Tradiţia şi Biblia
Marile denominaţii creştine de astăzi se deosebesc nu numai prin doctrinele lor privitoare la om, mantuire sau biserică, prin practicile şi metodele lor, ci şi prin raspunsul pe care il dau la o întrebare fundamentală: care este sursa autoritativă de cunoastere pentru Biserică şi pentru credincios? Surse şi metode de cunoaştere
Toţi creţtinii acceptă faptul că avem multe surse de cunoaştere şi călăuzire în viaţa creştină. Scriptura, sfatul unui prieten, un vis sau o impresie subiectivă, toate sunt mijloace prin care mi se poate revela voia Lui, dar nu toate se bucură de acelaşi statut de autoritate. Biblia este investită cu o autoritate universal acceptată de creştini, poate cu exceptia teologilor liberali, care o pun la îndoiala. Pe de altă parte, un vis sau o impresie subiectivă nu pot fi folosite ca bază a unor doctrine in biserică. Numai in unele biserici harismatice viziunea sau profeţia unui conducător devine invătătura propovăduită de la amvon. Întrebarea nu este atât care sunt metodele de călăuzire (obiective sau subiective), ci care sunt sursele de cunoaştere teologică şi practică creştină înzestrate cu autoritate. Cele trei ramuri istorice ale creştinismului dau raspunsuri diferite la aceasta intrebare. Aceste raspunsuri pot fi rezumate astfel:
Biserica Ortodoxa: Tradiţia Bisericii (care include Biblia)
Biserica Catolică: Tradiţia Bisericii (care include Biblia) + Papa
Protestantismul: Numai Biblia (Sola Scriptura)
Cum a apărut principiul Sola Scriptura
Doctrina Sola Scriptura a apărut ca o reacţie la exagerările Catolicismului. Biserica Catolică din vremea lui Luther întroduse-se practici care erau străine de învaţaturile Scripturii. Vânzarea indulgenţelor a fost unul din marile scandaluri ale creştinismului. Unul din trimişii Papei declară că în momentulîn care moneda daruită de credincios a căzut în punga bisericii, sufletul răposatului a şi ţâşnit din Purgatoriu către Paradis. Starea vesnică a sufletelor devenea astfel dependenta aproape exclusiv de starea materială a rudelor sau prietenilor. Această practică nu era nici biblică, nici sanctionată de tradiţia Bisericii, dar avea avantajul că umplea visteria Papei si înlesnea marile proiecte de construcţii din Roma.Ridicându-se împotriva acestor practici, Luther a trebuit sa găsească o autoritate prin care să le combată. Astfel, el a enunţat acest principiu, Sola Scriptura, care declară că toate doctrinele si practicile creştine trebuiau bazate NUMAI pe Scriptură. Intenţia bună a lui Luther avea să se dovedească o greşeala, un pericol şi o capcană în secolele care au urmat. La numai 80 de ani după Luther, existau deja aproape vreo 300 de denominţii protestante separate. De ce aşa de multe? Pentru că de acum orice creştin era liber să găsească propria lui interpretare a Scripturii. Conform principiului Sola Scriptura, creştinii nu erau doar liberi, ci chiar datori să caute doar în Scriptură invătăturile şi practicile creştine. S-au format zeci şi sute de curente. Fiecare curent a dat naştere la un contra-curent. Există harismatici şi anti-harismatici, calvinişti si arminieni, premilenialişti şi postmilenialişti. Fiecare dintre aceste curente au dat naştere la noi denominaţii, intr-o continuă fărâmitare a Protestantismului. Problema nu este doar multitudinea opiniilor, ci şi multitudinea denominaţiilor. Spectacolul acestei faramiţari este foarte trist şi este unul dintre cauzele majore ale slăbirii marturiei creştine in lumea Occidentală. Un observator din afară se poate pe bună dreptate intreba de ce există denominaţii cu învăţaturi atât de diferite, din moment ce atât sursa cunoaşterii cât si metoda cunoaşterii (Sola Scriptura) este aceeaşi.
Sunt protestanţii credincioşi principiului Sola Scriptura?
Adevărul este că toate aceste denominaţii nu practică o formă pură de Sola Scriptura. O ducere la ultimele consecinţe a acestui principiu ar avea ca urmare o farâmiţare completa a bisericilor protestante sau neoprotestante, până acolo incât nici o biserică nu ar mai putea exista ca o comunitate stabilă de credincioşi. O Sola Scriptură pură ar insemna că noului venit în biserică să i se pună o Biblie în mână şi să i se spună: „Citeşte şi găseşte-ţi propriile concluzii. Nu te lua după ce vezi aici, ca nu cumva sa fi abătut de la Scriptură de vreo tradiţie omenească.” Dar nici o biserică nu sfătuieşte aşa pe noul venit.Cand la vârsta de douazeci de ani am devenit baptist, am trecut printr-un solid curs de catiheză. In acest curs mi s-a explicat nu numai ce spune Biblia, ci si care este invaţatura distinctă baptistă. Uneori intre cele două există o tensiune, sau cel puţin legătura nu era chiar imediată. De pildă, că unul neinstruit si necondiţionat incă de zeci sau sute de predici auzite in biserici baptiste, aş fi putut foarte uşor să citesc pretutindeni in Scriptură ca painea şi vinul impărtăşirii sunt într-adevăr trupul si sangele Domnului Iisus. Mi s-a explicat cu multa grijă că „noi credem că ele sunt doar simboluri”. De asemenea, ni s-a spus că, în timp ce ortodocşii au şapte taine, noi avem doar două simboluri. Termeni ca „taine” sau „simboluri” erau noi şi ciudate pentru mine, dar am hotărât in sinea mea să cred si să accept ceea ce eram invaţat, bazat pe respectul pe care il aveam faţa de creştinii baptişti mai vechi şi fată de toţi înaintaşii lor. In bisericile baptiste existau deci tradiţii, care insă nu erau recunoscute ca atare. Astăzi nu mai sunt de acord cu unele, dar pe multe dintre aceste tradiţii baptiste continui să le apreciez. Predicătorul, invăţatorul sau preotul nu ne explică doar Biblia, ci Biblia aşa cum este ea inteleasa şi interpretata in tradiţia acelei biserici. Există suficiente ambiguiţati in Scriptură care să necesite o cunoaştere şi o metodă extra-scripurală pentru stabilirea adevărului. Vă rog să observati ca nu am spus „greşeli”, ci „ambiguităţi”. Noi credem că Scriptura este insuflată de Dumnezeu si fară greseli. Ambiguităţile nu sunt un defect al Scripturii, ci apar din propriile noastre limitari. Personal cred că unele au fost lăsate intenţionat de Dumnezeu ca să ne facă să alergăm nu numai la cuvântul scris ci şi la Cuvantul viu al lui Dumnezeu şi la viata Lui manifestată în trupul Lui, Biserica.
Metode extra-biblice dar nu anti-biblice
În acest sens am putea crea o paralelă între Biblie şi conştiinţă. Conştiinţa ne-a fost dată ca un organ prin care să cunoaştem binele şi răul. Acest organ a fost creat perfect si funcţional de Dumnezeu, dar astăzi nu ne mai putem bizui NUMAI pe el, din cauza starii noastre de păcat şi a ambiguitaţii situaţiilor vieţii. Adam, primul om, s-ar fi putut folosi mai mult pe constiinta lui, dar pentru noi există situaţii în care ea nu mai este suficienta pentru a face o alegere, de aceea trebuie să alergăm şi la alte surse. Chiar şi teologii protestanţi folosesc metode extra-scripturale pentru a inţelege mai bine Scriptura. Una din metodele ermeneutice folosite pentru inţelegerea textului Scripturii este intrebarea „Cum ar fi inteles evreii acelui timp acest text?” Raspunsul la o astfel de întrebare presupune ample cunoştinte istorice cu privire la locurile si vremurile Vechiului şi Noului Testament. Aceste cunoştinţe pot depăşi cadrul Bibliei, făcând de fapt apel la alte surse istorice pentru a o putea inţelege. Sola Scriptura este deci un principiu seducător prin simplitatea lui şi aparenţa reverentă fată de Scriptură, dar insuficient pentru formularea doctrinelor si practicilor creştine. Spunând acesta, nu vreau să stirbesc de loc importanţa Scripturii. Biblia ramane cuvântul lui Dumnezeu, în întregime inspirat şi fară greşeală în felul în care a fost original dat oamenilor. Dar, orice interpretare a ei adaugă ceva din propriile noastre tradiţii. Întrebarea este nu dacă am incălcat Sola Scriptura prin folosirea unei tradiţii (suntem siliţi să o facem), ci care este tradiţia pe care o folosim. Vom accepta tradiţia introdusă acum treizeci de ani de un predicător popular, sau tradiţia Părinţilor Bisericii, tradiţie care a rezistat la 1800 sau 1500 de ani de istorie? Înterpretarea Scripturii este o activitate pe care trebuie sa o facem cu grijă şi mai ales cu umilinţa. Apostolul Petru ne avertizeaza cu privire la interpretarile uşuratice ale Scripturii:
.. cum v-a scris şi prea iubitul nostru frate Pavel, după inţelepciunea dată lui, ca şi in toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. In ele Sunt unele lucruri grele de inteles pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstalmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. (2 Petru 3:15, 16)
Tradiţia explică Biblia
Înseamnă aceasta că nu mai sunt liber sa citesc singur Biblia şi să aflu din ea învăţatura şi sfaturi pentru viaţa mea creştină? Nicidecum! Ceea ce trebuie să evit este interpretarea Scripturii in afara cadrului tradiţional al Bisericii. Dacă vreun om pretinde că are o noua înţelegere a Scripturii, o înţelegere care contrazice sute sau mii de ani de tradiţie creştină, este foarte probabil că noua înţelegere nu este de la Duhul Sfânt ci provine din propria lui mandrie şi aroganţă. Când un ortodox interpreteaza Biblia prin prisma Tradiţiei, el recunoaste cu umilintă că nu este propriul lui Papa investit cu aura infailibilitaţii. Această umilinţă, această deschidere de a fi invataţi de alţii este în contradicţie cu spiritul modern al lumii. Cultura modernă, mai ales cea occidentală, accentueaza individualismul. Eroul ei este cel care s-a ridicat prin propriile puteri si care invinge neajutat de nimeni. Pentru omul modern este greu sa-şi recunoască limitele, căutând ajutor de la Biserică şi de la Sfinţii Părinţi.Prin Tradiţie, ortodocşii nu inţeleg doar niste obiceiuri arbitrare ramase întâmplator printre noi. Tradiţia este de fapt intreaga comoară de invaţaturi si practici creştine, acumulate de la Apostoli pana în zilele noastre. Tradiţia este viaţa Duhului Sfânt, exprimată în istoria Bisericii. Nu toate aspectele Tradiţiei au aceeasi autoritate. Pe de o parte, Biblia are o autoritate absolută. Sfinţii parinţi din primele veacuri au şi ei autoritate, dar unii dintre ei, sau anumite scrieri ale lor au fost repudiate de Biserică. Este aceasta surprinzator? Nicidecum. Sa nu uităm că, de exemplu, Apostolul Pavel a trebuit sa-l critice pe Apostolul Petru. Aceasta nu descalifică insă toate scrierile Apostolului Petru. Alti Sfinţi sau Teologi ai Bisericii au adaugat la inţelegerea Scripturii şi la desăvarşirea practicilor creştine.
Biblia este parte a Tradiţiei
In Biserica Ortodoxă, Scriptura este o parte a Tradiţiei, partea ei investita cu cea mai mare autoritate. Mulţi protestanţi sau neoprotestanţi cred in mod greşit intr-o falsă alegere intre Biblie si Tradiţie şi li se pare că intre cele doua ei aleg Biblia, in timp ce ortodocşii aleg Tradiţia. Dar pentru un ortodox aceasta dilemă nu există. Biblia este parte a Tradiţiei. Nu numai atât, dar toate invaţaturile şi practicile Bisericii dupa Apostoli sunt judecate in funcţie de Scriptură. Intr-adevar, un teolog ortodox contemporan, Thomas Hopko, scrie:
„Totul in Biserica Ortodoxa este judecat dupa Biblie. Nimic din Biserica nu trebuie să o contrazică. Toate aspectele Bisericii trebuie să fie biblice; pentru că Biserica să fie Biserică, ea trebuie să fie credincioasă Bibliei şi să exprime realităţile la care Biblia este martoră.” („Biblia in Biserica Ortodoxă”, Plinătatea lui Dumnezeu, pg. 50-51)
Adaugă Tradiţia la Biblie?
O altă acuzaţie, in această falsă opoziţie intre Biblie şi Tradiţie este că Biserica Ortodoxă, prin Tradiţie, a adăugat la Biblie. Dar ce înseamnă de fapt a adauga la Biblie? O astfel de acuzaăie ar avea sens dacă Biserica Ortodoxă ar fi adaugat ceva la textul Bibliei şi ar fi pretins că este parte din Biblie. Evident, aşa ceva nu s-a intamplat. Pe de altă parte, Tradiţia conţine invătături şi practici care completeaza si explică Scriptura. Argumentul că aceste invăţături sau practici sunt fundamentate in 1500 de ani de istorie este foarte puternic şi valabil. De ce anumite tradiţii protestante sau neoprotestante, inventate cu nu mai mult decat 100, 200 sau 400 de ani în urmă ar fi mai valabile decât cele care au existat în biserică de 1700 de ani? Să luăm un exemplu. Biserica primelor veacuri a folosit icoanele ca mijloc de aducere aminte şi de concentrare a atenţiei credincioşilor la Prototipul nostru divin, Iisus Hristos. Biserica ortodoxă recunoaşte această practică şi o continuă. Practica folosirii icoanelor nu este explicit descrisă in Biblie, dar este parte integrantă a Tradiţiei Bisericii. La fel este Crezul, la fel ţinerea Duminicii ca zi de sărbătoare pentru creştini. (intr-adevăr, Noul Testament menţionează că unele grupuri de creştini se întâlneau în prima zi a săptămânii, dar nu dezvoltă această practică până la a o face o poruncă sau o doctrină. De aceea unele grupuri cum ar fi adventiştii – resping ţinerea zilei de Duminică drept o zi de odihnă sau sărbătoare.)Baptiştii au întrodus şi ei tradiţii extra-biblice. In apărarea lor, aş dori să observ că intr-un sens strict, nici aceştea nu sunt anti-biblice. De exemplu: Amvonul. Organizarea in comunitaţi de biserici, conduse de un preşedinte de comunitate, folosirea instrumentelor de percuţie care să acompanieze muzică din biserică.Oare orice practică care nu este descrisa în Biblie este în mod necesar rea? Dacă răspunsul este nu, atunci tradiţiile ortodoxe nu pot fi criticate ca extra-biblice. Dacă raspunsul este da, atunci neoprotestanţii se fac şi ei vinovaţi de aceleaşi păcate.
Ce zice Biblia despre Tradiţie
Ca dovadă că nu exista o contradicţie între Biblie şi Tradiţie este faptul că Biblia însăşi confirmă şi intăreşte rolul Tradiţiei. Când este vorba de Tradiţie şi Biblie, cei mai mulţi protestanţi sau neoprotestanţi işi amintesc textul din Matei 15:2, 3: „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătranilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă?” Drept răspuns, El le-a zis, „Dar voi, de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre?” O înterpretare superficiala a acestui pasaj ar duce la concluzia că orice tradiţie sau datină are un caracter negativ, fiind o adăugire omenească la cuvantul lui Dumnezeu. Dar Domnul Iisus a afirmat nu că problema ar fi fost datina în sine, ci faptul că o anumita datină calcă porunca lui Dumnezeu. În general, datina sau tradiţia nu este nici bună nici rea. Conţinutul ei şi raportarea ei la cuvantul şi la poruncile lui Dumnezeu este ceea ce-i determină caracterul. Surprinzător pentru cei care au cunoscut textul Bibliei doar în versiunea lui Cornilescu este faptul că Biblia însăşi întăreşte rolul şi importanţa tradiţiei. În 2 Tesaloniceni 2: 15, citim, în traducerea lui Cornilescu,
„Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră”. Cuvântul tradus aici „învăţăturile” este cuvântul grecesc paradosis, exact acelaşi cuvânt care apare şi în textul din Matei, citat mai sus. Probabil Cornilescu, având anumite prejudecaţi împotriva tradiţiei ortodoxe, a preferat să foloseasca un alt cuvânt. Ce spune de fapt textul din Tesaloniceni? Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioşi să ţină tradiţia pe care au preluat-o de la el. Această tradiţie era atât scrisă, cât şi orală.
Biblia a fost validată de tradiţia Bisericii
În primele secole creştine circulau diferite scrieri atribuite Apostolilor sau altor autori. Unele dintre acele scrieri nu au fost acceptate de Biserică. Pe de alta parte, multe din cărţile actuale ale Noului Testament erau puse la îndoială. La început, canonul Noului Testament nu constituia o problema serioasa. A infiinta o noua biserica, in afara partasiei cu alte biserici era considerat un pacat cu mult mai grav decat a afirma ca o epistola a lui Clement este are aceeasi autoritate cu epistola lui Iacov. Biserica vie a lui Hristos era considerata o realitate mai importanta decat canonul Noului Testament. In zilele noastre perspectiva protestanta este cu totul diferita de cea a bisericii de la inceput. Invataturile Bisericii se transmiteau la inceput prin traditia orala primita de la Apostoli. Papias, care a trait intre anii 70 si 155 dupa Hristos, a scris, „Daca ma intalnesc cu cineva care i-a urmat pe Apostoli, am grija sa-I intreb ce invataturi dadeau ei. Ce spunea Andrei, Petru sau Filip? Ce spuneau Toma, Iacov, Ioan, Matei, sau alti ucenici ai Domnului? Ce spunea Aristion sau presbiterul Ioan, ucenici ai lui Hristos? Nu cred ca am castigat atat de mult din carti, cat din marturisirile vii ale celor care inca traiesc. „(Eusebiu, Istoria bisericii).
Aceste marturii ale ucenicilor lui Iisus, ale urmasilor lor si ale urmasilor urmasilor lor au devenit Traditia vie a Bisericii. Canonul Noului Testament nu a fost stabilit decat mai tarziu.
Un fragment din secolul al doilea face o enumerare a scrierilor care circulau in biserica, si enumara evangheliile lui Marcu, Luca si Matei. Alte carti sunt de asemenea mentionate, dar Evrei, Iacov, 1 si 2 Petru sunt omise. Sunt enumerate carti care nu au fost pastrate in canon, cum ar fi de exemplu Apocalipsa lui Petru. Marele istoric crestin Eusebiu dedica un spatiu amplu dezbaterii cu privire la valoarea si autoritatea diferitelor carti. El afirma ca Iacov, Iuda, 2 si 3 Ioan si Apocalipsa sunt carti disputate. Sinodul din Laodicea, de la mijlocul secolului al patrulea, enumera toate cartile Vechiului si Noului Testament, cu exceptia Apocalipsei. Atanasius face la anul 267 o lista a tuturor cartilor existente astazi in canon, lista confirmata ulterior si de Augustin (354 – 430) si de Episcopul Inocent (Episcop intre 401 si 413). In secolul al cincilea, canonul devine complet stabil.Intrebarea este, cum a fost stabilit canonul? Daca, asa cum afirma multi istorici protestanti sau neoprotestanti, Biserica secolului al patrulea era deja „corupta”, ce incredere mai putem avea in canonul Noului Testament? Adevarul este ca aceeasi Biserica care ne-a lasat canonul Noului Testament, aceeasi Biserica care ne-a lasat Crezul si invatatura clara despre Sfanta Treime si natura lui Hristos, este Biserica care folosea icoane, care avea episcopi si patriarhi, si care cinstea pe Fecioara Maria. Cum poate un neoprotestant accepta autoritatea Noului Testament daca respinge Traditia Bisericii care ne-a dat canonul Noului Testament? Daca acei episcopi din secolul patru erau „idolatrii” pentru ca acceptau icoanele, de ce sa acceptam canonul Noului Testament pe care ei l-au stabilit? Adevarul este ca Biserica a stabilit canonul Noului Testament in functie si in conformitate cu Traditia ei. Analizand veridicitatea unei carti, pentru a stabili daca poate face parte din canon, episcopii s-au intrebat, „Corespunde aceasta carte invataturilor pe care Biserica le-a tinut si transmis de-a lungul anilor?” Au fost carti care erau inbibate de gnosticism, o erezie pe care Biserica a respins-o. Ca urmare, aceste carti au fost respinse. Biserica nu a respins gnosticismul din cauza Noului Testament – acesta nu exista pe vremea acelei erezii. Biserica a respins gnosticismul pentru ca nu corespundea Traditiei – invatatura si practica vie a Bisericii. Ulterior, anumite carti au fost respinse din acelasi motiv.
Sfânta Tradiţie şi tradiţiile
Un nou curent în protestantismul evanghelic este formarea unor biserici evanghelice independente, neafiliate nici unei denominaţii. Va avea oare fiecare dintre aceste biserici propria ei tradiţie?În fata atâtor tradiţii, Biserica Ortodoxă recunoaşte o tradiţie de bază, tradiţia care are ca început cuvântul Scripturii şi care se continuă cu hotărârile sinoadelor ecumenice şi cu scrierile Parinţilor Bisericii. Este tradiţia care încorporează în ea nu numai învăţăturile, ci şi practicile primelor veacuri. Aceasta nu este o oarecare tradiţie între multe altele, ci Sfânta Tradiţie. Confruntat cu un text dificil, ortodoxul nu se intrebă ce zice despre el psihologia modernă, ci cum l-a interpretat Ioan Gură de Aur sau Clement sau Ignaţiu. Cei care au trait la doar câteva generaţii de Apostoli si au înfruntat fiarele în arenele romane îmi inspiră mai multă încredere decât ultimele curente de psihologie popularizată.
Când într-un sat se deschide o nouă biserică ortodoxă, preotul nu inventează un nou program de servicii religioase. El oficiază aceeaşi slujbă ca in zecile de mii de biserici ortodoxe de aproape două mii de ani. Participând la această slujbă, ajung să simt cea ce au simţit şi să gândesc ceea ce au gândit milioane de credincioşi ortodocşi de-a lungul veacurilor. Aceasta este unitatea Bisericii, o unitate si comuniune care transcende nu numai distanţele, ci şi veacurile. De aceea, ortodocşii nu ascultă de o oarecare tradiţie, ci de Sfânta Tradiţie.
Cine este mai mare?
Întrebarea nu este care este mai mare, Biblia sau Tradiţia. Am văzut că Tradiţia include Biblia şi se bazează pe ea. Adevărata întrebare este cine este mai mare, eu sau Biserica? Protestantul sau neoprotestantul modern este învatat să interpreteze singur Biblia. Spiritul veacului nostru îl face pe om masura tuturor lucrurilor. Curentul istoric al Renaşterii a inceput in lumea catolică şi s-a continuat în cea protestantă. O anumită exaltare a omului, un anumit umanism străbate toată istoria, practică şi învăţătura protestantismului, asa cum acesta s-a manifestat pe vremea lui Luther şi cum se manifestă în zilele noastre.
În opoziţie cu acest curent, in Ortodoxie se recunoaste că Biserica este mai mare decât individul. Ortodoxul recunoaste că învăţătura şi practica de sute sau mii de ani a Bisericii este mai presus de capacitatea lui de a întelege, interpreta sau inventa. În ultima instanţă, ortodoxului i se cere sa dea dovadă de o umilintă care este străină spiritului acestui veac.
Ce legatură este între Biserică şi Sfânta Tradiţie?
Biserica pastreaza Tradiţia, iar Tradiţia uneste şi întareşte Biserica. După moartea ultimului Apostol, viata in Duhul nu s-a imputinat, caci Mantuitorul fagaduieste Apostolilor şi urmasilor acestora că va fi cu ei pana la sfârşitul veacurilor şi Duhul Sfânt îi va ajuta să înţeleagă tot adevărul şi sa-l apere neştirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Tradiţie s-a numit şi ţinerea de minte vie a Bisericii. Tradiţia fiind viaţa Bisericii, Biserica e spaţiul Tradiţiei.
Care e rolul Bisericii fată de Descoperirea dumnezeiască şi deci şi fată de Sf. Tradiţie?
Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea şi propovăduitoarea fară gres a Descoperirii dumnezeieşti şi, prin aceasta, si a Tradiţiei. Ea păstrează şi sustine unitatea si identitatea credintei. Sf. Irineu ne dă amănunte preţioase în această privintă: «Biserica, zice el, după ce a primit, cum am spus, această propovăduire şi această credinţă, măcar că e răspândita în toată lumea, le pastrează cu grijă, ca şi cum ar locui intr-o singură casă. De asemenea ea crede Apostolilor şi Ucenicilor acestora, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă. Ea predică acestea în armonie cu Apostolii, invaţă şi transmite ca si cum ar avea o singură gură. Deşi în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiţiei e una si aceeasi.
Dupa cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot asa şi propovăduirea adevărului se arată pretutindeni şi luminează pe toti oamenii care vor să vină la cunostinţă adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre întaistătătorii Bisericilor nu va spune altceva, decât aceste învăţături, căci nimeni nu este mai presus de învăţatorul său (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab în cuvânt nu va împutina Tradiţia. Credinta fiind una şi aceeaşi, nici cel care e în stare să vorbească mult despre ea nu o sporeste, nici cel ce vorbeste mai putin nu o împuţinează»51 (Sf. Irineu, op. cit., 1, 10, 2, Migne, P. G.”VII, col. 552 3 – Învăţătură de credinţa creştină ortodoxă).
Biserica stă pe Tradiţia Apostolilor şi o mărturiseste că aflându-se pretutindeni, in viaţa ,şi lucrarea ei. Prin episcopii asezaţi de către Apostoli şi urmaşii acestora, Tradiţia se infaţişeaza ca universala şi neântreruptă52 (Idem, op. cat., 3, 1, Migne, P. G., VII, col. 848). Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru si Pavel, „avea Tradiţia în fata ochilor”53 (Idem, op. cit., 3, 3, 3, Migne, P. G., VII, col. 849). Cu ocazia neinţelegerilor din Biserica de la Corint, el a innoit credinţa şi Tradiţia pe care le primise de curănd de la Apostoli54 (Idem, op. cit; loc. cit.). Sf. Policarp e un exemplu viu al Tradiţiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au făcut episcop in Smirna, şi care a avut legaturi cu multi dintre cei care au vazut pe Hristos. El a propovăduit totdeauna lucrurile pe care le-a învăţat de la Apostoli 55 (Idem, op. cit, 3, 3, 4. Migne, P. G., VII, col. 851). Biserica are un tezaur bogat. În care Apostolii au adunat toate cele ale adevarului şi din care oricine poate sa-şi ia băutura vieţii.
Prot. Victor Mihalachi
