spus.
Este totusi un lucru interesant: toate datele sondelor spatiale trimise către alte planete până acum parcă ne-ar da indicatii deliberate spre a ne arăta că pământul este locul vietii. Alte locuri sunt corpuri moarte.
STUDENT: Ce părere aveti despre speculatiile privitoare la fiintele de pe alte planete ?
Părintele SERAFIM: Oamenii care caută fiinte de pe alte planete intră în legătură cu o întreagă filosofie ocultă a vietii care vorbeste despre existenta unor fiinte superioare ce vin să ne salveze si să ne dea ajutor; nu trebuie decât să ne prostemăm în fata lor si ei ne vor da toate puterile de care avem nevoie. In fapt, toate miturile despre fiinte de pe alte planete corespund cu ceea ce stim despre diavoli si despre felul cum ei lucrează. Dacă începem să speculăm despre aceste fiinte si ne lăsăm cuprinsi de idei despre rase superioare de extraterestri – totul duce către diavoli. In afară de îngeri, singurul fel de fiinte inteligente despre care stim sunt diavolii.
6. Creationistii stiintifici
Părintele SERAFIM: Există o multime de scrieri în prezent privitoare la problema creatiei si evolutiei, problemă ce a devenit vitală mai ales în ultimii zece sau douăzeci de ani.
Recent a apărut un articol foarte părtinitor în revista Time, unde erau luati în râs cei ce sunt împotriva evolutiei, prezentati ca niste fraieri – imbecili ce se întorc la vremurile de dinaintea Procesului Maimutelor al lui Scopes, si asa mai departe.
[„Darwin din nou pe banca acuzatilor – Creationistii Ťstiintificiť atacă teoria evolutiei”, în rev. Time, 16 martie 1981, pp. 80-82. Articolul se încheia cu un citat din Theodosius Dobzhansky: „Nimic nu are sens în biologie, decât numai în lumina evolutiei.” (n. ed.)]
Dar citirea scrierilor unora dintre creationisti este ceva foarte interesant. Există un grup in San Diego, numit Institutul de cercetări creationiste, care a scos câteva cărti foarte interesante. Una dintre ele se numeste „Creatia: realitătile vietii”, abordând câteva dintre problemele stiintifice; o alta este despre fosile: „Evolutie ? Fosilele spun nu !” Există o carte excelentă cu titlul „Creationism stiintific”, destinată a fi manual pentru licee. Mai există o carte bună si serioasă despre dinozauri, deloc greoaie. Ea nu pomeneste nimic despre evolutie, ci doar spune povestea dinozaurilor. Este o carte pentru oameni ce vor să citească fără să li se bage pe gât tot felul de ipoteze stiintifice.
Grupul de care am pomenit este foarte bun, căci nu încearcă să se ocupe de Biblie. Ei stiu că nu pot pătrunde în scolile publice dacă fac acest lucru, astfel că scot cărti (precum Creationismul stiintific) ce prezintă materialul dintr-un punct de vedere pur stiintific. Si nu îl prezintă doar ca niste antievolutionisti, ci prezintă două modele. Asa cum v-am vorbit despre modelul copernican fată in fată cu cel ptolemeic, ei prezintă modelul creationist fată în fată cu cel evolutionist, apoi pun întrebarea: care model explică mai bine faptele ? Cartea Creationismul stiintific dă o serie de fapte, apoi dă explicatia conform modelului creationist si conform celui evolutionist. Ei cred că modelul creationist are mai mult sens, căci evolutionistii sunt obligati să alcătuiască tot felul de „cicluri” si „epicicluri” spre a explica tot felul de lucruri stânjenitoare.
In 1960, celebrul film „Procesul maimutelor”, despre procesul lui Scopes din 1925, a influentat puternic felul cum privea publicul larg dezbaterea creatie/evolutie. Filmul îl înfătisa pe faimosul avocat ateu Clarence Darrow ca pe un mare erou, întrucât apăra stiinta, progresul, viitorul omenirii s.a.m.d. Dar lucrurile nu stăteau chiar asa.
[în realitate, acest film (bazat pe piesa scrisă de Jerome Lawrence si Robert E. Lee) era o redare foarte departe de realitate a procesului si evenimentelor din jurul lui. în viata reală procesul lui Scopes nu a fost o actiune penală serioasă, ci o înscenare juridică folosită ca test de către A.C.L.U. John T. Scopes a fost un apărător voluntar, care nu a riscat nicidecum să ajungă la închisoare. Vezi Phillip E. Johnson, Defeating Darwinism by Opening Minds, ed. cit.,pp. 24-32.]
Dar după aparitia filmului multi oameni ce stăteau la îndoială în privinta evolutiei s-au cam speriat, fiindcă nu voiau să fie acuzati că sunt împotriva progresului si a stiintei.
Cu toate acestea, în ultimii douăzeci de ani s-au scris câteva tratate stiintifice foarte interesante pe această temă, punând în discutie numeroasele „dovezi” îndoielnice asupra evolutiei, dovezi ce sunt prezentate în manualele scolare ca adevăr si fapt real, dar, când le examinezi mai îndeaproape, descoperi că nu sunt realităti de fapt. De pildă, ei pun în discutie asa numitul fapt că embrionul uman recapitulează mostenirea sa evolutivă, că pe gât există fante branhiale etc. Dar dacă citesti orice manual evolutionist de azi despre embriologie, vei afla că acesta este un mit. „Pantele branhiale” nu au nimic de-a face cu evolutia sau cu recapitularea; pur si simplu asa se dezvoltă embrionul. De fapt, dezvoltarea creierului, nervilor, inimii etc. înăuntrul embrionului contrazice total modul cum ar trebui să aibă loc dacă ar trebui să fie recapitularea mostenirii evolutioniste.
Există o multime de lucruri despre evolutionism care, chiar dacă nu doresti să crezi din start una sau alta dintre păreri, te fac să te opresti, să-ti pui întrebări si să chibzuiesti mai mult asupra probelor pro si contra. La fel se întâmplă si cu sistemul datării radiometrice si cu interpretarea evolutionist-uniformistă a straturilor geologice. Există o carte excelentă a profesorului de geologie Henry Mords, numită Potopul din Cartea Facerii, ce încearcă să interpreteze straturile, vârsta ghetii etc. în termenii Potopului lui Noe. Cartea prezintă dovezi si este alcătuită foarte stiintific. Poti să o citesti si să fii sau nu de acord cu ea, dar este prezentată la nivel stiintific.
Institutul scoate lunar un buletin de informatii numit Acts and Facts, prezentând lucrările lor, si în fiecare număr există o mică completare ce tratează un aspect al evolutiei sau creatiei. Au avut numeroase dezbateri publice in cursul ultimilor cinci ani în universităti, care s-au bucurat de o bună participare; uneori au venit mii de studenti. Savantii creationisti sunt foarte bine pregătiti – au citit tot ce s-a scris recent – pe când savantii evolutionisti sunt adesea asa de încrezători în ei însisi, încât nu prea sunt la curent cu ultimele evenimente. Astfel că în ultimul număr al revistei Science, care e foarte evolutionistă, unul dintre articole spune că s-a ajuns într-o situatie asa de proastă în prezent – savantii evolutionisti sunt asa de prost pregătiti si predau studentilor asa de precar – încât nu ai decât să aduci un savant creationist cu trei sau patru fapte din ultiniii cinci ani, si-i va reduce la tăcere pe evolutionisti. Astfel că evolutionistii au început să se trezească si să-si spună că si-au neglijat datoria de a-si creste odraslele în spiritul cuvenit. Acum încearcă să-i educe mai bine, spre a se întoarce la principiile originare ale evolutiei.
7. Diferite idei evolutioniste
Părintele SERAFIM: Există o doză atât de mare interpretare personală cuprinsă în teoria evolutionistă, încât, dacă ceri evolutionistilor să-ti explice cum are loc evolutia, nu se pot pune de acord asupra unui singur răspuns. Ei obisnuiau să spună că evolutia are loc prin selectie naturală cuplată cu mutatiile: mici schimbări care, după un număr de generatii, duc în final la un nou fel de creatură. Dar se întâmplă că mutatiile sunt, în general, asa de dăunătoare, încât nu se poate explica nici un fel de progres prin mutatii. Chiar în prezent se discută aprins dacă nu ar trebui eliminat complet gradualismul darwinist si să se adopte o altă teorie. Ultima idee la care au revenit – o idee lansată în urmă cu patruzeci de ani – se numeste teoria „monstrului dătător de sperantă”. Proeminentul genetician Richard Goldschmidt [de la Berkeley University of California] a lansat această idee fiindcă a văzut că cumularea selectiei naturale cu mutatia nu poate produce structuri complexe.
[Teoria a fost respinsă la început de darwinisti, în 1940, când a fost propusă pentru prima dată de Goldschmidt, dar a fost reabilitată în 1980 de evolutionistul Stephen Jay Gould de la Harvard, în cunoscutul său articol „Reîntoarcerea monstrului dătător de sperantă”. (n. ed.)]
De pildă, nu poti explica ochiul printr-o serie de schimbări treptate, căci fie ai ochi, fie nu ai. Organismul care ar dobândi dintr-o dată retina sau altă parte a ochiului nu ar avea la ce să o folosească. Trebuie să se împerecheze cu o creatură cu aceleasi caracteristici, iar apoi caracteristica trebuie să se păstreze până ce se dezvoltă într-o formă superioară, ca in final să se dezvolte ochiul întreg. Pur si simplu acest lucru nu se poate întâmpla; nu are nici un sens. Ochiul trebuie să apară dintr-o dată întreg.
[In cartea sa The Blind Watchmaker (Ceasornicarul orb) (1985), apologistul neodarwinist Richard Dawkins a încercat să explice evolutia ochiului. Argumentele lui Dawkins au fost respinse cu probe de către biochimistul Michael Behe în fecunda sa carte Darwin’s Black Box (Cutia neagră a lui Darwin) (1996), ed. cit., pp. 15-22; 36-39. Phillip Johnson comentează: „A trece de la Dawkins la Behe este ca si cum ai trece din biblioteca copiilor în laborator” (Johnson, Objections Sustained, ed. cit., p. 54). (n. ed.)]
Prin urmare, Goldschmidt a sugerat că evolutia are loc în salturi – mutatii pe scară largă ce duc la un „monstru dătător de sperantă” care este în stare să supravietuiască si să se reproducă.
Goldschmidt a invocat această teorie spre a explica originea păsărilor. Aripa unei păsări e un lucru extraordinar. Dacă o reptilă are doar un os ce îi iese din spate, ea nu va fi prea bine adaptată supravietuirii. Ea trebuie să aibă două aripi întregi care functionează, si trebuie să existe un mascul si o femelă cu acelasi fel de aripi ca să le poată reproduce. Deci ideea „monstrului dătător de sperantă” sugera că o reptilă a depus un ou din care a iesit o pasăre ! Oamenii se întorc acum cu seriozitate la această idee si caută să găsească un acord între ea si darwinism, dându-si seama că micile schimbări nu pot produce structuri extrem de complexe.
[Un alt motiv pentru care paleontologul Stephen Jay Gould voia să reabiliteze teoria „monstrului dătător de speranta” era nevoia de a argumenta lipsa speciilor intermediare din arhiva fosiliferă. Revizuirea teoriei lui Goldschmidt de către Gould, numită „echilibru punctual”, este dezbătută în mod curent de către evolutionisti. Vezi Johnson, Darwin on Trial, ed. cit., pp. 32-44 si Denton, Evolution: A Theory in Crisis, ed. cit., pp. 192-95. (n. ed.)]
Ideile de acest fel trebuie discutate de savanti, dar si pentru noi este interesant să stim despre ce anume discută.
8. Limitele schimbării biologice
Părintele SERAFIM: Oricare dintre speciile existente încă în prezent în jurul nostru descinde, într-o succesiune neîntreruptă, din acelasi fel de creaturi din trecut. Sunt multe specii ce nu mai există azi; dar până la stingerea lor au rămas acelasi fel de făpturi care erau de la început.
Inăuntrul fiecărui fel de creaturi se pot observa numeroase schimbări. De pildă, coteiul si ciobănescul german provin din acelasi fel, dar rămân tot câini, si se pot împerechea si reproduce. La fel se întâmplă si cu „rasele” de oameni: desi arată foarte diferit, toate tin de acelasi fel.
Cei ce îsi spun creationisti nu sustin că nu există schimbări. Există o multime de schimbări în natură, dar toate au loc între anumite limite. Iată întreaga problematică a dezbaterilor despre evolutie si creatie: sunt oare limitele bine definite după „gen” – care poate să nu fie exact acelasi lucru cu „specia” – ori totul provine dintr-un glob originar de materie organică ce s-a dezvoltat, dând toate felurile de lucruri. Tot ceea ce stim în prezent despre codul genetic pare a fi împotriva ideii din urmă. Un organism nu poate „evolua” în ceva ce nu se potriveste cu codul său genetic[Adică ceva aflat in afara marjei de variatie specificate de ADN pentru acel organism anume. (n. ed.)]. In prezent o mare parte din discutiile dintre evolutionisti se învârt in jurul întrebării cum este posibil acest lucru. Noi încă nu am aflat cum.
[Cartea cea mai bună pe această temă este Not by Chance ! (Nu întâmplător !) de Dr. Lee Spetner, expert în codul genetic. (n. ed.)]
9. „Evolutia umană”
STUDENT: Ce credeti despre oamenii fosili care au fost descoperiti ?
Părintele SERAFIM: In ultimii ai au apărut o multime de teorii. In Africa, sotii Leakey făceau tot felul de descoperiri în fiecare an. Bineînteles că fiecare persoană ce face descoperiri doreste ca „omul” său să fie strămosul întregii omeniri; astfel că vrea să răstoarne toate ideile anterioare, să aducă una nouă si să pretindă că el a găsit „veriga lipsă”. Asa că luăm întotdeauna cu prudentă spusele acestor oameni.
In 1959 Louis si Mary Leakey au descoperit un craniu al unei specii stinse de maimute, Australopithecus („Maimuta sudică”), despre care toată lumea a presupus că era maimuta-strămos pentru toti oamenii fosili – Homo erectus etc. Cinci ani mai târziu ei au anuntat că au descoperit fosile umane în acelasi strat cu cele ale Australopithecului.
[Statutul de maimută dispărută al Australopithecului a fost stabilit încă din 1954 prin anatomie comparată de către zoologul Solly Zuckerman. Faptul că oameni adevarati au trăit în acelasi timp cu australopithecii indică faptul că acestia din urmă nu au nimic de-a face cu originea omului. In urma descoperirilor sotilor Louis si Mary Leakey, fiul lor Richard Leakey a descoperit si el fosile de Australopithecus si Homo erectus în acelasi strat. (n. ed.)]
Intrucât s-au găsit si unelte de piatră, ei si-au numit noua descoperire Homo habilis sau „Omul îndemânatic”.
[„Din 1964 încoace”, scrie Richard Milton, ,homo habilis a fost reevaluat si s-a sugerat că unul din oasele mâinii este o bucată de vertebră, că alte două oase ar fi putut apartine unei maimute ce trăia în copaci, si că alte sase provin de la un ne-humanoid neidentificat. Dar oricare ar fi meritele descrierii originare, ramâne faptul că Homo habilis este o fiintă umană – nu veriga lipsă. S-a calculat că Homo habilis avea un creier mic: poate doar jumătate din mărimea celui al oamenilor moderni obisnuiti. Dar, asa cum a arătat Dr. A..T. White, habilinele erau si mici de statură, astfel că creierul lor nu era mic în raport cu marimea corpului, flind mai curând asemeni pigmeilor moderni.
Intr-adevăr, unul din aspectele hazlii ale descoperirii lui Homo habilis este acela că în timp ce darwinistii îsi concentrau atentia să interpreteze oasele degetelor si vertebrele la Olduvai Gorge (locul unde s-au descoperit fosilele lui Homo habilis), încercând să alcătuiască scrisorile de acreditare ale acelei creaturi ca fiind veriga lipsă, se pare că au trecut cu vederea faptul că la numai câteva sute de mile spre vest, în pădurile Zairului, se află populatia Mbuti, care au de obicei doar – patru picioare si sase inci – înăltime si, ca statură, mărime a creierului si chiar ca mod de viată sunt comparabili cu Homo habilis. Dar acesti Mbuti sunt oameni modemi în toată puterea cuvântului, cu exceptia faptului că nu se uită la documentare TV si nu primesc premii de la societătile de finantare a stiintei” (Shattering the Myths of Darwinism, ed. cit., pp. 206-207). Vezi si Lubenow, Bones of Contention, ed. cit., pp. 157-166. (n. ed.)]
Acest lucru a întors pe dos întregul scenariu al evolutiei umane, fiindcă în teoria evolutionistă un strămos nu se poate găsi în acelasi strat cu descendentii săi. Si Homo erectus a fost scos din locul său si plasat după Homo habilis; iar acum se spune că fiintele umane ce au folosit unelte de piatră au trăit în urmă cu două milioane de ani.
Bineînteles că toate aceste lucruri sunt doar presupuneri. Există atâtea lipsuri si dificultăti in feluritele teorii, încât fiecare evolutionist încearcă mai mult să-si impună propriile pretentii.
Există chiar si mistificări de-a dreptul. Când studiam zoologia la facultate, în anii 1950, una dintre dovezile evolutiei omului era „Omul de Piltdown”. începând din 1890, a existat o căutare concertată pentru a se găsi veriga lipsă, despre care se credea că ar fi jumătate maimută si jumătate om. Asa că, în 1911, un englez istet pe nume Charles Dawson a luat un craniu uman, l-a combinat cu osul maxilar al unei maimute si a completat dintii de maimută. Un an mai târziu Teilhard de Chardin a descoperit si caninul care lipsea. Cu maxilarul său foarte primitiv si craniul foarte avansat, acest „Om de Piltdown” a fost socotit a fi un strămos evolutionist al omului. Unii savanti l-au pus la îndoială si au avut discutii aprinse, dar marea majoritate l-au acceptat. In sfârsit, in 1950, niste savanti l-au testat cu metoda de datare cu Carbon 14, care dă rezultate destul de precise până pe la 2000-3000 de ani vechime. Ei au descoperit că o parte era mai veche, iar cealaltă era mai nouă, astfel că s-a dovedit că erau două creaturi diferite.[în 1982, imediat după moartea Părintelui Serafim, s-a descoperit că maxilarul apartinea cu sigurantă unui urangutan. (n. ed.)] Prin urmare, totul a fost discreditat.
STUDENT: Ce ne puteti spune despre descoperirile craniilor omului de Neanderthal ?
Părintele SERAFIM: în prezent se acceptă că Omul de Neanderthal este Homo erectus: aceeasi specie cu omul, dar altă varietate – nu mult mai diferită fată de om decât este englezul de chinez.
[La sfârsitul anului 1980 câtiva evolutionisti au sugerat ca omului de Neanderthal să i se redea vechea denumire de Homo neanderthalensis. Totusi chiar si acestia admiteau că neanderthalienii erau contemporani cu fiintele umane moderne si se puteau încrucisa cu ei. Vezi Lubenow, Bones of Contention, ed. cit., p. 68. (n. ed.)]
De fapt, oamenii fosili sunt foarte putin numerosi. Si, desigur, totul se bazează pe felul cum interpretezi: este om sau maimută ?
[ Richard Leakey îsi citează colegul paleontolog David Pilbeam care spunea: „Dacă ai aduce un om de stiintă inteligent dintr-o altă disciplină si i-ai arăta slabele dovezi pe care le-am găsit, cu sigurantă că ti-ar zice: Las-o baltă; nu prea ai cu ce să mergi mai departe. Desigur, nici David si nici altii dintre cei implicati în cercetarea omului nu pot urma acest sfat, dar rămânem deplin constienti de pericolele de a trage concluzii din probe atât de incomplete” (Richard E. Leakey, The Making ofMankind, Michael Joseph, Londra, 1981). (n. ed.)]
Nu este chiar simplu să găsesti ceva între cele două specii. Pe nici o fosilă pe care o vezi, fie că e a oamenilor „primitivi” sau a maimutelor „avansate”, nu scrie „Eu sunt strămosul oamenilor de azi”. Deci nu poti spune dacă e strămos, văr sau nici un fel de rudă. Depinde cum interpretezi. Până acum nu există de fapt vreun om vechi convingător care să arate cu adevărat ca si cum ar fi intermediar între om si maimută. Există diferite feluri de oameni fosili, unii „primitivi”, unii cu cranii mari, unii cu cranii mici; dar nu se deosebesc între ei mai mult decât se deosebesc diferitii oameni ce trăiesc în prezent. Deci cei ce trebuie să aducă dovezi în acest caz, cred eu, sunt aceia care vor să dovedească că unul se trage din celălalt.
Desigur că toată problema descendentei unuia din celălalt ridică o multime de întrebări fată de textul Facerii – de pildă, despre genealogii. Dacă omul are milioane de ani vechime, trebuie să alcătuiesti niste uriase epicicluri spre a rezolva genealogiile Patriarhilor. Unii chiar spun că Patriarhii nu sunt persoane adevărate: ei ar fi în realitate doar niste denumiri pentru mari perioade de timp.
10. Limitele investigatiilor stiintifice
STUDENT: Nu sunt surprins când spuneti că ideile despre evolutia umană se schimbă, pe măsură ce se descoperă mai multe lucruri ce contribuie la teoria evolutiei. Până la urmă vom vedea cum întreaga imagine a evolutiei iese la lumină.
Părintele SERAFIM: Totul depinde de premisele de la care pornesti, fiindcă adeseori premisele sunt foarte puternice.
STUDENT: Vreau să spun că în general, în stiintă, ei merg cu o teorie, apoi descoperă că presupunerile lor erau incorecte, asa cum ati spus. Apoi sunt nevoiti să-si schimbe teoria, iar acest lucru este un pas, un spor de cunoastere în stiintă.
Părintele SERAFIM: Da. Există unele puncte slabe si în teoria evolutiei însăsi, asa cum se înfătisează astăzi. Desigur, trebuie să întelegem că si cuvântul acesta are mai multe întelesuri. Evolutia unei anumite varietăti de cintezoi sau asa ceva – nu are legătură cu discutia noastră. Este vorba doar de o schimbare înăuntrul aceleiasi firi. Dar evolutia ca teorie despre originea lumii – acest lucru e dincolo de domeniul stiintei. Este o speculatie despre începuturi, la fel ca anticele speculatii grecesti despre infinitatea lumii sau existenta ei vesnică etc.
Spre a putea să accepti teoria evolutionistă despre origini, asa cum e prezentată de obicei în prezent, trebuie să accepti că cele Sase Zile ale Facerii nu sunt o lucrare suprafirească, adică o lucrare de tip diferit fată de ceea ce se întâmplă în prezent. După tâlcuirea Bisericii, este o mare deosebire: au existat Sase Zile ale Facerii, în care Dumnezeu a făcut întreaga lume, lucru pe care nu îl mai face defel astăzi. Deci nu se poate deduce cum anume au fost. Probabil că poti face deductii cel mult până în acel punct, dar nu poti deduce cum a fost cu adevărat începutul. Deci cred că în această privintă savantii ar trebui să fie mult mai putin dogmatici în felul cum privesc si discută despre începutul însusi.
Textul Facerii arată foarte clar că cele sase lucrări au fost cu totul în afara sferei cunoasterii noastre de azi. Nu putem sti nimic despre ele, afară de ceea ce Dumnezeu însusi a ales să ne descopere. Tocmai de aceea as zice că savantii rămân pe dinafară când încearcă să deducă începutul din ceea ce se întâmplă în prezent. Poti duce ideea uniformistă (adică faptul că toate s-au petrecut cu aceeasi viteză cu care se întâmplă acum) până la un anumit punct – poate până la câteva mii de ani. Mai departe este foarte îndoielnic că totul s-a petrecut mereu în mod constant.
11. Cronologia biblica
STUDENT: Stim oare cât de vechi este pământul după cronologiile biblice ?
Părintele SERAFIM: Problema este controversată. Textul grecesc (Septuaginta) si textul ebraic (masoretic) al Facerii sunt diferite. După Septuaginta, lumea are cam 7500 de ani vechime;594 după textul ebraic, are cam 6000 de ani vechime. Este o discrepantă evidentă. Cum putem rezolva probleme de acest tip ? Părintii admit că poate exista o oarecare greseală care să se fi transmis; pot fi simple greseli de copiere etc. Fericitul Augustin are un întreg capitol despre acest lucru.[Fer. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu 15.13. (n. ed.)] Poate că unii copisti au adăugat sau au scos ici si colo câte o sută de ani atunci când au copiat textul. Părintii admit că în Scriptură pot fi mici greseli. Nu există nici o învătătură patristică care să spună că trebuie să definim lumea ca având exact 7490 de ani vechime. Poate fi ceva mai mult sau ceva mai putin: nu este ceva atât de important.
Dar faptul că Adam a trăit acum sapte sau opt mii de ani, sau a trăit în urmă cu milioane de ani – aceasta este o întrebare importantă. Este un subiect însemnat ce influentează întregul text al Facerii. Trebuie să întelegem cine a fost Adam – dacă a fost sau nu o persoană s.a.m.d. Dacă a trăit în urmă cu milioane de ani, apar o grămadă de întrebări pe care trebuie să ti le pui despre felul cum omenirea a interpretat traditia începând de atunci.
12. Preexistenta sufletelor, reîncarnare si evolutie
STUDENT: De ce credea Origen că sufletul a coborât in timp din tărâmul duhovnicesc ?
Părintele SERAFTM: Se afla sub influenta unor filosofi care spuneau că materia este rea. Oamenii priveau în jur si vedeau că păcatele se produc din pricina cărnii, astfel a apărut ideea, mai ales între maniheisti si cei cu invătături similare, că materia însăsi este răul iar sufletul e un lucru nobil, întemnitat în materie. De aici au ajuns la ideea că sufletul a petrecut odinioară într-un alt tărâm.
STUDENT: De ce au coborât sufletele în materie dacă materia este rea ?
Părintele SERAFIM: După Origen, aceasta se datora faptului că au păcă tuit în acel alt tărâm. Este vorba de o conceptie dualistă asupra universului: există un aspect bun – sufletul, si unul rău – materia, trupul. Pe de altă parte, conceptia crestină vede sufletul si trupul laolaltă, cunoscând că trupul se va transfigura cu adevărat. De fapt, cum vom vedea când vom studia Cartea Facerii, trupul la început era diferit de felul în care a ajuns după cădere.
STUDENT: A fost oare influentat Origen de idei orientale ?
Părintele SERAFIM: Neîndoielnic. La Alexandria, unde trăia Origen, ve neau oameni din India care predau acolo. Unul dintre profesorii lui Origen era din India.
STUDENT: Ideea preexistentei sufletelor seamănă cu ceea ce învată hin duismul despre transmigrarea sufletelor si „reîncarnare”.
Părintele SERAPTM: Corect.
STUDENT: Si ce legătură are cu evolutia ?
Părintele SERAFIM: Ideea aflată îndărătul cosmogoniei evolutiei este aceea ca totul provine dintr-un singur filament: la început a existat o singură picătură, din care provin toate vietătile: animale, insecte, plante etc. (Desigur, teoria are imense dificultăti, fiindcă trebuie să arăti cum anume, în acea pică-‘ tură originară, au apărut simultan codul genetic si mijloacele translatării sale; apoi trebuie să arăti cum s-a adăugat informatia spre a produce codul genetic pentru om si toate celelalte creaturi. Acest lucru nu a fost nicicând realizat.)
Ideea „reîncarnării” se aseamănă prin faptul că, după conceptia vechilor budisti, hindusi, greci si romani, ea cuprindea transmigrarea in diferite creaturi, fiare sălbatice, insecte si chiar plante. (în vremurile moderne oamenii au schimbat această idee: ei sustin că în „vietile anterioare” au fost fiinte umane, fiindcă nu le place ideea de a fi fost maimute sau copaci sau altoeva. Oamenilor le place să creadă că au fost Napoleon sau Iulius Cezar, dar nu le place să creadă că au fost o grindă de stejar pe undeva prin Roma. Se lingusesc pe ei însisi.)
Indeobste, putem spune că ideea că totul este una – ca un singur „Lant de Lumină” ce se împarte în diferite feluri de fiinte – nu este deloc acceptata de Sfintii Părinti. Ei spun că toate felurile de făpturi au fost prezente la început, iar sământa lor produce acelasi fel de făpturi până la sfârsitul vremii.
Părintele Serafim Rose

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR