Filmele certate cu adevărul creştin: de la Codul lui Da Vinci la „4, 3, 2”
Grupările catolice nu au condamnat doar producţiile cu Iisus, ci şi comedii romantice de genul „Grease”. Săptămâna trecută, cineastul Pedro Almodóvar critica Vaticanul pentru modelul de societate pe care îl promovează, îndemnându-l pe Papa Benedict al XVI-lea să se plimbe în afara micului stat suveran şi să vadă că familiile de acum nu corespund „variantei catolice” conservatoare „tată, mamă, copii”. Într-un interviu acordat pentru „Die Zeit”, regizorul spaniol a susţinut că realitatea este mai bine reflectată în filmele sale, una în care familiile includ travestiţi, transsexuali, călugăriţe bolnave de SIDA sau părinţi despărţiţi, peisaj cu care el s-a obişnuit în viaţa de zi cu zi.Replica Vaticanului a apărut la câteva zile distanţă: „Benedict al XVI-lea nu are nevoie să iasă din Vatican pentru a-şi da seama de existenţa unor fenomene sociale”, s-a pronunţat Giuseppe Dalla Torre, preşedintele Tribunalului Vatican, în ziarul „Avvenire”, citat de NewsIn.
Publicitate
„Biserica Catolică este prezentă în toate împrejurările umane şi, cu siguranţă, ştie cum funcţionează lumea”, a continuat acesta.
Plus că lucrurile la care se referă Almodóvar, cum ar fi familia monoparentală, problemele induse de sărăcie ori consum de droguri sau orientarea sexulă sunt toate probleme marginale, „dacă ar fi să luăm în calcul toată planeta”. Dalla Torre are o cu totul altă viziune şi când vine vorba despre cum ar trebui transpusă realitatea pe peliculă: „Filmul corect trebuie să fie o reflectare a societăţii, dar, în loc de a face asta, vrea să afecteze realitatea socială, alterându-i valorile şi cultura”.
dversitatea dintre Biserica Catolică şi lumea filmului nu este una nouă. Vaticanul şi-a exprimat în mai multe rânduri dezaprobarea faţă de anumite producţii cinematografice, pe motiv că prezintă în mod greşit unele motive religioase sau că alterează tocmai valorile societăţii impuse de religie.
Un exemplu recent este chiar producţia lui Cristian Mungiu, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, avortul prezentat în film stârnind dezaprobarea Sfântului Scaun. Acum doi ani, ziarul oficial al Vaticanului, „Osservatore Romano”, îl cataloga drept un film „sordid”, în care „se vorbeşte cu dezinvoltură despre fetuşi ca şi cum ar fi vorba de lucruri, de obiecte, şi nu de fiinţe umane”.
O poziţie şi mai înverşunată a fost adoptată în 2006 împotriva ecranizării romanului lui Dan Brown, „Codul lui Da Vinci”. La acea vreme, un înalt prelat de la Vatican, monseniorul Angelo Amato, chema lumea la boicot pe motiv că producţia e „plină de calomnii, ofense şi erori istorice şi teologice legate de Isus, învăţăturile din Bibilie şi Biserică”, potrivit Reuters.
Amato i-a îndemnat pe catolicii din întreaga lume să lanseze proteste faţă de „Codului lui Da Vinci”, asemenea celor izbucnite în 1988 împotriva filmului lui Martin Scorsese, „Ultima ispită a lui Isus”. La acea vreme, de exemplu, un grup de fundamentalişti creştini francezi a aruncat cu cocktailuri Molotov într-un cinematograf parizian în semn de revoltă.
Alta a fost situaţia în cazul altei ecranizări după un roman de-al lui Dan Brown, „Înger şi demon”, lansat anul acesta chiar la Roma. Deşi a stârnit mânia multor înalţi prelaţi catolici pe motiv că răstălmăceşte religia, aceştia nu şi-au mai unit vocile ca în cazul „Codului lui Da Vinci”, gândindu-se că tocmai opoziţia puternică a capilor Bisericii Catolice a ridicat încasările la peste 700 de milioane de dolari. Totuşi, regizorul peliculei „Înger şi demon”, Ron Howard, s-a plâns pentru BBC că Vaticanul şi-a folosit influenţa, pe canale neoficiale, dar la fel de eficiente, ca să împiedice filmările în anumite biserici din Roma.
Totodată, când Alanis Morisette îl joacă pe Dumnezeu ştii că vor urma, imediat, proteste religioase. Ceea ce s-a şi întâmplat cu „Dogma”, în 1999. Regizorul Kevin Smith a primit mai mult de 30.000 de mailuri de protest şi ameninţări cu moartea, iar grupările catolice au demonstrat pe tot globul împotriva acestui film, care începe, de altfel, cu disclaimerul: „Chiar şi Dumnezeu are simţul umorului – uitaţi-vă doar la ornitorinci”. Cu Chris Rock în rolul celui de-al 13-lea apostol, iar Matt Damon şi Ben Affleck – îngeri decăzuţi, într-o parodie excentrică, cu accente MTV, filmul nu avea cum să fie ocolit de privirea şi critica bisericească.
Cum este luată peste picior Biserica Catolică în „Dogma”
În schimb, în 1985, „Hail Mary”, al lui Jean-Luc Godard, a scandalizat lumea religioasă, dar de data asta prin simplitate. Maria văzută ca o fată obişnuită, care lucrează la benzinărie, a adus demonstraţii în toate locurile în care a fost difuzat filmul. Mai mult decât perspectiva modernă a fecioarei, nuditatea frontală i-a iritat însă pe creştini. Până şi Papa Paul al II-lea l-a condamnat în mod oficial, spunând că „răneşte adânc sentimentele religioase ale credincioşilor”.
Lansat în 1979, de trupa britanică de comedie Monty Python, „Life of Brian” este una dintre cele mai controversate satire ale creştinismului: la 30 de ani de la apariţie, există încă oraşe care interzic difuzarea lui în cinematografe. Născut într-o iesle alături de fiul lui Dumnezeu, Brian este caricatura lui Isus, iar povestea lui – o parodie religioasă acidă, acuzată de blasfemie de mai multe grupări religioase. Crucificarea şi cântecul voios din timpul ei, comentariile acide asupra „turmelor” religioase au stârnit supărarea multor creştini.
Partea de final a peliculei „Life of Brian” a întărâtat tot mai mult grupurile religioase
A fost interzis pentru câţiva ani în Norvegia, Singapore şi Irlanda, câteva state din SUA. În New York protestau pe de o parte rabini şi pe de alta măicuţe. „«Life of Brian» chiar nu este un film blasfemiator, ci unul care inspiră bună-voinţă. E un film destul de prietenos. Scena de la final în care se cântă e chiar emoţionantă”, spune însă pentru Cotidianul criticul de film Andrei Gorzo.
Potrivit acestuia, încă de la începuturile cinematografiei, de pe vremea filmului mut, Biserica Catolică s-a arătat „ostilă şi suspicioasă” faţă de lumea filmului, mai ales că producţiile au fost orientate de timpuriu înspre sex şi violenţă şi ţinteau un număr mare de oameni. Încă de la începutul anilor ’30, spune el, în SUA acţiona o organizaţie catolică, „Catholic League of Decency”, care s-a ocupat cu identificarea şi combaterea peliculelor cu conţinut considerat nelalocul lui până în anii ’80.
„Blasfemiatorul numărul unu” a fost regizorul spaniol Luis Buñuel, a cărui „Viridiana” (1961) a stârnit atât dezaprobarea organizaţiei catolice din SUA, cât şi oprobriul Vaticanului din cauza unei „reconstituiri blasfemiatoare a Cinei cea de Taină”. Dar dacă intenţia spaniolului a fost să atace făţiş Biserica, alte filme au fost condamnate pentru că erau considerate prea şocante pentru acele vremuri.
Printre acestea se numără „Black Narcissus” (1947), în care un grup de măicuţe anglicane plecate într-o zonă din Himalaya „o iau razna” în prezenţa singurului bărbat din împrejurimi, unul „viril”, cum îl numeşte Gorzo, sau „Şapte ani de căsnicie” (1956), din care au fost tăiate o serie de scene pentru a beneficia de aprobarea organizaţiei catolice şi în care apare celebra secvenţă în care rochia lui Marilyn Monroe este suflată de o gură de aerisire.
Alte exemple includ „Baby Doll” (1956), un film „foarte îndrăzneţ pentru anii ’50, în care era vorba de o fată fals inocentă care sucea minţile bărbaţilor de 40-50 de ani” şi pe care „Catholic League of Decency” a reuşit să-l interzică în multe săli de cinema, potrivit crititicului român de film, „Psycho” (1960) şi, „în mod ridicol”, chiar şi comedia romantică „Grease”, cu John Travolta şi Olivia Newton-John.
