Evloghie şi omul ciung
Fericitul Evloghie, aprins de iubire dumnezeiască, a părăsit zarva lumii, slava, educaţia şi bogăţia şi, spre a se mântui, a urmat această cale:
A găsit în piaţa cetăţii un om ciung, fără mâini şi picioare. Cugetând la nefericirea aceluia, s-a rugat, făgăduindu-I lui Dumnezeu acestea:
– Doamne, în numele Tău, îl iau pe acest ciung să-l îngrijesc până la moarte, ca să mă mântuiesc prin această faptă a mea. Dă-mi răbdare să-l pot sluji.
Apoi s-a apropiat de omul ciung, întrebându-l:
A găsit în piaţa cetăţii un om ciung, fără mâini şi picioare. Cugetând la nefericirea aceluia, s-a rugat, făgăduindu-I lui Dumnezeu acestea:
– Doamne, în numele Tău, îl iau pe acest ciung să-l îngrijesc până la moarte, ca să mă mântuiesc prin această faptă a mea. Dă-mi răbdare să-l pot sluji.
Apoi s-a apropiat de omul ciung, întrebându-l:
– Vrei să te iau în chilia mea să te slujesc?
– Cu mare bucurie, răspunse acela. L-a luat aşadar Evloghie în chilia sa şi l-a îngrijit. Îl spăla, îl hrănea, îl îmbrăca, îl îngrijea, îl întărea. Fiind îngrijit astfel, ciungul îşi îndura mai uşor situaţia, fiindu-i recunoscător lui Evloghie. După vre-o cincisprezece ani însă, stăpânit de duhul acediei, s-a răzvrătit împotriva lui Evloghie, începând să-l ponegrească şi să-l batjocorească: – Ticălosule, nenorocitule, ai furat banii altora şi vrei să te mântuieşti, slujindu-mă pe mine!
Alteori îi poruncea:
– Vreau carne!
Îi aducea carne Fericitul Evloghie, însă acela tot nu se liniştea, ci striga înverşunat:
– Nu mă odihnesc deloc! Vreau să văd lume! Vreau să merg iar în piaţă! Du-mă de unde m-ai luat!
Deznădăjduit, Evloghie se duse la monahii ce vieţuiau în vecinătate şi le spuse:
– Nu ştiu ce să mă mai fac! Acest nenorocit m-a adus în deznădejde. Ce să fac? Să-l părăsesc? Nu-mi vine, căci am făgăduit Domnului să am grijă de el. Deşi îmi face viaţa amară, mă tem să-l părăsesc. Nu mai ştiu ce să fac.
Atunci fraţii îi spuseră:
– De vreme ce este încă în viaţă Sfântul Antonie cel Mare, ce ne întrebi pe noi? Ia-l pe ciung, du-te cu el la peştera sfântului şi cere-i sfat. Şi, orice ţi-ar spune, fă ascultare, căci Dumnezeu grăieşte prin el.
Urmându-le povaţa, îl luă pe acel nenorocit şi se duse la Sfântul Antonie. Sfântul îl salută, spunându-i pe nume, deşi nu-l mai văzuse niciodată. Apoi întrebă:
– Ce voieşti de la mine?
– Sfinte, de bună seamă, Cel ce ţi-a dezvăluit numele meu, îţi va fi desluşit şi pricina pentru care am venit să-ţi vorbesc, îi răspunse Evloghie.
– Ştiu de ce ai venit, însă mai bine spune-mi şi tu, ca să audă şi fraţii aici de faţă.
– Ei bine, găsindu-l în piaţă pe acest om ciung, am făgăduit lui Dumnezeu să-l îngrijesc ca astfel, prin el, să mă mântuiesc şi eu. Însă, fiindcă timp de cincisprezece ani mi-a pus răbdarea la mare încercare, mă bate gândul să-l lepăd. De aceea am venit la sfinţia ta. Să mă povăţuieşti ce să fac şi să te rogi pentru mine, căci mult mai pătimesc!
Atunci sfântul îi răspunse:
– Aşadar, voieşti să te lepezi de el… Totuşi, Cel ce l-a plăsmuit nu l-a lepădat. De-l vei lepăda tu, va găsi un altul, mai bun ca tine, să se îngrijească de el.
Auzind aceste cuvinte, Evloghie amuţi. Atunci sfântul se întoarse spre omul ciung şi-ncepu să-l mustre cu asprime, zicându-i:
– Nenorocitule, om nevrednic de cer şi pământ, cănd vei înceta să te împotriveşti Domnului? Nu ştii că Însuşi Hristos te slujeşte? Cum de cutezi a te impotrivi lui Hristos? Oare Evloghie nu te îngrijeşte în numele lui Hristos?
Apoi, grăindu-le amândurora, îi povăţui astfel:
– Mergeţi şi rămâneţi împreună. Dumnezeu va iconomisi pentru voi. Acum s-a abătut peste voi această ispită, fiindcă se apropie sfârşitul ostenelilor voastre şi, în curând, veţi primi cununile răbdării. Prin urmare, rămâneţi împreună ca venirea îngerului să vă afle laolaltă, la locul nevoinţei voastre.
Mişcaţi de aceste cuvinte, s-au întors la chilie, ducându-şi nevoinţa cu şi mai multă răbdare. Într-adevăr, patruzeci de zile mai târziu, Evloghie se strămută la cele veşnice. După încă trei zile, muri şi sărmanul pe care-l îngrijise. (Istoria Lausiacă)
– Nu mă odihnesc deloc! Vreau să văd lume! Vreau să merg iar în piaţă! Du-mă de unde m-ai luat!
Deznădăjduit, Evloghie se duse la monahii ce vieţuiau în vecinătate şi le spuse:
– Nu ştiu ce să mă mai fac! Acest nenorocit m-a adus în deznădejde. Ce să fac? Să-l părăsesc? Nu-mi vine, căci am făgăduit Domnului să am grijă de el. Deşi îmi face viaţa amară, mă tem să-l părăsesc. Nu mai ştiu ce să fac.
Atunci fraţii îi spuseră:
– De vreme ce este încă în viaţă Sfântul Antonie cel Mare, ce ne întrebi pe noi? Ia-l pe ciung, du-te cu el la peştera sfântului şi cere-i sfat. Şi, orice ţi-ar spune, fă ascultare, căci Dumnezeu grăieşte prin el.
Urmându-le povaţa, îl luă pe acel nenorocit şi se duse la Sfântul Antonie. Sfântul îl salută, spunându-i pe nume, deşi nu-l mai văzuse niciodată. Apoi întrebă:
– Ce voieşti de la mine?
– Sfinte, de bună seamă, Cel ce ţi-a dezvăluit numele meu, îţi va fi desluşit şi pricina pentru care am venit să-ţi vorbesc, îi răspunse Evloghie.
– Ştiu de ce ai venit, însă mai bine spune-mi şi tu, ca să audă şi fraţii aici de faţă.
– Ei bine, găsindu-l în piaţă pe acest om ciung, am făgăduit lui Dumnezeu să-l îngrijesc ca astfel, prin el, să mă mântuiesc şi eu. Însă, fiindcă timp de cincisprezece ani mi-a pus răbdarea la mare încercare, mă bate gândul să-l lepăd. De aceea am venit la sfinţia ta. Să mă povăţuieşti ce să fac şi să te rogi pentru mine, căci mult mai pătimesc!
Atunci sfântul îi răspunse:
– Aşadar, voieşti să te lepezi de el… Totuşi, Cel ce l-a plăsmuit nu l-a lepădat. De-l vei lepăda tu, va găsi un altul, mai bun ca tine, să se îngrijească de el.
Auzind aceste cuvinte, Evloghie amuţi. Atunci sfântul se întoarse spre omul ciung şi-ncepu să-l mustre cu asprime, zicându-i:
– Nenorocitule, om nevrednic de cer şi pământ, cănd vei înceta să te împotriveşti Domnului? Nu ştii că Însuşi Hristos te slujeşte? Cum de cutezi a te impotrivi lui Hristos? Oare Evloghie nu te îngrijeşte în numele lui Hristos?
Apoi, grăindu-le amândurora, îi povăţui astfel:
– Mergeţi şi rămâneţi împreună. Dumnezeu va iconomisi pentru voi. Acum s-a abătut peste voi această ispită, fiindcă se apropie sfârşitul ostenelilor voastre şi, în curând, veţi primi cununile răbdării. Prin urmare, rămâneţi împreună ca venirea îngerului să vă afle laolaltă, la locul nevoinţei voastre.
Mişcaţi de aceste cuvinte, s-au întors la chilie, ducându-şi nevoinţa cu şi mai multă răbdare. Într-adevăr, patruzeci de zile mai târziu, Evloghie se strămută la cele veşnice. După încă trei zile, muri şi sărmanul pe care-l îngrijise. (Istoria Lausiacă)
