Chenoza
Pentru ca Fiul lui Dumnezeu să poată umple firea omenească de „slava” Sa, (In. 1, 14), a trebuit să-Şi facă proprie această fire prin Întrupare, adică să se facă Ipostasul ei. Aceasta „impropriere” a firii omeneşti reprezintă smerenia firii lui Dumnezeu sau aşa zisa chenoză. Locul scripturistic clasic pentru cele două stări este cel de la Filipeni 2, 6-11: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele Lui, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisescă toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Hristos a realizat mântuirea noastră prin pătimiri (ca manifestări ale chenozei) şi prin minuni (ca semne ale puterii dumnezeieşti manifestate prin trup). Prin minuni Se arată în chip neschimbat ceea ce era, iar prin pătimiri Se arată păstrând în chip neschimbat ceea ce S-a făcut. Prin amândouă ne-a dăruit desfiinţarea păcatului şi harul îndumnezeirii.
Fiind de o fiinţă cu Tatăl, Iisus putea să se arate în omenitate cu mărirea şi puterea dumnezeiască, însă pentru mântuirea noastră, a voit să ia chip de rob şi, trecând prin patimă şi săvârşind mântuirea, să intre ca Mântuitor în mărirea lui Dumnezeu şi stăpânirea tuturor. Mărirea în care intră Hristos prin moarte este propria Lui mărire veşnică (In. 17, 22) de care se împărtîşeşte acum şi firea omenească. Astfel ca urcarea Lui la Tatăl este o întoarcere la Tatăl (In. 16, 28).
Arătarea lui Dumnezeu Cuvântul este o mare taină (I Tim. 3, 16). În ce chip Cuvântul dumnezeiesc, nemărginit în putere şi mărire, a devenit subiect al naturii umane, lucrând în trup şi condiţii omeneşti şi potrivindu-se acestora, deşi are toate însuşirile dumnezeieşti?
Încercând să răspundă la aceasta întrebare, teologia protestantă a cautat sa raţionalizeze misterul şi a elaborat încă din sec. XVI şi, cu deosebire în sec. XIX, o serie de teorii chenotice neconforme cu dogma unirii ipostatice de la Calcedon.
Teologii protestanti mai vechi, urmand lui Luther, dupa care natura umana primeste insusiri dumnezeiesti, inteleg chenoza ca o golire de intrebuintare, adica, desi natura umana poseda insusiri divine, acestea nu se arata sau nu se intrebuinteaza complet si continuu sau ca o ascundere a intrebuintarii, adica natura umana face numai un uz ascuns, tainic, de insusirile dumnezeiesti pe care le-a primit. Dar, cum observa Andrutsos, chenoza ca desertare de intrebuintare, facand despartire intre ceea ce se intrebuinteaza si ceea ce nu se intrebuinteaza, duce la nestorianism, iar ca ascundere a intrebuintarii, duce la dochetism, caci, in acest caz, „ori sunt aparente patimile Domnului, ori trebuie sa admitem doua firi omenesti in Hristos, una ascunsa si una vizibila”.
Incepand din sec. al XIX-lea, unii teologi protestanti printre care si Thomatius, extind chenoza asupra naturii divine insasi care s-a restrans sau ingustat prin intrupare. Intruparea este chenoza reala, radicala. Cuvantul intrupat pastreaza fiinta dumnezeiasca, dar se automargineste benevol, renuntand la actualizarea insusirilor sale (atotputernicia, omniprezenta, atotstiinta), ca sa se transpuna cu totul in planul vietii umane. In starea de umilire, Hristos nu este decat virtual Dumnezeu, neavand constiinta ca este Dumnezeu si fiind limitat real de conditiile firesti ale vietii pamantesti (Gess). Pe aceeasi linie, s-au inscris in vremea din urma si alti teologi protestanti ca: Liebner, Haufman, Ebrard, Hahh si altii. Fata de aceste teorii este de observat ca nici Sfanta Scriptura nici Sfinta Traditie nu vorbesc de o chenoza reala in sens de renuntare din partea Cuvantului intrupat la punerea in lucrare a insusirilor sale dumnezeiesti .
Desi Sfanta Scriptura infatiseaza starea de umilire a lui Hristos, totusi arata mereu ca este Dumnezeu adevarat si lucreaza ca Dumnezeu adevarat, avand aceasta constiinta si activand cu putere dumnezeiasca, facand ceea ce face Tatal, astfel incat cine vede pe Fiul vede pe Tatal. Definitia Sinoadelor IV si VI Ecumenice dupa care cele doua firi se pastreaza in Hristos nedespartite impreuna cu lucrarile lor proprii sunt de asemenea impotriva unei chenoze radicale. De asemenea, Sfintii Parinti precizeaza sensul unirii ipostatice si apreciaza mereu prezenta dumnezeirii Mantuitorului in toata activitatea Lui, fara anularea demnitatii, dar si fara restrangerea divinitatii. Sfantui Ioan Damaschin spune: „Prin faptul ca, Cuvantul s-a facut trup, nici Cuvantul nu a iesit din granitele dumnezeirii Sale si nici din maririle Sale proprii demne de Dumnezeu si nici trupul pentru ca s-a indumnezeit nu si-a schimbat firea lui si insusirile lui firesti. Caci au ramas si dupa unire firile neamestecate, iar insusirile acestora nevatamate. Activitatea Lui omeneasca n-a fost lipsita de activitatea Lui dumnezeiasca, iar activitatea Lui dumnezeiasca n-a fost lipsita de cea omeneasca, ci fiecare se considera impreuna cu cealalta”.
Chenoza trebuie explicata cu raportare la planul mantuirii, conceput si realizat de intelepciunea si puterea lui Dumnezeu, in si pe temeiul iubirii sale fata de lume. Prin atotputernicia Sa si pentru a fi accesibil noua, Dumnezeu poate sa patrunda in formele noastre de existenta fara sa le anuleze si fara ca prin aceasta sa renunte la exercitiul vreunei insusiri dumnezeiesti. Cea mai justa prezentare si intelegere a problemei chenozei cu pastrarea formulei calcedoniene este aceasta: „Prin chenoza credem ca trebuie sa intelegem aceasta impletire a firii dumnezeiesti in existenta si activitatea sa cu firea omeneasca, aratandu-le oamenilor dumnezeirea nu altfel decat in chipul smerit al omului, iar celorlalte persoane ale Sfintei treimi nu separata , ci intr-un intreg cu firea omeneasca. Nu se poate intelege in nici un caz chenoza in sensul ca pe langa ceea ce-i omenesc nu s-a manifestat si prezenta firii dumnezeiesti …”
Teologia ortodoxa sustine cu tarie ca in starea de umilire Mantuitorul a pastrat intacta firea dumnezeiasca si numai prin aceasta cale a indumnezeit firea omeneasca. Impletirea intre cele doua firi este posibila in masura in care luam in considerare faptul ca cele doua firi sunt unite in ipostasul divin al Mantuitorului. Din punct de vedere ortodox, persoana este cea care face
posibila impletirea dintre cele doua firi, divina si umana, astfel ca Mantuitorul sa se infatiseze Sfintei Treimi ca Dumnezeu adevarat, iar oamenilor cu intreaga natura umana. Daca nu se ia in considerare unirea celor doua naturi, divina si umana, in Persoana Mantuitorului Hristos, se cade in separatia nestoriana si se trece cu vederea peste procesul de indumnezeire a firii omenesti.
