Uneori, din cauza că nu locuim în Dumnezeu, ajungem să vedem în El un prestator de servicii. Îi dăm preotului pomelnicul şi aşteptăm minuni. Uităm că minunile nu se petrec stând în afara Sa, ci în unire cu El. Nici un timp nu este mai preţios decât cel petrecut cu preotul în a-i pomeni pe cei dragi. Cred că cel mai dureros lucru e sa intri în Biserică, să ştii că Hristos se jertfeşte pentru tine, iar tu să lasi un pomelnic ca să te întorci în lume spre implinirea poftelor şi a grijilor.
Pentru că unii nu petrec multă vreme în Biserică, ei cred că în orice moment din Liturghie pot lăsa un pomelnic. Mai mult, sunt cazuri când se enervează văzând că preotul nu iese să primească pomelnicul şi ajunge să bată în uşă, ba chiar să o deschidă. Nu ştiu de epicleză, de rugăciunile pe care preotul trebuie să le rostească…
Să nu uităm că dupa ce Cinstitele Daruri au fost acoperite, pentru cei pomeniţi nu se mai pot scoate miride. (Miridele sunt scoase dintr-o prescură, atât pentru cei vii cât şi pentru cei adormiţi. Ele sunt aşezate pe Sfântul Disc, alături de Agneţ, pentru ca dragostea lui Hristos cel jertfit Tatalui pentru neamul omenesc, să se reverse şi asupra celor pomeniţi.)
E minunat că printr-un pomelnic ne întalnim atat cu cei ce petrecem în această viaţă, cât şi cu cei trecuţi la cele vesnice. Nu ne despărte decât o fărâmă de timp până la a sta tainic cu toţii, faţă către faţă.
Într-un pomelnic scriem doar numele de botez şi avem grijă să trecem pe preoţi şi pe naşi, ca cei care au grijă de viaţa noastră duhovnicească.
Pe pomelnic nu trebuie trecute numele sectarilor, ale copiilor avortati, ale sinucigaşilor, ale celor care trăiesc necununaţi sau refuză să primească învăţătura şi slujbele Bisericii.
Însă nu trebuie să-i judecăm pe cei din jur sau să facem un „clasament”, să vedem dacă cineva „merită” sau nu să fie scris şi pe care „poziţie” ar trebui să fie în rugăciunea noastră. Mantuitorul spune clar, în Pilda vameşului şi a fariseului, că nu trebuie sa fim judecătorii aproapelui nostru. În primul rând, facem pomelnice pentru a ne ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor pe care-i considerăm apropiaţii noştri.
În cazurile în care ştim sigur că cineva s-a sinucis, deci i-a întors spatele lui Dumnezeu, atunci numele lui nu trebuie trecut în pomelnic.
Biserica ne învaţă să scriem la sfârşitul pomelnicului „cu tot neamul lor cel adormit”, prin care sunt pomeniţi, în corpore, rudele celor răposaţi.
Sigur, se pot strecura greşeli, unele pardonabile. Din greşeală să treci numele cuiva la vii şi să nu ştii că a murit între timp. Sunt cazuri în care nu se ştie exact dacă a fost crimă sau sinucidere sau dacă cel care s-a sinucis era în toate facultăţile mintale.
Dacă există dubii în această privinţă, este mai bine să ne rugăm pentru cel răposat, trecând numele lui în pomelnic. Dumnezeu chiar dacă nu va uşura starea lui, măcar ne va răsplăti pentru gândurile şi credinţa noastră.
Sunt şi unele „greşeli” impardonabile. Există o practică, străină de învăţătura Bisericii Ortodoxe, de a trece la pomelnicul de morţi pe cei pe care îi considerăm duşmani, crezând că astfel Dumnezeu îi va pedepsi. Chiar sunt unii care recurg la practici care ţin mai mult de vrăjitorie, aprinzând lumânările invers ş.a.. Ce trebuie să ştim este că Dumnezeu nu numai că nu ascultă astfel de „cereri”, ci pedepseşte pe cel care doreşte moartea unui om. Religia creştina este religia iubirii şi trebuie, obligatoriu, ascultată şi pusă în practică învăţătura Mântuitorului care spune să ne iubim vrăjmaşii. Dacă îi trecem în pomelnicul de vii şi ne rugăm ca ei să se îndrepte sau ca Dumnezeu să le ierte păcatul, atunci rugăciunea noastră va fi ascultată şi bineplăcută Domnului şi noi suntem feriţi de a mai „câştiga” un alt păcat.
1. Se fac liste separate pentru vii şi morţi; acestea trebuie marcate în susul foii fie cu „Pentru sănătatea şi mântuirea robilor lui Dumnezeu…” (Pentru vii) fie cu „Pentru odihna robilor lui Dumnezeu…” (Pentru Morţi sau Adormiţi)
2. Trebuie folosite numele care a fost primite la botez (pronumele), nu porecle sau prescurtări (Constantin nu Costi, Elisabeta nu Veta). Nu sunt necesare numele de familie
3. Chiar dacă nu folosim un formular special, hârtia pe care o folosim pentru a scrie pomelnicele trebuie să fie curată şi scrisă frumos, prin aceasta arătându-ne evlavia faţă de sfinţenia pomenirii liturgice. Hârtia nu trebuie să fie şifonată sau plină de ştersături. Scrisul trebuie să fie lizibil, nu trebuie să fie prea mic, sau numele să fie scrise prea aproape, deoarece sunt dificil de citit. Cei care scriu urât pot să roage pe cineva cu un scris mai frumos să le transcrie. Preotul trebuie lăsat să se concentreze la rugăciune, nu să descifreze scrisuri dezordonate.
4. La Liturghie pot fi pomeniţi doar membrii Bisericii Ortodoxe (adică doar cei botezaţi ortodox) deoarece părticelele (miridele) care se aşează pe Sfântul Disc reprezintă Sfânta Biserică, trupul credincioşilor Ortodocşi. Cei ne-ortodocşi trebuie trecuţi pe liste separate pentru a fi pomeniţi la alte rugăciuni ale Bisericii. Dintre cei în viaţă nu se pot scoate părticele şi nu pot fi pomeniţi la Sf. Liturghie ateii, apostaţii, adică cei care s-au lepădat de dreapta credinţă în Dumnezeu, vrăjitorii, fermecătorii, sectanţii de orice fel, catolicii, armenii, păgânii, adică cei care nu cred în Hristos, cum sunt mahomedanii şi iudeii. Nu pot fi pomeniţi cei care trăiesc în concubinaj, adică nu sunt cununaţi la biserică, cei ce îşi ucid copii şi nu se pocăiesc, şi care nu se spovedesc din copilărie şi se află în cumpite păcate trupeşti şi sufleteşti. Pe aceştia Biserica îi pomeneşte numai la litie şi acatist, pentru mângâierea familiei. Dintre cei morţi Biserica ortodoxă nu poate pomeni pe atei, pe cei care refuză Sfintele Taine, pe cei care au murit în orice fel de secte, pe cei care s-au sinucis pe orice cale, fiind sănătoşi la minte, pe cei care au murit în păcate grele şi nu s-au spovedit până la moarte, pe cei care au trăit în îndoială de credinţă, în ură şi judecăţi şi au murit neîmpăcaţi şi fără pocăinţă, pe cei ce au hulit şi înjurat pe Dumnezeu până la moarte, pe cei care au făcut vrăjitorie în viaţă cerând ajutorul diavolului, şi au murit în acest greu păcat. (din Arhim Ioanichie Bălan, Călăuză Ortodoxă în Biserică.
5. Dacă pomenim membrii ai clerului (episcopi, preoţi, diaconi, călugări, maici etc.) trebuie să folosim în mod corect rangul acestora, fie şi într-o formă prescurtată: Mitropolit, Arhiepiscop, Episcop, Arhimandrit, Protosinghel şamd.
6. Se recomandă ca pe pomelnice să fie trecute mai întâi numele celor care fac parte din cler, episcopul locului, preotul, duhovnicul etc; apoi naşii, părinţii, familia, prietenii şi toţi ceilalţi.
7. Pomelnicele se dau cu lumânare aprinsă la uşa altarului sau pot fi lăsate la locul de unde se pot procura lumânări(ca din smerenie să nu deranjăm preotul) preferabil înainte de începerea Sf. Liturghii. Odată ce a început Liturghia („Binecuvântată este Împărăţia…”) preotului îi este mai greu să citească pomelnicele, mai ales dacă nu are ca ajutor un diacon, deşi, pomelnicele pot fi totuşi aduse, până înainte de Vohodul Mare (Ieşirea cu Sfintele Daruri).
Marea teologie a pomelnicului este: că ne ţine în comuniune reală pe unii cu alţii. Noi avem pomelnice cu marile personalităţi ale românilor, vii şi adormiţi, cu sutele şi când ne rugăm pentru cei de pe ele, ne simţim în comuniune cu trecutul, cu prezentul dar şi cu viitorul României şi al întregii lumi.
Pentru că ne rugăm nu numai pentru cei adormiţi sau pentru cei de acum, ci şi pentru cei ce se vor naşte. Nu există pe pomelnicele noastre şi o prescripţie pentru viitor…pentru că noi pomenim, aşa cum am spus, numai persoane deja existente, care trăiesc sau au trăit şi nu persoane ipotetice. Însă duhul pomelnicului cuprinde şi pe oamenii viitorului, pentru că el vorbeşte despre un trecut şi despre un prezent pe care îl vrea neuitabil la Dumnezeu.
Iar dacă noi nu vrem să fie uitaţi niciunul de până acum…nu mergem spre viitor cu toate pânzele sus? Ba da! Dumnezeu e Dumnezeul viilor, al tuturor timpurilor şi de aceea pomelnicul nu alunecă în ficţional, ci e sută la sută realist. Realismul pomelnicului e realismul divino-uman al Bisericii
În Biserică toate lucrurile sunt reale şi nu aparente. Însă acest real al Bisericii nu e niciodată numai uman sau numai dumnezeiesc ci e divino-uman în acelaşi timp. De aceea noi rugăm pe Dumnezeu ca să aşeze pe cei adormiţi cu Sfinţii care din veac, din toate veacurile adică, i-au plăcut Lui şi să ajute spre mântuire pe cei vii.
Mântuirea e realitatea preafericită personală pe care o trăiesc oamenii, care primesc, după moartea lor, de la Dumnezeu, situarea lor împreună, în comuniune cu Sfinţii, în veşnicia lui Dumnezeu. Dar e o realitate care apare în om încă de acum, din viaţa aceasta şi nu apare deodată, după moarte. Mântuirea sau sfinţirea oamenilor e o creştere graduală în simţirea şi trăirea harului lui Dumnezeu, a comuniunii cu Dumnezeul treimic.
Şi e o realitate care apare în comuniune şi se fundamentează pe comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Iar pomelnicul nu face decât să ilustreze, la nivel obiectual, această stare de continuă comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga Biserică deopotrivă a fiecăruia dintre noi.
Primim pomelnice cu diverşi oameni…Şi observăm la un moment dat, că unele persoane pomenesc aceeaşi persoană sau mai multe, poate, fără să ştie acest lucru. Asta înseamnă că aceeaşi persoană e în rugăciunea multora. Şi e în rugăciunea multora, pentru că persoana pomenită de către mai mulţi a încântat cu viaţa ei pe mulţi oameni.
Şi aşa se formează şi există o reţea de rugăciune tainică între credincioşii Bisericii noaste, care înglobează mereu alte şi alte nume/ persoane. Rugăciunea e linkul care ne uneşte pe unii de alţii. Aflăm de la unii despre alţii. Ne pătrundem de durerea sau de bucuria altora.
Şi astfel ajungem să ne cunoaştem reciproc, să ne ajutăm reciproc, să ne purtăm de grijă reciproc. Iar pomelnicul arată la propriu, că această comuniune în Duh există şi se manifestă în mod plenar la fiecare slujbă a noastră unde se fac pomeniri/ reamintiri.
Nu ştiu câţi dintre cei care citesc acum aceste rânduri ştiu că există o reţea sfântă de rugăciune şi de bune intenţii între credincioşii ortodocşi, prin care se fac multe lucruri minunate. Noi aflăm de cineva în suferinţă, în durere, care are nevoie de bani, de un ajutor sau de un zâmbet…Şi atunci sunăm pe altcineva, din apropierea acestuia, dăm un mesaj, ne rugăm de acela pentru ca să vină, aşa, ca din senin, la cel care are nevoie de el şi să se manifeste propriu iubirii, comuniunii.
O reţea secretă a comuniunii frăţeşti şi nu a serviciilor secrete! O reţea a bunei voiri, care vrea să aducă bucurie în inima altora. Şi, de ea ne facem vrednici numai dacă nu căutăm scopuri nefaste, ci căutăm binele dezinteresat al aproapelui.
Însă pomelnicul ne mai salvează de la ceva şi anume: de la extrema spiritualistă a rugăciunii şi a vieţii ortodoxe. Rugăciunea nu trebuie să fie numai cuvânt plin de iubire, care să aibă, în mod exclusiv, atingere duhovnicească cu celălalt, dar nu şi trupească, fizică. Prin faptul că aducem pomelnic şi prinoase la slujbă, că venim la slujbă, că dam o milostenie, că ne închinăm la sfintele icoane sau la sfintele moaşte nu rămânem numai închişi în noi, ci avem o deschidere reală şi către alţii.
Iar rugăciunea de acasă, pentru alţii, dorirea mântuirii pentru toţi, ne face proprii sinaxei, adunării la Biserică, unde ne rugăm împreună cu o parte din cei pe care îi avem în rugăciunile noastre. Şi aici salutăm pe fiecare în parte sau…suntem conştienţi de faptul că fiecare în parte ne vede, e conştient de prezenţa noastră.
Aşadar geneza pomelnicului nu se vede, e tainică, e în adâncul inimii noastre. Însă numele de pe hârtie, lumânarea şi banii, ca jertfe concrete pentru alţii se văd şi astfel se îmbină nevăzutul şi văzutul rugăciunii liturgice. La fel se îmbină în fiecare rugăciune publică văzutul cu nevăzutul slujbei şi al vieţii oamenilor.
Chiar dacă noi nu ştim cine sunt cei de pe pomelnic sau nu îi cunoaştem pe toţi, dacă suntem exersaţi în rugăciunea pentru toţi ca pentru noi înşine, atunci ne rugăm pentru fiecare ca pentru noi înşine. Cum ne rugăm pentru noi, ne rugăm şi pentru alţii, pentru toţi. Pentru că porunca Domnului, după cum ştim, e aceea să facem altora, să ne comportăm faţă de alţii, cum ne-ar plăcea şi nouă să se comporte alţii vizavi de noi.
În concluzie, pomelnicul este o mărturisire comprimată despre nevăzutul şi văzutul vieţii noastre liturgice. Arătăm prin el că suntem în rugăciune pentru mulţi, că suntem în continuă atenţie şi că vrem să introducem în această atenţie şi pe alţii, ca să devină oameni ai rugăciunii şi ai comuniunii. Şi dacă atenţia şi neuitarea sunt la un loc în pomelnic, atunci sunt la un loc şi în viaţa noastră cotidiană şi astfel relaţiile dintre noi sunt suple, speciale, duhovniceşti.
