Sinuciderea

Daca in anumite imprejurari, pentru interese de superioara valoare morala, jertfirea vietii este ingaduita, fiind chiar o datorie morala, sinu­ciderea nu-i aprobata niciodata de morala crestina.
Sinuciderea inseamna curmarea constienta si voluntara, directa si arbitrara a propriei vieti trupesti, fie prin intrebuintarea unor mijloace ucigatoare, fie prin neimplinirea unor actiuni, care sunt imperios nece­sare pentru sustinerea vietii, de pilda alimentarea. Definitia data arata limpede ca de sinucidere este capabil numai omul, el fiind unica fiinta pamanteasca inzestrata cu ratiune si vointa libera.
Ca fapt individual, sinuciderea e intalnita in toate timpurile, uneori insa la proportiile unei plagi sociale.
De multe ori sinuciderea e in stransa legatura cu credinte religioase false, cu superstitii, cu felul cum se concepe viata dupa moarte, cazul sotiilor, slujitorilor care se sinucid pe mormantul sotilor si al stapanilor. Unele dintre aceste popoare nu dau nici o importanta sinuciderii, caci – se intreaba – de ce nu i-ar fi ingaduit omului sa-si curme singur firul vietii, daca nu mai voieste sa traiasca ? Altele infiereaza sinucide­rea ca un act de lasitate, pe cand altele, dimpotriva, o socot ca un act de curaj, chiar de cinstire a zeitatilor. Indeosebi socotesc ca sunt deschi­se portile cerului celor care se sinucid pentru motive dictate de simtul onoarei.
Dupa credinta nipona, sinuciderea (harakiri) curata orice pata mo­rala si asigura inmormantare si amintire onorabile.
Budismul admite in unele imprejurari sinuciderea; principial insa, califica pe sinucigas drept un om care in existente anterioare a savarsit pacate grele.
Islamismul condamna sinuciderea ca fiind potrivnica legilor lui Alah.
La romani si greci nu intalnim o apreciere morala unitara asupra sinuciderii. Pitagora, Socrate si altii caracterizeaza sinuciderea ca impie­tate fata de zei.
In veacurile din urma au aparut si apologeti staruitori ai sinuci­derii : D. Hume, Montesquieu, Bentham, Schopenhauer, Duhring, iar unii, ca Paulsen, Zigler, Westermark o apara pentru anumite cazuri. Acestia se straduiesc sa argumenteze „dreptul omului la moarte”, ca si cand viata pamanteasca ar fi fara sfarsit, iar moartea un privilegiu si ea ar trebui constransa prin argumente teoretice sau prin texte de legi sa amin­teasca prezenta sa unui om oarecare. Ei vorbesc, in termeni entuziasti chiar, de o „etica” si „filozofie” a sinuciderii, ca de realizari stralucite ale culturii moderne. Dar, evident, constiinta morala a acestor sumbri apologeti s-a dilatat pana la punctul de a nu reproba faptul aspru repro­bat de insasi legea firii umane.
Morala crestina condamna categoric sinuciderea, caci:
a) Sinuciderea este o crima impotriva firii omului. Ca oricarei fiinte vii si omului ii este propriu un puternic instinct al autoconservarii, in temeiul caruia el se apara impbtriva a tot ce-i ame­ninta existenta. Iubirea de sine, apoi, cere ca omul sa pretuiasca viata dupa valoarea ei adevarata ca primul intre bunurile pamantesti si teme­lia oricarei actiuni morale si sa n-o distruga arbitrar, intentionat.
Desigur, omul are un drept personal asupra vietii sale, dar e un drept legat de datorii sfinte, nu-i un drept de proprietate nelimitat, ci numai de administrare si folosire rationala. Sinuciderea, violentand im­pulsul firesc catre existenta, distruge crestinului „impreuna cu viata trupeasca si baza actiunii morale si a imbunatatirii sale” si depaseste limi­ta dreptului asupra vietii sale.
Dezaprobarea fireasca si groaza provocata totdeauna de vederea unui sinucigas arata de asemenea ca sinuciderea este o crima oribila impotriva firii umane.
b) Sinuciderea este o crima impotriva societatii, familiei si patriei.
Fiecare om are datorii sociale, trebuind, dupa masura puterilor sale, sa contribuie la binele semenilor.
Binele unei familii sau chiar al unor forme mai largi de viata soci­ala, depinde adesea de existenta unui singur om. Sinucigasul insa, prin fapta sa oribila, dezerteaza de la toate datoriile sociale, aruncand asupra alor sai rusine si adesea lasand in urma mizerie. Totodata, da altora pilda rea de a nu-si pretui viata proprie, ceea ce poate duce si la dispretuirea vietii altora. Caci cine nu-si pretuieste viata proprie, aceluia, desigur, ii este indiferenta si viata altora. Ce stare s-ar produce daca unul sau altul, in chip arbitrar, si-ar curma singur firul vietii?!
Afirmatia ca sunt existente umane care nu folosesc societatii nu poate fi acceptata din punct de vedere moral. Caci cine s-a facut vino­vat cu ceva fata de societate are datoria sa-si repare greselile si nedrep­tatile savarsite si pilda rea s-o stearga prin fapte bune si nicidecum sa recurga la sinucidere, care sporeste pacatele.
Infirmii, bolnavii dau adesea pilda morala de rabdare, oferind prilej pentru practicarea faptelor milei trupesti si sufletesti, a caror valoare morala este de netagaduit.
c) Sinuciderea este crima impotriva lui Dumnezeu.
Un lucru il poate cineva, eventual, distruge daca este proprietarul lui absolut. Dupa invatatura crestina insa, viata omeneasca este darul lui Dumnezeu. El este creatorul si sustinatorul vietii umane, deci si pro­prietarul ei absolut. Credinciosului ii este data viata spre folosire ratio­nala in vederea dobandirii mantuirii sale, servind cu ea lui Dumnezeu si prin ea scopul sau ultim. Autodistrugerea vietii inseamna, deci, distru­gerea unui bun, al carui proprietar propriu-zis nu-i acesta, ci Dumnezeu si astfel sinuciderea are caracterul unei leziuni, unei violari nedrepte a dreptului de proprietate asupra persoanei umane, oare-I revine exclusiv lui Dumnezeu.
Libertatea omului nu-i anarhica, ci inseamna demnitate. Ea nu inseamna pentru acesta capabilitatea de a dispune arbitrar de viata, al carei proprietar deplin nu este el, ci inseamna a dispune ratio­nal de aptitudinile cu care este inzestrat pentru sustinerea vietii. Apoi, viata nu este un dar oarecare, dat la intamplare si a carui primire sau refuzare ar sta la dispozitia omului. Dupa invatatura crestina, de darul vietii e legata mantuirea. Primirea vietii nu-i lasata la discretia omului, ci trairea ei este obligatia sfanta pentru cel caruia i se da. Iar daca refuzul acestui dar, adica renuntarea la viata prin acte samavolnice, poate insemna ofensarea lui Dumnezeu, Creatorul sau, mai inseamna si ca omul, atat de limitat in puterile sale, se semeteste a corecta planul si intentiile divine.
Sinuciderea este pacat greu. Caci daca alte pacate lasa totusi posibi­litatea caintei si pocaintei, sinuciderea desfiinteaza pentru totdeauna o astfel de posibilitate. Sinucigasul se arunca in suferinte vesnice. Biserica il socoteste pe sinucigas inchinat pieirii vesnice si-l lipseste de rugaciu­nile sale. Canoanele bisericesti sunt necrutatoare in privinta aceasta. In practica insa, severitatea se mai indulceste, cand se constata ca sinuci­gasul, in clipa savarsirii actului sau funest, n-a fost responsabil din punct de vedere mintal.
Morala crestina nu aproba sinuciderea in nici o imprejurare si pen­tru nici un motiv. Porunca decalogului este clara: „Sa nu ucizi!” ; caci sinuciderea este ucidere. O porunca speciala, indreptata direct impotriva sinuciderii, Noul Testament nu cuprinde, dar porunca decalogului este suficient lamuritoare si numai o interpretare interesata si falsa poate deduce din ea permisiunea sinuciderii. Apoi, citim in Sfanta Scriptura urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului : „Eu Ma duc si Ma veti cauta… Unde Ma duc Eu, voi nu puteti sa veniti. Deci, ziceau evreii: Nu cumva isi va ridica singur viata ? Caci zice : unde Ma duc Eu, voi nu puteti veni” (Ioan VIII, 21-22). Evreii isi inchipuiau ca Mantuitorul se va sinucide. Totusi, Mantuitorul n-a socotit ca ar trebui sa se apere de suspectarea sinuciderii, dand o porunca directa impotriva ei. Caci faptul de a arunca suspectarea de sinucidere asupra Mantuitorului e proba sufi­cienta ca nici in conceptia religioasa a evreilor sinuciderea nu avea aprobare morala. Deci, nu era necesar ca Mantuitorul sa ia atitudine speciala impotriva sinuciderii, mai ales ca justificarea ei nu se putea face nici prin deductii din preceptele morale atat de precise ale inva­taturii Sale.
Mentionam aici ca unii aparatori ai sinuciderii, in zelul lor de a-i gasi justificare morala, ar voi sa incadreze in notiunea sinuciderii chiar moartea Mantuitorului, intrucat El a mers de buna voie la moarte, deci s-ar fi sinucis. E o afirmare direct potrivnica oricarui rationament sana­tos. Da, Mantuitorul a mers de buna voie la moarte, fiindca a fost ascultator pana la moarte – cum se spune in Sfanta Scriptura – dar nu si-a luat singur viata, socotind-o fara pret, ci a dat-o ca pret pentru mantuirea noastra. Cuvantul ultim al sinuciderii este moartea, pe cand al jertfei Mantuitorului este viata.
Mai citim apoi in Sfanta Scriptura ca Sfantul Apostol Pavel il opreste pe temnicerul din Filipi, care trasese sabia sa-si ia viata, crezand ca au fugit intemnitatii incredintati pazei lui (Fapte XVI, 27-28). Deci inca o proba scripturistica impotriva sinuciderii.
Unii califica moartea martirilor crestini ca sinucidere, fiind moarte de buna voie, deoarece erau cazuri cand putea fi evitata prin fuga sau renuntare la crestinism. Da, au fost cazuri cand unii crestini si-au pastrat credinta prin fuga, iar altii si-au pastrat viata prin renuntare la cresti­nism, dupa cum altii au pasit cu hotarare in fata mortii, primind-o cu se­ninatatea pe care o da credinta in viata de dincolo. Dar nicidecum nu poate fi vorba de sinucidere, careia-i este caracteristica intentia de a nimici arbitrar viata proprie, socotind-o fara pret. Martirii nu intentionau sa-si taie arbitrar firul vietii nici atunci cand paseau de buna voie pe rug, fara a astepta sa fie asezati cu forta. Nu dezgustul de viata, ci cura­jul crestin fata de moarte si statornicia credintei ii faceau sa paseasca „de buna voie” pe rug, pentru a primi moartea ce le era pregatita.
Asemenea si moartea lui Samson e socotita de Sfintii Parinti si de moralistii crestini nu ca o sinucidere, ci ca o jertfire de sine, prin care au fost ucisi si foarte multi din cei de neam strain (Judec. XVI, 30). Cauzele sinuciderii sunt multe, variate si cunoscute. Sunt cazuri de sinucidere provocate de tulburari mintale, de un sis­tem nervos deranjat, care impiedica functionarea normala a puterilor sufletesti. Unele din aceste stari pot fi fara vina din partea omului, deci nu implica responsabilitate morala , cele mai multe, insa, sunt urmari ale unei vieti dezordonate, deci implica vina si responsabilitate morala. Caci nu orice zdruncinare a vietii morale determina si o deranjare a sistemu­lui nervos si a functionarii puterilor sufletesti, precum de alta parte, nu orice deranjare a puterilor sufletesti, nici orice grad de melancolie, de idei fixe, halucinatii etc. anuleaza necesar si intrebuintarea ratiunii si a libertatii morale. Cazurile trebuie judecate individual si nu reduse prin­cipial la starea de iresponsabilitate morala.
Suport moral nu poate avea sinuciderea nici atunci cand e savarsita din cauza unor suferinte sufletesti, dureri fizice sau boli incurabile. Toate acestea pot fi incercari pentru lamurirea morala a crestinului si au va­loare in lumina vietii vesnice. Ele nu golesc viata de sensul ei, facand-o de prisos. Fireste, in viata intervin si clipe grele, dar daca acestea sunt cercetate in lumina preceptelor moralei crestine, atunci usor se pot risipi si gandurile cele mai negre. Iata de ce, in astfel de momente, ajutorul dat omului este atat de pretios. Il poate salva un singur cuvant rostit la timp, chiar o singura privire, care sa-l trezeasca din starea grea si sa-l faca a intelege ca nu-i parasit in viata aceasta, care, desi i s-a parut total intunecata, are totusi multa lumina.
In aparenta, sinuciderea inseamna dezgust de viata si totusi, in ma­joritatea cazurilor, sub aceasta aparenta se ascunde o bolnava atractie fata de viata pamanteasca si de bunurile ei. Cel chinuit de gandul sinuci­derii nu uraste viata ca atare, ci viata proprie o voieste cu mai mult sens pamantesc, dar a pierdut nadejdea in posibilitatea unei astfel de vieti. Iar fiind concentrat asupra eului propriu, asupra celor pamantesti, a dat uitarii pe cele vesnice. Iata de ce crestinul care apreciaza cele paman­testi in lumina vietii de dincolo nu va putea fi chinuit de gandul sinu­ciderii.
Distrugerea vietii proprii – s-a spus – inseamna sinucidere, cand este direct intentionata si savarsita constient… Deci, nu este sinucidere cand cineva isi curma propria viata din intamplare (accidental) sau din neprecautie sau cand cineva, pentru a se salva dintr-o primejdie de moarte sigura, se arunca in alta primejdie si aceasta ii cauzeaza moartea. La fel nu-i sinucidere cand cineva isi distruge viata in stare de dementa, fie totala sau numai partiala, fie permanenta fie numai vremelnica.
Sunt si cazuri de „sinucidere indirecta”, anume cand curmarea vietii nu-i intentionata direct, dar moartea e consecinta fireasca a unor actiuni sau intrelasari, care puteau si trebuiau sa fie prevazute drept cauze ale mortii, de pilda consecinta a necumpatarii, a unei vieti dezordonate, a avaritiei, a supraincordarii puterilor s.a. Daca uciderea proprie este con­secinta unei actiuni nepacatoase in sine si care nici nu putea sa fie pre­vazuta, atunci nici ea nu primeste caracterul pacatului, de pilda consu­marea unor alimente, fara a se presupune ca ar fi otravitoare.
Daca insa curmarea vietii poate fi prevazuta ca urmare a unei actiuni nepacatoase in sine, atunci avem „sinucidere indirecta” si nu-i admisi­bila din punct de vedere moral, fireste daca actiunea respectiva nu-i po­runcita de implinirea unei obligatii, de pilda cercetarea celor cu boli in-fectioase de catre preot, medic etc.
Cand o actiune este pacatoasa si are ca urmare curmarea vietii pro­prii, atunci moartea implica responsabilitate morala (pacat calificat), de pilda nebunia provocata din diferite patimi. Mai amintim ca sinuciderea nu poate fi socotita drept ispasirea unor pacate savarsite, caci ispasirea, dupa conceptia crestina, este legata de viata. Nu i se poate aplica sinuci­derii nici principiul alegerii unui rau mai mic. Dar pentru evitarea ori­carui pacat ii stau crestinului la dispozitie atatea alte mijloace. Pacatul trebuie sa aiba aprobarea crestinului, pe care el o poate refuza si trebuie s-o refuze.