De ce nu prindem nimic, deşi ne trudim toată noaptea?
Mult ne străduim noi, oamenii, mult ne zbatem, dar prea deseori, nimic dobândim, nimic folosim, nimic adunăm. Pentru că nu adunăm dimpreună cu Hristos şi în Duhul Lui, pentru că lucrăm numai omeneşte, mult prea-omeneşte şi nu ştim sau am uitat fiii Cărui Duh suntem. Pentru că ne bizuim doar pe ceea ce ştim şi pe ceea ce putem noi, pe voinţă, ambiţia şi puterea noastră, pe faptele mâinilor noastre, luăm drept reper doar ceea ce corespunde măsurii noastre meschine şi pitice, confundând pe Duhul cel Sfânt cu sângele nostru înfierbântat, credinţa în Hristos cu credinţa în noi înşine, râvna de Sus cu râvna cea trupească, cu zelul aprins al inimii căzute, nerăbdător să arunce plasa înainte sa fi invatat sa pescuiasca si inainte de a-i intreba pe mai-marii sai unde este locul propice de pescuit. Traim eretic si ne nevoim eretic, zicea un parinte mare de azi si ne miram ca nu aducem rod, ca nu prindem nimic in plasa. Pescuim in ape tulburi, pescuim haotic. Nu cerem Lumina sa vedem si nu vedem unde sa aruncam plasa, nu invatam niciodata „sa manam la adanc”, sa ne departam de „uscat” si sa facem „dupa Cuvantul Lui”. Dar mai rau este ca… nu stim macar ca suntem nestiutori si orbi in cele ale Duhului si ne infuriem strasnic pe cei care ne arata orbirea!
Unii muncesc, dar nu stiu cui aduna. Altii cauta intelepciunea, dar nu stiu sa o caute unde trebuie sau nu o cauta sincer. Asa ajungem la sfarsitul vietii noastre cu plasele goale. N-am pescuit nimic. N-am dobandit nimic.
Domnul sta si asteapta langa noi, ne lasa sa ne izbim de neputinta noastra, asteapta zorii zilei cand va canta cocosul vadind prostia ingamfarii noastre, ca sa cunoastem bine ca de la noi nu-i nici o speranta de a (se) prinde ceva (de noi), dupa care ne porunceste sa aruncam din nou plasa, sa ne ostenim din nou. Ce vom face? Vom sta plangandu-ne ca e degeaba si ca nu se gaseste nimic pentru noi „acolo”, sau, obositi, tristi, vom da, totusi, ascultare glasului Sau?
Sa intelegem mai bine Evanghelia din aceasta Duminica, a „Pescuirii minunate”, citind scurta dar trezitoarea talcuire a Sf. Teofan Zavoratul: Sf. Teofan: sa nu ne straduim in desert, bizuindu-ne pe puterile noastre.
Unii muncesc, dar nu stiu cui aduna. Altii cauta intelepciunea, dar nu stiu sa o caute unde trebuie sau nu o cauta sincer. Asa ajungem la sfarsitul vietii noastre cu plasele goale. N-am pescuit nimic. N-am dobandit nimic.
Domnul sta si asteapta langa noi, ne lasa sa ne izbim de neputinta noastra, asteapta zorii zilei cand va canta cocosul vadind prostia ingamfarii noastre, ca sa cunoastem bine ca de la noi nu-i nici o speranta de a (se) prinde ceva (de noi), dupa care ne porunceste sa aruncam din nou plasa, sa ne ostenim din nou. Ce vom face? Vom sta plangandu-ne ca e degeaba si ca nu se gaseste nimic pentru noi „acolo”, sau, obositi, tristi, vom da, totusi, ascultare glasului Sau?
Sa intelegem mai bine Evanghelia din aceasta Duminica, a „Pescuirii minunate”, citind scurta dar trezitoarea talcuire a Sf. Teofan Zavoratul: Sf. Teofan: sa nu ne straduim in desert, bizuindu-ne pe puterile noastre.
